Siria, Idlib. Un posibil nou Sarajevo pentru un Al Treilea Război Mondial?

FOTO AFP

Provincia Idlib din Siria a devenit epicentrul confruntării pentru Siria şi, totodată, epicentrul intereselor pentru controlul întregului Orient Mijlociu. După întâlnirea tripartită ratată de la Teheran, între Rusia, Turcia şi Iran – aşa numitul format Astana – a devenit foarte clară miza părţilor aflate în conflict dar şi poziţionările diferiţilor actori de pe teren.

Iar Idlib-ul, prin postura sa de regiune unde se intersectează interesele şi prezenţa militară directă a tuturor actorilor globali şi regionali majori, se anunţă un adevărat Sarajevo pentru lansarea confruntării unui al Treilea Război Mondial, derulat în provincia siriană, acolo unde orice incident poate escalada şi arunca în aer relaţii deja tensionate între actorii din regiune: SUA, Turcia, Rusia, Iran, cu precădere.

Reuniunea de la Teheran: Menţinerea Turciei ostatică în trilaterala cu Rusia şi Iran până la declanşarea confruntării Rusia-NATO în Siria

Reuniunea trilaterală de vineri, de la Teheran, între cei trei membri ai grupului formatului numit Astana – Rusia, Turcia şi Iran – în legătură cu Siria, era crucială pentru a preveni baia de sânge ce se pregăteşte în provincia Idlib, situată la graniţa cu Turcia şi vecină cu provincia Latakia, sediul allawiţilor lui Al Assad şi al principalei baze navale ruse, din Tartous. Iar interesele care se înnodau aici anunţau şi marea confruntare globală între puterile majore mondiale şi regionale. Ei bine, în loc să avem marea concesie şi acordul de încetare a focului anunţat de către preşedintele turc Erdogan, am fost martorii începutului tăierii nodului gordian ce ar relansa un nou război mondial.

Preşedintele rus Vladimir Putin, preşedintele iranian Hassan Rouhani şi preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan FOTO AFP

Pe de altă parte, Ankara s-a trezit captivă în trilaterala în care s-a angajat pentru a-şi proteja interesele de securitate legate de Siria, fără să poată să iasă din joc confruntând Rusia şi a antagoniza definitiv Iranul, dar şi fără ca partenerii săi de la masă să o asculte şi să ţină cont şi de interesele sale. O situaţie de şah etern pentru Turcia care se desfăşoară în timp ce aviaţia rusă a început atacurile asupra nordului provinciei Daraa şi sudului provinciei Idlib, anunţând baia de sânge ce urmează.

Situaţia e cu atât mai complicată cu cât Turcia îşi doreşte să rămână angajată alături de Rusia şi Iran pentru a avea canale de comunicaţie şi mai departe pentru a-şi proteja propriile trupe, dar şi Frontul Naţional de Eliberare, opoziţia turcomano-arabă pe care o susţine în Siria, pregătită deja de război total, dar aşteptând ca Ankara să prevină masacrul. Turcia e prinsă între ciocan şi nicovală: Erdogan a avertizat Rusia şi Iranul să nu dea curs unei ofensive în provincia Idlib, inclusiv în discuţii separate cu Preşedintele iranian Rohani şi cel rus Putin. Însă răspunsul celor doi a fost că Siria(a se citi regimul al Assad) are dreptul să preia controlul asupra întregii ţări, refuzând propunerea de încetare a focului pe care a adus-o Turcia.

Din contră, după discuţii, Turcia s-a văzut nevoită să accepte că în regiune ar exista şi acţiona organizaţia Hayat Tahrir al-Sham, fostul Front Al-Nusra, altădată o franciză Al Qaeda, care ar trebui eliminată, iar comunicatul final vorbeşte despre explorarea soluţiilor comune pas cu pas între cei trei actori, o variantă deloc asiguratoare pentru Ankara şi care dă puţine elemente de flexibilitate Turciei în a dialoga cu ceilalţi actori de pe teren. Şi, ca să fim foarte direcţi, pune din nou Turcia într-o postură complicată faţă de aliatul său american din NATO, cu care are patrule comune în provincie.

Furtuna perfectă şi riscul major al ciocnirii forţelor actorilor majori în Idlib, al angajării directe şi escaladării în conflict

Situaţia se dovedeşte aproape de o furtună perfectă: SUA se află pe teren cu trupe speciale, care au intrat deja în exerciţii de apărare împotriva viitorului atac; trupele turce şi ale opoziţiei siriene sunt pe teren, pregătite să se apere; Iranul şi miliţiile şiite, inclusiv Hezbollahul libanez, însoţesc forţele militare private ale GRU, serviciul militar de informaţii ale Rusiei, în ofensivă, Rusia fiind şi cea care asigură şi acoperirea aeriană; iar peste toate, Israelul însuşi are libertatea de acţiune împotriva Iranului şi apropiaţilor săi.

Şi la nivel global, forţele s-au poziţionat deja: SUA, Franţa şi Marea Britanie au anunţat că vor interveni dacă sunt atacuri cu arme chimice, iar consilierul special pentru Siria al Preşedintelui SUA, Jim Jeffrey, a avertizat că există deja încărcăturile pregătite, în timp ce Pentagonul a anunţat că nici un atac nu e admisibil pentru că el reprezintă o escaladare a situaţiei, iar Washingtonul va reacţiona. Demonstrativ, Rusia a adus în Estul Mediteranei 10 nave de război şi două submarine, pregătind lansarea de rachete în zona de conflict şi mai ales blocarea ostentativă a navelor americane care s-ar implica cu lansări de rachete Tomahawk împotriva ofensivei centrelor de comandă şi control siriene.

Turcia are sarcina ingrată de a separa organizaţia teroristă vizată – circa 10.000 luptători după cele mai optimiste estimări – de celelalte forţe rebele pe care le protejează şi de civili. O sarcină imposibilă. Acceptarea de către Ankara a acestei distincţii şi a nevoii de a elimina forţele teroriste permite Rusiei să intervină oricând, în orice zonă, sub orice pretext şi să măcelărească laolaltă luptători ai opoziţiei siriene, civili sau terorişti. Ba chiar şi trupe turce, dacă sunt rătăcite printre combatanţi.

Această perspectivă creează probleme interne de imagine preşedintelui Erdogan, deja scuturat bine de situaţia internă economică din Turcia şi prăbuşirea lirei turceşti. Iar tradiţionalele vociferări anti-americane, pe motivul sancţiunilor economice împotriva Turciei şi mai ales a susţinerii Forţelor Democratice Siriene, majoritar kurde, considerate teroriste de către Ankara, nu mai sunt de ajuns azi. Eventualul atac asupra provinciei şi a soldaţilor turci va crea isterie în Turcia, iar Erdogan a pregătit şi masat deja trupe şi echipament la frontieră, dar şi capabilităţi militare majore în interiorul provinciei.

În mod paradoxal, Rusia a riscat, după ultima şedinţă a trilateralei, să împingă din nou Turcia în afara formatului Astana, să o antagonizeze şi să o aşeze, natural, lângă aliaţii săi din NATO şi în cazul Siriei. Pe de altă parte, SUA, Turcia şi trupele de pe teren sunt gata să lupte împreună, în timp ce SUA, Franţa şi Marea Britanie vor asigura acoperirea anti-aeriană. Iar rezerva e asigurată, tot paradoxal, din trupele kurde, atât de hulite de Ankara, trupe ce pot interveni în ultimă instanţă.

De partea celaltă, sunt trupele lui Al Assad, aviaţia rusă şi trupele iraniene şi ruse private. Între acestea nu există acorduri directe iar antrenarea Rusiei în conflict poate avea loc doar dacă sunt doborâte avioanele ruse sau dacă ele lovesc ţinte turco-americane, nefiind exclusă nici o coliziune aeriană între avioanele sau apărarea anti-aeriană rusă şi avioanele americane, britanice şi franceze. Deşi cu risc maxim, evitarea acestor ultime acţiuni ar putea permite ca aparenţele să fie menţinute şi Rusia să fie în afara conflictului direct cu Occidentul. Însă perspectiva e improbabilă, iar declanşatorul unui nou Război Mondial e deja amorsat.

Greşeală strategică sau despărţire anticipată? Rusia a pierdut pe drum Turcia ca aliat

Prin mişcarea de a ignora interesele Ankarei, sau de a le marginaliza, sau mai mult, de a le condiţiona prin acţiuni imposibile, nefezabile, Rusia a pierdut definitiv Turcia, aliniată cu aliatul american cu care patrulează împreună în Manbij, dar şi cu care împărtăşeşte ideea că orice atac asupra provinciei e un atac asupra intereselor americane şi turce, asupra poziţiilor de plecare în viitoarele negocieri ale păcii din Siria şi a poziţiilor de putere în Orientul Mijlociu. Erdogan rămâne formal blocat în trilaterală, spaţiul de angajare cu Rusia şi Iran, dar refuzul abrupt primit pentru o formulă de încetare a focului şi condiţiile imposibile pe care trebuie să le realizeze pe teren îi arată adevărata poziţie în trilaterală, de perdant, pe seama căruia se fac jocurile.

Turciei i se cere imposibilul pentru respectarea minimelor sale interese: despărţirea civililor de combatanţi, ai opoziţiei pe care o susţine de islamiştii din Tahrir al-Sham, care rămâne cea mai puternică organizaţie din zonă, cu circa 10.000 de combatanţi între care jumătate luptători străini din grupul Hurras al-Din, legat de fostul Front al Nusra, afiliat Al Qaeda.

Între timp, pe teren au început bombardamentele în sudul provinciei, bombardamente purtate de trupele ruse şi pro-Assad, cu aviaţia şi artileria. Deja peste 30.000 de oameni au părăsit ariile bombardate, iar începutul violenţei a determinat o reuniune de urgenţă, a doua în 4 zile, pe tema situaţiei din Siria, în Consiliul de Securitate al ONU.

FOTO AFP 

Iar acuzaţiile sunt extrem de clare: ambasadorul SUA la ONU, Nikky Halley, a acuzat Rusia, Iranul şi regimul al Assad că nu se gândesc la o soluţie politică pentru Siria, ci acţiunea lor vizează pur şi simplu actul egoist şi laş de a distruge militar provincia, spre a o prelua la zestrea lui Al Assad, indiferent de suferinţele create şi de baia de sânge produsă.

Baie de sânge din Idlib, cu costuri majore ale trupelor ruso-iraniano-siriene

Acţiunea din Idlib nu e deloc uşoară. Trupele rebele de pe teren reunesc toate categoriile de oponenţi ai lui Al Assad care nu au fost de acord să-i recunoască autoritatea, ba au ales să se mute fie şi a patra oară în cei 7 ani de război, în zona liberă. Fiind ultima provincie sub control rebel – punem aici deoparte zona kurdă din Estul Eufratului, unde Forţele Democratice Siriene, susţinute de SUA, controlează regiunea – bătălia se anunţă sângeroasă, mai ales că aici se află de două ori mai multă populaţie ca înainte de război, cu peste 1,5 milioane de refugiaţi şi un million de copii din cei 3 milioane de locuitori actuali. Atacul de orice factură în această zonă de dezescaladare, de deconflictualizare, menită să fie una stabilă, fără război direct, până la negocierea păcii, ar duce la o baie de sânge, act costisitor şi pentru Rusia.

Rusia acoperă aerian ofensiva pro-Assad, bămbardând provincia violent din aer, în timp ce artileria regimului o face de la sol. Trupele terestre sunt asigurate de companiile militare private ruse precum Wagner şi de miliţiile pro-iraniene şiite, începând cu Hezbollah, cu miliţii şiite irakiene, luptători yemeniţi şi mai ales trupele speciale ale Gardienilor Revoluţiei din Iran. O combinaţie letală, dar care se confruntă cu trupe de opoziţie bine pregătite, chiar dacă nu dotate cu armament greu pe măsură, forţe capabile să aducă pierderi importante şi susţinătorilor lui Assad care, din 2015, când era pe punctul să capituleze, pierzând războiul, azi aşteaptă cu nerăbdare să clameze Victoria cu orice preţ.

Partea cea mai gravă rezidă în prezenţa pe teren a trupelor turce – cu arsenal de material greu relevant adus şi armata masată la frontiera din apropiere – şi trupe speciale americane, care antrenează diferitele grupuri ale opoziţiei, peste 2000 de militari americani. Aici rezidă posibilitatea creării unui declanşator de confruntare care să escaladeze în conflict deschis între puterile relevante globale şi regionale. Orice incident între trupele părţilor poate escalada în mod exploziv în război.

Refacerea frontului Occidental: SUA, Europa, Turcia şi reacţiile faţă de atacul iminent din Idlib

În plus, Turcia începe să joace un rol tot mai important în conflict, nervoasă şi pe presiunea pe care o suportă de la Rusia, după ultimele exerciţii navale masive din Estul Mediteranei ce dublează presiunea venită prin militarizarea Crimeii, în Marea Neagră. Ignorarea sa şi nerespectarea poziţiilor sale l-au făcut pe preşedintele Erdogan să aibă cele mai ofensive declaraţii, subliniind că Turcia nu va sta cu mâinile în sân în faţa unui atac în Idlib şi că Turcia e obişnuită să câştige în luptă şi nu la masa verde marile victorii.

Dacă adăugăm această poziţie avertismentelor occidentale – americane, franceze şi britanice, cu precădere – împotriva unui atac chimic, dar şi avertismentului ambasadoului Halley împotriva unui atac de orice factură în Idlib, putem vedea clar poziţionările pe teren şi perspectiva unei confruntări dure, deja în curs. Şi refacerea frontului aliat, cu Statele Unite secondate de statele europene – cu precădere Franţa şi Marea Britanie, secondate prin susţinere politică de Germania – şi Turcia, tot mai activă în a solicita sprijin pentru apărarea propriilor interese şi menţinerea sunniţilor în Siria.

Există experţi care vorbesc despre faptul că  Rusia nu va accepta varianta unui blitz krieg, pentru că nu-l poate duce, nu are suficiente trupe pe teren, Iranul nu vrea să se mai angajeze cum a făcut-o deja şi costurile pot fi impresionante şi simbolic, prin baia de sânge produsă. Assad doreşte să proclame victoria cât mai repede şi să epureze sectar sunniţii din regiune, pe care să-i alunge în Turcia şi, eventual, de acolo în Europa, totul pentru a schimba compoziţia viitorului stat,  în care allawiţii şi aliaţii săi să nu mai fie în inferioritate şi în minoritate.

În acelaşi timp, SUA îşi evaluează opţiunile, a fixat ţintele, vorbeşte despre distrugerea forţelor aeriene siriene care ar urma să se adauge unui adevărat cilcon dacă intervine militar, ameninţând cu distrugerea capabilităţilor siriene şi a centrelor de comandă şi control, dar, voalat şi cu distrugerea oricărui atacant la adresa trupelor sale, de unde creşterea riscului confruntării directe ruso-americane. O furtună perfectă, şi un divorţ major aşteptat, Turcia-Rusia.