Suntem foarte aproape de un accident mortal. Atunci când spaţiul aerian este violat, trimitem avioanele noastre pentru a escorta pe cele turceşti în afara spaţiului nostru aerian. Caz în care suntem mereu aproape de un accident care, în orice moment, se poate extinde la nivelul trupelor de frontieră, marinei...Suntem obligaţi să ne apărăm teritoriul nu numai în folosul Greciei şi şi al întregii Europe...“. Adăugând faptul că, în opinia Greciei, „Turcia se foloseşte de tensiunile actuale cu Atena pentru realizarea unor obiective de politică internă...Constatăm că Turcia ar vrea să se comporte în Cipru şi în Marea Egee exact cum o face în Siria sau în Irak. Dar Cipru şi Grecia nu sunt ţări din Orientul Apropiat... În răstimp de doar un an, numărul actelor de violare a apelor teritoriale greceşti comise de către turci a crescut cu 450%“.

Foarte serios mesaj care, trebuie lecturat şi ca un semnal extrem, extrem de grav privitor la viitoarea stabilitate a întregului flanc de sud-est al NATO.

Dar, se poate obiecta pe bună dreptate, relaţia asta tensionată există de atâta timp şi tocmai apartenenţa comună la NATO a fost garanţia ultimă că se putea găsi un numitor comun şi evita o tragedie? Aşa este, numai că acum încep să se schimbe mizele confruntării şi contextul relaţiilor internaţionale. Pe de o parte, ceea ce era un conflictul tradiţional greco-turc cu rădăcini seculare de care vorbea Nikos Kazantzakis, a căpătat o valoare foarte precisă dată de nevoia de dobândire a controlului sau, invers, de securizare a controlului asupra unor zone aflate în dispută în Mediterana şi care conţin rezerve foarte importante de gaze.

Agresivitate turcă şi reacţie grecească pe măsură? Doar atât? Până cu câteva luni în urmă, cam asta era explicaţia general acceptată şi favorizată de mediile oficiale, foarte dornice să nu exacerbeze ceea ce deja se anunţa ca un posibil motiv de criză extinsă. Numai că, odată cu lansarea pe 20 ianuarie a operaţiunii militare „Ramura de măslin“ împotriva bazelor trupelor kurde din nordul Siriei, Turcia spera şi să forţeze oarecum mâna aliaţilor din NATO pentru a obţine fie o aprobare generală a intervenţiei sale militare aeriene şi terestre de mare amploare, fie măcar un semnal major de sprijin din partea unor aliaţi majori din cadrul Alianţei. N-a fost să fie. Chiar absolut deloc. Greşeală de estimare strategică.

Drept care Preşedintele Erdogan s-a enervat şi, ieri, la Bolu (localitate aflată la est de Istanbul) a răbufnit: „Alo, NATO! Cu tot ce se petrece acum în Siria, când veţi veni alături de noi? Suntem hărţuiţi în permanenţă de grupuri teroriste în proximitatea frontierelor noastre. Din nefericire, până azi, nu a existat o singură voce sau măcar un singur cuvânt pozitiv din partea Alianţei Atlanticului de Nord“. Şi nu numai atât. După câteva ore, a repetat mesajul la o adunare populară de la Sakarya, tocmai pentru a nu lăsa niciun fel de umbră de îndoială: „Asta numiţi voi prietenie? Asta înseamnă unitatea NATO? Alo, NATO! Când veţi fi alături de noi? Nu suntem oare stat membru al NATO?“

Sursa: AFP

De ce insistenţa asta pentru implicarea NATO? Din mai multe motive, care de care mai interesante. Rebelii pe care forţele turceşti vor să-i radă efectiv de pe faţa pământului sunt cei pe care-i numeşte „rebelii terorişti YPG“, adică unităţi kurde organizate în cadrul unei formaţiuni denumite „Unităţile de protecţie ale poporului“ prezentate de Ankara drept parte integrantă a rebelilor din PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan). Problema este că cei din YPG sunt consideraţi de către SUA drept aliaţi strategici şi folosiţi în prima linie a tuturor luptelor Coaliţiei occidentale împotriva trupelor jihadiste, beneficiind în consecinţa de livrări masive de armament şi muniţie precum şi de alte echipamente sofisticate de luptă. Ceea ce pune o problemă turcilor nu numai pentru acest moment, dar mai ales, aş spune, privind la viitor. Chiar dacă vor reuşi în final, cu costuri foarte mari, să ocupe regiunea Afrin, ce anume vor face în continuare? Vor urmări, aşa cum spun deja unele surse, o continuare a ofensivei înspre toate zonele unde se află baze militare PKK, asta însemnând o extensie şi în Irak? A început deja o altă catastrofă umanitară în regiune, ea ar putea fi extinsă şi ne putem foarte uşor că va urma un nou val migraţionist înspre Europa, dar nu folosind ruta turcă, ci tot ce se va găsi ca alternativă prin Marea Neagră şi pe rutele terestre din nordul acesteia.

Putea NATO să accepte oricare dintre aceste variante şi să gereze măcar momentul iniţial? Sigur că putea, cum şi-ar fi dorit şi insistă în continuare Erdogan, numai că riscul era să vedem cum ceea ce este acum susţinerea decisă de toate statele membre în favoarea operaţiunilor Coaliţiei, să devină susţinere armată directă pentru acţiunea decisă de Ankara ca operaţiune militară de mare amploare în afara frontierelor, excedând poziţia luată de NATO care transmisese lui Erdogan că orice ripostă trebuie să fie derulată într-un mod „proporţionat şi cu măsură“. Iar americanii nu vor să-şi abandoneze aliaţii kurzi, cu a lor contribuţie determinantă acum în Siria, exact aşa cum a fost odinioară în Irak.

Poate nu sunt încă mesaje direct conflictuale, dar cu siguranţă vin să se se adauge unui lung şir de semnale pre-conflictuale din ce în ce mai evidente. Toate prefaţând întrebarea care poate să doară cumplit de tare şi tocmai din această cauză este evitată cât se poate de mult: în caz de conflict cu implicaţii regionale, cum va juca Turcia? Poate - şi atunci îmi cer scuze - este o întrebare lipsită complet de temei, caz în care să dormim liniştiţi pe ambele noastre urechi.

Dar dacă nu?

Atunci, aici este miza: combinaţia între harta resurselor din Mediterana Orientală şi cea a conductelor de transport securizate venind în Orientul Apropiat, cel a cărui configurare finală se apropie de final, în varianta imaginată de noul trio de Puteri Garante, adică Rusia-Turcia-Iran.

Nu e definitiv, dar suntem pe-aproape.