Joi, în apropierea pieţei Tahir din Bagdad, acolo unde manifestanţii se adună de peste două luni pentru a cere demisia guvernului, în contextul în care tinerii prezenţi acolo aduc în faţa opiniei publice caracterul pacifist al acţiunilor lor, un adolescent a fost bătut, lovit cu cuţitele şi apoi spânzurat de picioare de mulţime. Asta în prezenţa unor forţe de ordine care se văd pe imaginile video difuzate imediat pe reţelele sociale, asistând la masacru şi retrăgându-se imediat fără a interveni în niciun fel.

Bagdad,  Piaţa Tahrir 11 decembrie 2019, foto AFP

Din nefericire, modelul “Primăverii arabe” asta a avut mereu în subteran, adică violenţa extremă specifică oricărei înfruntări în spaţiul musulman în care organizatorii au mizat (cu succes mortal) pe potenţialul conflictual enorm al oricărei provocări care să aducă faţă în faţă comunităţile religioase cu memoria specifică unei istorii de sânge.

Disensiuni istorice care au fost mereu exacerbate prin utilizarea profesionistă a celor mai diverşi stimuli care au transformat rapid orice tip de mişcare de revendicare în luptă directă interconfesională, cu rezultatele de acum bine ştiute şi care sunt cuprinse deja în manuale de operaţiuni destinate cât mai eficientei organizări a haosului. Iar spaţiul Orientului Apropiat este deosebit de prielnic unor asemenea operaţiuni care susţin provocarea de incidente violente prin care care o simplă revendicare sociale absolut legitimă se transformă în luptă violentă împotriva autorităţilor, cerând de fiecare dată înlocuirea guvernelor alcătuite, după cum ştiţi foarte bine, din “hoţi şi corupţi aserviţi unor interese externe”. De aici, logic, aşa cum era şi de aşteptat, reacţia autorităţilor este cea clasică, de utilizare a forţei, cu rezultate iarăşi previzibile, acelea care susbstanţiază pe mai departe desfăşurarea violenţelor şi le fac interesante pentru presa internaţională.

Imediat după asta, se spune în manuale, apare punctul de inflexiune: confruntate cu pericolul de a fi stigmatizate de opinia publică internaţională, guvernele se sperie şi retrag forţele de ordine în perimetre de apărare cu ordine specifice de non-combat. Sau, în varianta a doua, exasperaţi, liderii politici dau ordinul de represiune dură, eventual declarând manifestanţii drept “terorişti” sau, în orice caz, participanţi la acţiuni care afectează securitatea statului şi a cetăţenilor. În ambele cazuri, au de câştigat cei care au alimentat violenţa iniţială şi au mizat pe viteza cu care se ajunge în zona categorisită de aceleaşi manuale ca “ieşind de sub controlul prezumtiv al capacităţii de control asigurată de organele de ordine acţionând conform regulamentelor clasice”.

Dar această basculare ultra-rapidă a manifestaţiilor şi demonstraţiilor în explozii de violenţă nu este nicidecum apanajul Orientului Apropiat. Violenţa extremă apare acum, în Europa şi în alte zone unde “democraţia stabilă” este din ce în ce mai des confruntată cu evenimente de acelaşi gen, relevantă fiind viteza cu care se trece de la punctul zero înspre etapa de violenţă stradală, foarte asemănătoare acţiunilor de gherilă urbană.

De ce? Care este motivaţia socială profundă a acestui apetit de violenţă din ce în ce mai vizibil şi nestăpânit? Nu cumva, s-au întrebat diverşi specialişti în evaluarea riscurilor de derapaj social, este vorba despre un fenomen nou care schimbă fundamental natura unor manifestaţii organizate pe modelul clasic şi care decenii a funcţionat impecabil sub conducerea unor sindicate perfect auto-organizate şi mereu foarte atente să evite evenimente nedorite, apelând la foarte eficientele brigăzi proprii de ordine care încadrau demonstraţiile cu o precizie militară?

Acum, argumentează sociologii respectivi, a crescut nivelul individual de nemulţumiri care se descarcă în violenţă, astfel încât momentul manifestaţiei coagulează violenţele individuale, adesea cu puţine legături cu tema evenimentului respectiv, dar legate între ele prin protestul comun în faţa autorităţii responsabile. Responsabile de absolut orice şi, în primul rând, faţă de sentimentul dureros de excluziune socială al indivizilor respectivi. În momentul în care excluderea socială la nivelul tinerilor se întrepătrunde cu sărăcia endemică al unei categorii de populaţie defavorizată, atunci cocktailul exploziv este gata pregătit şi poate fi făcut să explodeze în orice moment. Desigur, nu trebuie generalizat, este o formă de ultim recurs la ceea ce oamenii respectivi percep ca nedreptate socială. Dar nu e numai atât. Mai nou, nemulţumirea asta este multiplă, într-atât de mult încât nici măcar nu se mai focalizează pe o cauză anume, ci se îndreaptă, generic, asupra oricărei forme de autoritate stabilă. Iar actorii sunt şi vor deveni progresiv din ce în ce mai mulţi pe măsură ce fenomenul excluderii sociale şi al sărăciei se extinde şi comportamentul violent devine o modă.

Din punctul meu de vedere, se poate ca aceasta să fie tendinţa cea mai interesantă pentru 2020: tinerilor li se va confirma că este “trendy” să povesteşti cum ai să te baţi cu poliţia în week-end şi că eşti “cool” dacă, discret, poţi să arăţi şi costumaţia de asalt luată de la un magazin cu echipament militar. Se deschide perspectiva unui nou tip de erou adolescent în spaţiul urban, cel care nu numai că se revoltă împotriva autorităţii,dar devine şi parte a unei formul de organizare a revoltei. De aici, profesioniştii revoltei au de ales între formule multiple de organizare a activităţii, selectând actori în funcţie de aptitudini şi, mai ales, de calitatea violenţei de care sunt capabili pe terenul de luptă.

În fine, mai există o evoluţie posibilă în 2020: pe unele teme sociale “fierbinţi” (problema pensiilor care este gata să dea foc Franţei) să se producă o supra-violenţă socială provocată tocmai de apariţia unei ţinte precise şi incontestabil juste care să se coaguleze cu celelalte deja probate şi rămase active, “vestele galbene” spre exemplu. Asta înseamnă că, din ce în ce mai mult, viitorul imediat va consemna o trecere progresivă a politicii la nivelul străzii şi un dialog direct sub presiune (chiar violentă) cu oamenii politici, scurtcircuitând canalele clasice. Cu atât mai îngrijorător cu cât, pentru 2020, analizele economice sunt purtătoare de îngrijorări explicite privitoare la perspectiva unor oarece cize economice.

Cred că suntem la începutul unei asemenea evoluţii care, neluată în seamă cu cea mai mare seriozitate, ar putea avea consecinţe dintre cele mai ample.