Sezonul revoltelor şi războaielor civile

Dacă vă uitaţi cu atenţie, în jurul nostru mişcările la nivelul structurilor sociale tind nu numai să se amplifice, dar aduc cu ele o serie de schimbări fundamentale în modul în care evoluează societăţile contemporane.

Cea mai importantă mişcare, cu consecinţe ce se dovedesc deja foarte importante, este determinată de apariţia unei neîncrederi din ce în ce mai accentuate în puterea, ştiinţa sau chiar buna credinţa a clasei politice în a gera viaţa unei ţări. Dacă, până acum, toate acestea erau gerate în ritmul proceselor electorale clasice sau, în apogeul unui moment de criză, rezolvate prin alegeri anticipate, acum se pare ca soluţia nu mai este suficientă.

Începe din ce în ce mai mult să fie preferată soluţia extremă a revoltelor civile, însoţite sau nu de apeluri la nesupunere civilă (boicotul total al statului şi instituţiilor sale), dezvoltând ceea ce, de câţiva ani, începuse prin formula ocupării centrului (sau locaţiilor simbolice) ale unor mari oraşe.

Interesant fenomen deoarece, din start, el este organizat pe un principiu apartinic, chemând la o mişcare de uniune naţională, exprimând starea-limită a ceea ce fusese până atunci neputinţa de a acţiona şi nemulţumirea faţă de politicienii deveniţi nereprezentativi şi, ca atare, absolut inutili. Aceasta era intenţia initială, numai că lucrurile au început să degenereze rapid, pe măsură ce politicienii au înţeles ca şi din asta se poate scoate capital electoral şi că, aşa cum demult îi învăţase practica supravieţuirii, se poate scoate un câştig din orice, chiar din acţiunea care pare să fie îndreptată împotriva a ceea ce tu reprezinţi. Drept urmare, după un prim moment de confuzie şi dezorientare, politicienii versaţi au început nu numai să se alăture revoltelor civile, dar au început chiar marea mişcare subterană de preluare a forţei miscării revoltelor în scopul de a o transforma în vehicul de luptă.

Mişcarea este simplă, genială şi extrem de eficientă. Raţionamentul suna astfel: revoltele civile nu pot fi deturnate şi folosite în propriul lor interes de politicieni „călduţi", cu mesaje liniştitoare, generaliste sau pro-sistem. Noii actori trebuie să fie purtătorii unor idei revoluţionare (sau, cel puţin, acesta trebuie să fie discursul public), exponenţi ai unor soluţii sociale radicale, dure, iar credibilitatea lor va fi cu atât mai mare cu cât, în spate, vor veni blocuri de putere care stătuseră până atunci în umbră. Peste tot, ele sunt aceleaşi: structurile militare şi cele religioase. Iar confruntarea dintre ele poate genera, aşa cum se întâmpla acum în Orientul Mijlociu, situaţii extreme, cu posibilitate imediată de a degenera în război civil.

Ceea ce se întâmplă acum în Egipt, Siria, Tunisia, Turcia, arată că evenimentele se precipită spre o polarizare extrem de periculoasă, punând în scena forţe cu interese profund antinomice, divizând societatea şi cerând în termeni ultimativi dreptate socială conform propriului bloc de criterii. Pe de o parte, avem liderii religioşi ai unor comunităţi mult timp scoase în afara jocului sau chiar interzise pe teritoriul ţării respective, acum în poziţia unică de a obţine revanşa naţională în termeni de prestigiu, dar şi puterea operativă pe plan politic prin intermediul unui guvern totalmente dedicat intereselor sale. Pe de altă parte este armata, până acum, constituţional, garant al echilibrului constituţional, dar acum parte a conflictului, ajungând, spre stupoarea observatorilor externi, să solicite manifestări de masă ale populaţiei pentru a garanta succesul luptei împotriva blocului religios.

Pe acest fundal, el însuşi extrem de complicat şi neclar, apare o noua generaţie de politicieni, mulţi pregătiţi în şcoli occidentale, dar încă puţin cunoscuţi sau agreaţi în ţările de origine, drept urmare în căutare disperată de legitimitate. Cea care vine tocmai de la cele două mari blocuri beligerante....şi ele în căutare de feţe noi, mai plăcute şi credibile interlocutorilor externi. Dar, între timp, situaţia internă explodează şi modelul confruntării începe să se extindă pe o arie geografică foarte întinsă la sudul şi sud-estul Europei şi, cu o posibilă extensie spre statele din sudul Federaţiei Ruse. În centru, linia critică: Afganistan-Siria-Liban-Egipt.

Pentru Occident, întrebarea este dublă: cu ce preţ poate fi luată în considerare o intervenţie directă şi de durată în acest viespar? Este oare posibil să se extindă modelul „confiscării" revoltelor civile şi transformarea lor în războaie civile? Mare atenţie la răspunsurile ce vor fi date în următoarele zile sau săptămâni.