Sfârşitul jocului lui Erdogan cu focul lui Putin: limitele prieteşugului de conjunctură ruso-turc

FOTO AFP

Într-o săptămână, dansul strategic din Siria şi-a arătat limitele şi a expus liniile roşii ale Turciei lui Erdogan în Idlib.

Formatul Astana şi-a încheiat existenţa de facto, Turcia s-a confruntat fără milă cu trupele ruse, siriene şi iraniene, dar şi cu Hezbollahul, armele moderne ale Turciei, cele de provenienţă occidentală şi chineză, au lovit şi nimicit partenerii conjuncturali de la Teheran şi Moscova, iar acordul de pace forţat la Moscova, între Turcia şi Rusia, oricât ar dura el, a permis doar decontul lui Putin faţă de propria populaţie şi propaganda unei victorii a Ţarului, în timp ce obiectivul de a clama Victoria şi de a încheia campania din Siria este foarte departe.

Joaca cu focul: acordul de la Soci, septembrie 2018

Turcia a jucat la toate mesele unde se discutau interesele sale naţionale. Iar căderea sa în spaţiul jocului cu focul, cu Iranul şi Rusia, în formatul Astana, a urmat abţinerii SUA, în timpul preşedintelui Obama, de a aplica linia roşie încălcată de regimul al Assad, respectiv utilizarea armelor chimice. Reţinerile SUA şi divergenţele de după 15 iulie 2016, când a avut loc tentativa de lovitură de stat, pusă pe seama clericului Feitullah Gulen, refugiat în Pennsylvania, şi a reţelei sale Hizmet, urmată de represiunile împotriva armatei, justiţiei, profesorilor şi juriştilor implicaţi în mişcare au accentuat diferenţele, ca şi perspectiva retragerii SUA din Orientul Mijlociu, după alegerea lui Donald Trump la Casa Albă.

În cazul formatului Astana, poziţiile celor trei actori au fost întotdeauna foarte clare: Rusia a intrat acum 5 ani în Siria pentru a-şi reafirma postura de putere regională, a sublinia că nu-şi lasă niciodată de izbelişte un aliat docil, Bashar al Assad, şi căutând să marcheze o victorie. E adevărat că nu a fost atât de facil, că aventura în Siria s-a făcut cu costuri majore la nivelul armamentului, a prezenţei militare regulate şi a trupelor speciale, a Companiilor Militare Private şi a Poliţiei militare ruse, cu precădere a contingentului cecen prezent pe teren.

Iranul s-a poziţionat pentru a-şi apăra aliatul, pe Al Assad, şi dominaţia sectară allawită(o sectă şiită) asupra sunniţilor majoritari. Iranul a dat o parte importantă a forţelor, cu precădere carnea de tun – prin Hezbollah, miliţiile şiite irakiene şi cele siriene nou formate, dar mai ales prin forţele Al Quds ale Gardienilor Revoluţiei Islamice. De asemenea, Iranul a plătit constant pentru a menţine viu regimul Al Assad până astăzi, timp de 9 ani de războiul civil sectar. Şi nu mai are resurse din cauza sancţiunilor americane dar şi a creşterii nevoilor după câştigarea teritoriilor din Vest.

Turcia este plasată pe poziţii opuse, fiind susţinătoarea sunniţilor majoritari din opoziţie şi a co-etnicilor turcmeni. Aceştia sunt epuraţi sectar şi alungaţi din Siria, o largă majoritate dintre refugiaţi, azi circa 4,6 milioane de oameni, aflându-se în Turcia. De asemenea, sub controlul forţelor turce se află peste 3 milioane de sunniţi şi luptători ai opoziţiei în Idlib. Turcia are interese majore în a stopa schimbarea proporţiilor etnice şi sectare în Siria în perspectiva unei soluţii de pace, doreşte să nu aibă kurzii la frontiera sa sud-estică şi mai doreşte zona de control din Afrin şi Idlib, de lângă frontiera sa, acolo unde să amplaseze refugiaţii sunniţi în Siria, în regiunile pe care le controlează. Zona de dezescaladare Islib e crucială, în acest sens.

Marea păcăleală suferită în septembrie 2018, la Soci, a constat în condiţionarea Turciei de a separa opoziţia de grupările considerate teroriste, în condiţiile în care Al Assad consideră toată opoziţia alcătuită din terorişti, Iranul nu are o delimitare clară în acest domeniu şi relativizând situaţia oricărei grupări sunnite, iar Rusia considerând cel puţin gruparea Hayat Tahrir al-Sham (HTS) drept teroristă, pe baza aderării originare a Frontului al Nusra, un fel de predecesor al mişcării, la începutul războiului, la Al Qaeda. Or separarea acestor categorii de trupe nu e posibilă fizic, de unde doleanţele nestăvilite ruse şi motivele perpetue privind intervenţia în Idlib, respectiv o motivaţie de intervenţionism.

O săptămână de foc în care Turcia a expus descurajarea credibilă pentru ruşi, turci şi sirieni de una singură.

Săptămâna începând din 27 februarie a fost una de foc pentru Siria, Rusia şi Turcia. Intrevenţia şi asaltul trupelor regimului al Assad, susţinut de aviaţia şi artileria rusă, care nici nu trebuia să se afle în Idlib, au dus la victorii una după alta. Punctele de observaţie turce din Idlib au fost ocolite şi, cât de cât, evitate de la confruntări, dar avansul siriano-ruso-iranian a fost întâmpinat de ultimatumul lui Erdogan, cel care a dat data de 29 februarie ca dată limită pentru retragerea trupelor siriene dincolo de limita punctelor de observaţie turce, în caz contrar, trupele turce urmând să acţioneze în Idlib.

Acţiunea a început prin introducerea de trupe estimate la nivelul unei divizii mecanizate pe teren. La 27 februarie, un avion al regimului – identificat ulterior ca un avion al forţelor ruse, de fapt – a bombardat coloana turcă ce intrase în Idlib, ucigând 36 de soldaţi şi rănind alţi 31. Ca urmare, Turcia a declanşat un atac de retaliere care a fost devastator: Turcia a doborât – cu tiruri directe ale propriei sale aviaţii, avioanele F16 şi sisteme tactice cu rază lungă de acţiune şi rachete cu rachete tactice şi cu rază medie de producţie ameircană şi chineză - de pe teritoriul turc – două bombardiere ale Armatei Arabe Siriene (a lui Assad) şi un avion de atac uşor L-39, în final 3 avioane, opt elicoptere, trei drone, 151 tancuri şi 8 sisteme anti-aeriene şi au ucis peste o mie luptători pro-al Assad, ocupând din nou oraşul Saraqib şi lovind Alepul şi Hama, ameninţând cu Armata Naţională Siriană – fosta Armata Siriană Liberă pe care o susţine – revenirea şi reocuparea unor poziţii importante în Siria.

Turcia a confruntat, de una singură, Iranul şi Rusia, alături de trupele lui Al Assad, cu ajutorul armatei rebele siriene pe care a pregătit-o şi antrenat-o, şi a dovedit că are şi voinţa, şi dorinţa de a-şi apăra interesele, că nu se pliază pe forţarea liniilor şi acordurilor de către Moscova şi că Idlibul este o linie roşie pentru ea. Astfel, Ankara a reuşit să blocheze Rusia, refuzându-i posibilitatea de a câştiga Idlibul pentru trupele lui Assad şi de a declara victoria, îndeajuns cât să se poată retrage din Siria – sau măcar să reducă sensibil prezenţa şi costurile – dar şi dorinţa Iranului de a nu mai avea costuri în vieţile soldaţilor săi şi miliţiilor coordonate, în condiţiile în care Teheranul nu mai are bani să susţină regimul Assad şi Siria eliberată, zice-se, de către acesta.

Cu suficientă acoperire aeriană şi forţă de foc, opoziţia siriană a reuşit să menţină Saraqib-ul, intersecţia autostrăzilor M4 şi M5 siriene şi un punct strategic, pe care s-au căznit în zadar forţele combinate pro-Assad să-l recâştige, cu mari pierderi. Artileria turcă bate la 40 de km de pe graniţă şi cu tirurile ţintite face ravagii în zonă, în timp ce avioanele sale, chiar de pe frontieră şi ferindu-se să intre în spaţiul aerian sirian, sunt mortale pentru echivalentele ruse, pilotate de sirieni sau ruşi.

În luptele de după atacul la coloanal turcă, chiar săptămâna trecută, inclusiv joi când se întâlneau la Moscova Putin şi Erdogan, Hezollahul, Forţa Al Quds iraniană şi armata siriană, împreună cu instructorii şi trupele speciale ruse, au suferit pierderi enorme, extrem de costisitoare pentru propriul public. Principala armă a Turciei s-a dovedit formula de auto-tun/lansator de rachete T-155 Firtina conceput de Samsung, care au tras de pe frontieră şi au nimicit tot. Chiar în cele 6 ore ale reuniunii bilaterale ruso-turce, revanşa pentru doi soldaţi turci ucişi (60, în total, morţi de la începutul lunii februarie) a fost uciderea a peste 21 trupe ale forţelor pro-Assad, distrugerea a două piese de artilerie şi două lansatoare de rachete. În atacul ruso-siriano-iranian au fost ucişi în Idlib peste 300 de civili, dintre care cel puţin 100 de copii aflaţi în şcoli sau spitale.

Acordul de la Moscova: pe aici nu se trece!

Cu acest mesaj foarte clar a venit Erdogan la Putin joi: orice atac şi soldat turc va fi răzbunat, Turcia nu atacă forţele ruse, ci doar pe cele ale regimului şi capabilităţile care îi atacă trupele. În plus, hotărârea lui Erdogan de a nu ceda Idlibul şi nici de a nu renunţa la componenta sa de relevanţă în viitoarea formula de pace de pe teren este clară. Descurajarea credibilă a oricărui atac a fost, şi ea, probată în aceste momente. În plus, această poziţie nu se schimbă indiferent de acordul de încetare a focului stabilit: orice atac împotriva trupelor turce va fi contracarat imediat şi va fi extrem de mortal, a afirmat-o Erdogan la Moscova, de lângă Putin.

Cele 6 ore de negocieri, după un teatru ieftin simbolic al lui Putin - care l-a umilit şi enervat cât a putut pe Erdogan, ducându-se să strângă mâinile delegaţiei turce live după ce se aşezaseră, pentru a sublinia statuia Ţarinei Ecaterina cea Mare care anexase Crimeea plasată în spatele turcilor, ca şi soldatul rus din războiul ruso-turc din 1877, plasat în spatele preşedintelui turc – acordul de încetare a focului şi condiţiile colaterale au marcat situaţia de fapt de pe teren: imposibilitatea forţelor ruse, iraniene şi ale lui al Assad de a se apropia sub 40 km de frontiera turcă, hotărârea Turciei de a nu permite încălcarea drepturilor sale şi ale sunniţilor sirieni, dar şi incapacitatea Turciei de a acţiona direct dincolo de această distanţă fără acoperire aeriană şi de artilerie, de unde solicitările repetate la NATO pentru rachete Patriot şi rachete cu distanţă mai lungă, pentru a acoperi tot Idlibul.

Propaganda rusă s-a grăbit să sune victoria lui Putin şi să sublinieze, pe toate meridianele, umilirea lui Erdogan. Aceasta a remarcat că acordurile de la Soci sunt nule, că Turcia a pierdut jumătate din Idlib, în zona de sud, care nu mai este de dezescaladare şi adăugat doborârea a 10-13 drone turce, în funcţie de sursă, fără a spune nimic despre propriile pierderi, ca de obicei. Purtătorii de cuvânt şi oficioasele Armatei şi Externelor ruse au continuat să spună că teroriştii – referire la opoziţia Sunnite şi Armata Naţională Siriană susţinută de Turcia – şi trupele turce trebuie eliminate din Idlib, iar trupele siriene ale lui Assad să preia controlul la frontiera turcă, dar au acceptat, “pentru moment”, aranjamentul presupune încetarea focului la linia de demarcaţie curentă, că se crează un coridor de 3-6 km pe autostrada M5 Alep-Latakia (de interes pentru Rusia) şi patrule comune, la 15 martie, pentru a permite traficul pe această autostradă contolată de opoziţie.

Reconstruirea formală a punţilor: NATO şi UE

Acţiunea ofensivă din Idlib şi acordul se dovedesc o pierdere majoră pentru Rusia în planul realităţii dorite. Turcia s-a dovedit nu numai o nucă tare, dar s-au dezvăluit şi limitele oricărui joc al său cu Rusia şi Iranul, în afara Occidentului. Calculele ruse arătau o Turciei izolată, iar afirmaţiile belicoase şi publice repetate în relaţiile cu statele vestice şi aliaţii săi, ambiţia de a cumpăra, în continuare, sisteme S400 – în ciuda reacţiilor NATO şi SUA – au contat prea mult pentru a realiza că Turcia rămâne angajată în Occident, că este membru al NATO care-i va asigura nu însoţirea în aventura siriană, poate nu livrare de armament cum şi-o doreşte, dar, sigur, apărarea frontierelor proprii şi supervizarea frontierei turco-siriene pentru a evita orice incursiune pe teritoriul aliat. Asta împreună cu  sprijinul politic şi moral asumat de Alianţă.

Fără a fi o victorie masivă pentru Erdogan, Acordul a marcat, realist, situaţia existentă de pe teren şi testarea de către forţele pro Assad a atingerii intereselor existenţiale ale Turciei, care nu pot să mai fie ignorate. Turcia a obţinut şi coridoarele de trecere şi dreptul de a readuce în întreaga provincie a sirienilor sunniţi, chiar şi în zonele de sud, acolo unde trebuie văzut cum le va fi asigurată securitatea mai departe. De altfel, acordul tace în mai multe privinţe, de unde presupunerea unor înţelegeri secrete, nepublice, şi pe aceste teme.

Astfel, de reţinut este componenta notelor ultimative ale celor doi preşedinţi: Putin a anunţat că orice avion turc prezent în spaţiul aerian sirian nu va fi în siguranţă, anunţându-l pe Erdogan să nu încerce să obţină mai mult teritoriu sub control decât are astăzi. Şi Erdogan a marcat avertismentul clar că-şi rezervă dreptul să retalieze şi să distrugă orice categorie de forţe care atacă trupele turce din Idlib. Un lucru probat în repetate rânduri în ultima săptămână, pentru a marca clar hotărârea şi lipsa oricărei breşe în decizia sa. De altfel, zona opoziţiei siriene notează deja că Idlibul va rămâne sub conducere autonomă, dacă nu direct turcă, în orice caz cu Turcia ca garant de securitate pentru regiune.

Spuneam că există teme asupra căruia protocolul nu spune nimic. Acest lucru presupune fie că părţile nu au căzut de acord asupra unei formule, fie că soluţia nu este publică şi e parte a unui acord secret sau anexă clasificată. Astfel, nu există nici o prevedere în acord despre a doua autostradă, M5, cea care leagă Alepul de Damasc. Aici nu există control, asigurarea traficului liber şi nici patrule comune, întreaga zonă fiind fie sub controlul opoziţiei, fie în raza tirurilor acesteia şi a posibilităţilor de preluare inclusiv a oraşului Alepo.

Apoi nu sunt menţionate nici posturile de observaţie turce din sudul liniei actuale de demarcaţie, ceea ce presupune fie retragerea lor – o vom vedea în zilele viitoare, dar ar fi contrară afirmaţiei repetate privind menţinerea acestor posturi în toată regiunea Idlib – fie un rol de garantori de securitate în zona de reîntoarcere a refugiaţilor. În al treilea rând nu se spune nimic despre securitatea necesară refugiaţilor care revin la sud de linia de demarcaţie actuală, la ei acasă, dar unde nu există astăzi controlul turc. Aici cel mai probabil ar putea fi o garanţie reciprocă rusă pentru regiune ca cea turcă pentru soldaţii ruşi ce vor patrula pe M4, în zona rebelă şi sub posibilele tiruri ale opoziţiei regimului. În fine, Acordul nu mai menţionează nimic de angajamente turce pentru separarea rebelilor de terorişti.

În cursul săptămânii, Erdogan va călători la Bruxelles, cu două ţinte probabile, NATO şi UE. Şi nu întâmplător, după activarea articolului 4 vizând consultările la nivelul NATO şi primirea sprijinului aliat, după informarea despre situaţia de fapt, ar urma, cel mai probabil, o informare în acest cadru aliat despre acord şi intenţiile viitoare. Pe de altă parte, în relaţia cu UE tensionată de ameninţările repetate de dezlegare a valurilor de refugiaţi – deşi doar circa 1000 au ajuns în UE, dovedindu-se că ameninţările sunt mai mult un mesaj pentru public şi pentru forţa de negociere a lui Erdogan la Moscova – Preşedintele turc trebuie să ajungă la un acord şi cu UE pe temele mai restrânse ale refugiaţilor sau mai extinse, ale situaţiei Ciprului şi a resurselor de gaz din Estul Mediteranei, cu respectarea de către UE şi a intereselor sale.