„Sfârşitul istoriei“ (şi al dictatorilor) se mai amână puţin. Putin are treabă prin Ucraina

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Putin nu-i decât un dictator care se încadrează în linia
altor „dictatori“, precum Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Lenin, Stalin. Îl
admiră pe cel din urmă şi pe amiralul „alb“ Kolchak.
Putin nu-i decât un dictator care se încadrează în linia altor „dictatori“, precum Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Lenin, Stalin. Îl admiră pe cel din urmă şi pe amiralul „alb“ Kolchak.

Catastrofa actuală, pe care preşedintele Biden s-a grăbit s-o definească drept „al treilea război mondial“, nu este deloc prima în cei 30 de ani trecuţi de la căderea comunismului şi schimbarea existenţei întregii planete. Deşi noi, românii, am fost oarecum „feriţi“ aici, cele trei decenii sunt mai degrabă „împănate“ de catastrofe şi atrocităţi, care dovedesc că istoria este „în marş“ şi că „sfârşitul istoriei“ nu a fost decât o utopie pripită.

„Sfârşitul istoriei“ a rămas, în aceste zile, doar o amintire îndepărtată... O utopie prăbuşită şi ruinată, ca tot ceea ce creează umanitatea.

1989: prăbuşirea Zidului Berlinului, Revoluţia Română şi căderea generală a comunismului. 1991: anul începe cu războiul dus de americani în Irak, pentru eliberarea Kuweitului, în vară are loc puciul eşuat al contra-reformatorilor de la Moscova şi se încheie, en fanfare, cu dispariţia de pe hartă a Uniunii Sovietice. În 1992, dacă nu mă inşel, are loc scurtul război din Transnistria, iar până în 1995 în Iugoslavia vecină se desfăşoară un înfiorător război civil, împănat de genociduri şi de cruzimi inimaginabile, culminând cu absurdul asediu, timp de câţiva ani, al Sarajevo-ului (în paralel, are loc prima tentativă de separare a Ceceniei din Federaţia Rusă, sub conducerea generalului Dudaev, Cecenie care va fi ştearsă de pe faţa pământului, într-un genocid greu de imaginat, prin preajma anului 2000, de către proaspătul premier Vladimir Putin).

La noi, până la victoria Convenţiei din 1996 (dar chiar şi după aceea, vezi începutul anului 1999), aceşti ani sunt înţesaţi de „mineriade“ sângeroase, de sciziuni atroce în societate şi de un obsedant strigăt de fond: „Jos Iliescu!“. Anul 1999 aduce războiul din Kosovo, soldat cu bombardarea (destul de hardcore) de către NATO a Iugoslaviei şi a Belgradului şi căderea dictatorului Milosevic („ultimul dictator din Europa“, s-a titrat atunci, nefiind însă prea clar, ca de obicei, până unde se întinde, de fapt, Europa). În aceste condiţii, anul 2000 – vizat de atâta vreme de toţi adepţii „teoriei conspiraţiei“ şi ai „apocalipsei“ în timp real – a părut mai degrabă ca un moment de respiro, în cursul acestei nebunii planetare.

„Indignaţi“ – „zgomotoşi şi fantezişti“

Anul 2001 este identificat cu al său 11 Septembrie, după care „lumea a nu a mai fost niciodată la fel“, chiar dacă nu ne-am dat seama de la bun început. Consecinţele imediate sunt războaiele americane/NATO din Afganistan şi Irak (declanşat în 2003), ambele de o duritate extremă, consecinţele pe termen lung se vor vedea pe parcurs. (Per ansamblu, anii 2000 au fost, cel puţin pentru câţiva ani de pe la mijlocul decadei, destul de buni, chiar dacă mai târziu ne-am dat seama de asta.) „Sfârşitul istoriei“ hegelian deja devenise, încă de pe atunci, o vorbă foarte îndepărtată, „spusă de gura unui idiot“: Fukuyama (Huntington îi ia treptat locul, ca „profet“ şi filozof al istoriei).



Sfârşitul decadei aduce o Mare Criză economică şi financiară, de dimensiunile celei din anii ’30, urmată de o „criză a datoriilor suverane“ a statelor europene, ambele cu consecinţe catastrofale (pe plan social şi economic) şi extrem de negative pe termen lung. O altă consecinţă („pozitivă“, într-o anumită perspectivă) este apariţia mişcărilor „indignados“/Occupy în tot Occidentul, ceea ce dă un oarecare motiv de speranţă, stinsă însă repede (se uită că la noi mişcările civice, de stradă, ale deceniului 2 încep cu cele din iarna de la începutul lui 2012, „deturnate“ de adversarii politici ai preşedintelui Băsescu, urmate, în toamna lui 2013, de cele contra lui Victor Ponta, legate de „dosarul“ Roşia Montană; la o scară foarte mică, am avut şi noi „indignaţii“ noştri).

Anii 2010 sunt – pentru mare parte din lume – „anii Terorii“

Decizia luată de NATO la Bucureşti în 2008 de deschidere a negocierilor de aderare cu Ucraina şi cu Georgia provoacă furia Rusiei şi a lui Putin, prin urmare chiar în acelaşi an are loc o operaţiune-fulger (dar destul de sângeroasă) a Rusiei în Georgia vecină (aşa cum preconizau ruşii să se întâmple şi acum în Ucraina). A doua decadă a secolului nostru începe cu evenimente precum „decapitarea“ întregii conduceri poloneze într-o catastrofă aviatică fără precedent şi, mai ales, aşa-numita „primăvară arabă“, care are ca principală consecinţă nu democratizarea zonei, cum se credea (şi spera) iniţial, ci aruncarea în haos (stopat sau nu de armată şi dictaturi militare) a unor ţări întregi, dintre cele mai mari şi importante: Egipt, Libia, Yemen şi, mai ales şi cel mai important pe termen lung, Siria.

Euro Maidan



Anul 2014 este unul cheie: Euro Maidan-ul (foto sus şi jos), protestul împotriva politicii preşedintelui Ianukovici desfăşurat în Kiev şi în Ucraina, şi îndepărtarea acestuia de la putere au câteva consecinţe foarte grave: din nou furia Rusiei, anexarea de către aceasta a Crimeii, sprijinirea ambiţiilor separatiste a celor două oblast-uri majoritar rusofone din est; tensiunile vor escalada pe parcursul următorilor ani, ceea ce până la urmă va duce la războiul la care asistăm în prezent. Războiul „cronicizat“ din Siria are, printre multele efecte (unul dintre ele este apariţia, pe întinse zone din Orient, a aşa-zisului Stat Islamic sau „califat“, una dintre cele mai barbare conduceri din întreaga istorie a umanităţii), şi o serie de atentate extrem de sângeroase în Occident asupra populaţiei civile, începute cu masacrul de la publicaţia „Charlie Hebdo“ şi continuate pe parcursul următorilor ani.

„Dacă pierdem Ucraina, pierdem totul“

Sfârşitul decadei (sau, mai bine zis, începutul celei următoare, anii 2020) aduce un fenomen cu totul nou (sau fără precedent, ca impact asupra civilizaţiei, de la apariţia Marii Ciume pe la mijlocul secolului al XIV-lea): pandemia de COVID-19 şi Marea Resetare (pe plan economic, social, politic, informaţional, ştiinţific etc.) asociată cu aceasta, proces aflat încă în curs. În principal, China, un stat în esenţă pur totalitar, devine cea mai mare şi influentă putere planetară, profitând şi de slăbiciunea unei Americi aflate în plină degringoladă, cel puţin ideologică.

Euro Maidan

Piaţa Maidan din Kiev, la „finalul“ din februarie 2014 al protestului-maraton pro-Europa şi pro-democraţie

În sfârşit, începutul anului 2022 este marcat de conflict deschis în Ucraina – invazie rusească, urmată de război între cele două state-„surori“ (surori cu forţa, bineînţeles: „Dacă pierdem Ucraina, pierdem totul“, spunea Lenin, şi a acţionat în consecinţă; este şi gândirea actuală a lui Putin) –, conflict care riscă să degenereze şi să atragă într-o confruntare sângeroasă întreaga Europă. În permanenţă, planează asupra omenirii ameninţarea armelor nucleare şi a posibilului dezastru adus de acestea, la fel ca şi în anii ’50 (psihoza „pericolului atomic“) sau în criza rachetelor cubaneze de la începutul anilor ’60.

Nu-i prea mult atât „zgomot şi furie“ pentru o singură viaţă de om („aşa cum a fost“)? Ce mai poate urma acum, „sfârşitul lumii“ în direct?

Aşadar, „demonii trecutului“ nu au revenit acum, în acest întunecat şi deja incredibil 2022, ci mai degrabă se poate spune că nu au părăsit niciodată planeta, fiind tot timpul aici şi producând catastrofe şi atrocităţi inimaginabile pe parcursul acestor 30 de ani, ca întotdeauna în istorie. „Istoria“ se încăpăţânează să nu moară, să nu se sfârşească şi nu îi poate fi „sucit gâtul ca unui pui de găină“, de către bunăstarea materială de tip occidental şi de către post-ideologiile produse în această perioadă de Occident. Niciodată viitorul nu a fost mai imprevizibil, greu de anticipat şi plin de nori întunecaţi ca în acest început de 2022. Poate, istoria nu are explicaţie şi nu-i decât „o poveste spusă de gura unui idiot“, aşa cum scria Shakespeare şi cum sugera marele filozof Karl R. Popper în cartea sa „Mizeria istoricismului“. Sau poate nu, şi are nişte legităţi obiective care devin evidente de-abia după ce ne îndepărtăm de evenimentele propriu-zise. Cum spunea cineva, „vom muri şi vom afla Adevărul“.

Citeşte şi:

La 20 de ani de la 9/11: Manhattan-Kabul şi retur, un drum care nu lasă nicio speranţă

La apariţia cărţii „E război, proştilor“. „Evenimentul cel mai «păgubos», pentru omenire, a fost alegerea lui Donald Trump la Casa Albă“ INTERVIU

Euro Maidan
Mizeria istoricismului

E război, proştilor

Recviem pentru Uniunea Sovietică

„Spre capitalism în zbor!“ – Vechiul şi Noul în China Populară

De la „primăvara arabă“ la Statul Islamic

Omagiu Serbiei

Venezuela, dragostea mea

Interviu cu jurnalistul Doinel Tronaru, autorul cărţii “E război, proştilor”: “Anii 2010 au reprezentat o adevărată pacoste pentru întreaga omenire”

Adevărata faţă a Rusiei

Anti-Putin

Demonii printre noi sau Adevărata faţă a islamismului

Despre „Donbass“: „Slava (Nova)Rossia“. Jurnal de Cannes 2

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite