Bătălia este nemiloasă şi nu s-a purtat niciodată în termenii principiilor vehiculate în conferinţele internaţionale unde se vorbeşte despre respectarea principiilor democratice, a dreptului naţiunilor de a evolua în pace pentru a asigura prosperitatea cetăţenilor lor. Astea sunt pentru publicul spectator, actorii implicaţi ştiind mult prea bine că, în numele supravieţuirii naţionale, orice va fi admis şi mai apoi iertat în tribunale militare speciale care vor judeca cu uşile închise cauze declarate oficial ca inexistente.

În acest moment, după părerea mea, în spaţiul vizibil al acestei bătălii se ridică o problemă prioritară (formulată chiar în termen de ultimatumuri), cea privind modul în care super-puterile respectă Tratatul privind forţele nucleare cu rază intermediară de acţiune (INF – Intermediate Nuclear Forces Treaty), în principal fiind vorba despre rachetele de croazieră care alcătuiesc cea mai importantă parte a arsenalului ofensiv american şi rusesc, pentru a evoca aici doar principalii competitori.

Cu ameninţarea, din ce în ce mai presantă, că s-ar putea să vedem cum, odată reziliat sau abandonat Tratatul privind armele nucleare de rază medie, intră în producţie versiuni noi, optimizate cu tehnologiile mileniului III, ale unora dintre „armele interzise“ în termenii înţelegerilor precedente, ceea ce ar deschide un nou capitol extrem de periculos şi foarte rapid realizabil.

Iată tipurile de arme ce sunt încă interzise în termenii tratatului INF:

Sigur că discuţia este ultra-urgentă şi importantă din motive absolut evidente, Dar, în paralel, în profunzime, se desenează altceva: o mişcare foarte rapidă, o construcţie care se face de câteva luni şi se dezvoltă, consolidându-şi contururile şi devenind transformând astfel un scenariu potenţial într-o realitate cu foarte înalt potenţial exploziv.

Este vorba despre ceea ce îndrăznesc să numesc un adevărat şi destul de solid cartel anti-american, în aparenţă motivat de „războiul sancţiunilor“ declanşat de Preşedintele Trump dar, de fapt, vizând o preluare cu mijloace cât mai puţin contondente a unei părţi importante a resurselor şi traseelor energetice din Orientul Apopiat şi Asia Centrală, instaurând o nouă zonă de control şi influenţă după ce acesta vor fi scoase din zona tradiţională până acum a prezenţei americane. O construcţie complicată şi alăcătuită din scenarii suprapuse, fiecare implicând o acelaşi nucleu central de parteneri dar adunând, pe linii şi interese locale specifice, alţi parteneri dintre cei mai interesanţi şi capabili de mişcări spectaculoase şi posibil destabilizante. Iar acestea încep să se succeadă profitând la maximum de situaţia mai mult decât ingrată a Arabiei Saudite târâte acum într-un uriaş scandal internaţional şi care potenţează dubla revoltă din acest moment. Pe de o parte, iese la suprafaţă revolta unora dintre statele din zonă  împotriva  politicii să-i spunem „paternaliste“ a Arabiei Saudite în zona Golfului, posibilă doar datorită sprijinului fără echivoc al SUA. Pe de altă parte, o mişcare prudentă, poate chiar de supravieţuire, în raport cu o eventuală cerere expresă a SUA ca toate ţările aliate să se alăture Arabiei Saudite şi Israelului într-un posibil atac împotriva Iranului.

Drept care, iată, primul scenariu s-a produs. Şi este spectaculos şi cu un potenţial cu mult dincolo de perspectiva imediată. Qatarul a anunţat că de la 1 ianuarie 2019 se va retrage din OPEC, organizaţie din care face parte din 1961 şi care este controlată de Arabia Saudită. Mişcarea neaşteptată va avea un efect economic foarte redus pentru potenţialul organizaţiei, deoarece Qatarul este cel mai mic producător din OPEC, cu o producţie zilnică de doar 600.000 barili (faţă de ce 10,5 milioane/zi produşi de Arabia Saudită). Dar nu în asta stă forţa Qatarului care se bazează pe enormele sale rezerve de gaze (pe locul 3 în lume, primul exportator mondial). Saad al-Kaabi, ministrul Energiei din Qatar, declara că, în perioada următoare, producţia actuală de gaz urmează să crească de la 77 milioane t anual la 110 milioane t. Dar semnificaţiile scenariului stau în alt raţionament, unul regional şi cu implicaţii geopolitice. Ieşind din OPEC, Qatarul are deja în spate garanţiile unor noi jucători, alţii decât cei tradiţionali din grupa controlată de americani. Căci vor trebui să vândă cuiva cantitatea uriaşă de gaze lichefiate şi vor avea nevoie ca gazierele lor să aibă la dispoziţie porturi cu instalaţii adecvate şi securizate, dacă se poate la distanţe cât mai scurte. În acest sens, aliatul iranian are o poziţie strategică de importanţă incalculabilă şi dispune şi de instalaţiile necesare. Pe de altă parte, gazierele pot descărca în Turcia, ţara care se profilează drept noul hub energetic pentru Rusia şi aliaţii săi din Orientul Mijlociu, deschizând şi consolidând astfel marea ofertă, foarte greu de refuzat, către o Europă care şi-ar putea negocia astfel, în noi condiţii, propria securitate energetică, reducând dependenţa faţă de sursele saudite şi ale aliaţilor lor.

Scenariu a cărui fezabilitate depinde în foarte mare măsură de situaţia de securitate a Iranului. Securitate nu numai militară, ci şi economică, deoarece aici încearcă să lovească americanii prin regimul de sancţiuni de acum. Drept care capătă o conotaţie cu mult mai complexă anunţul făcut ieri de Javad Zarif, ministrul iranian al energiei (foto dreapta), că s-a ajuns la un acord definitiv cu Uniunea Europeană privind sistemul SPV (Special Purpose Vehicle) pe care l-am descris pe larg într-un articol anterior.

Este vorba despre un sistem financiar de conversie care nu este inclus în sancţiunile americane, un fel de troc extrem de sofisticat, care permite schimburi directe şi plata în natură pentru petrolul iranian Dacă va fi posibil, atunci, de ce nu, ar deveni mai aproape de realitate scenariul ulterior. cel ca Rusia să investească masiv într-un sistem de conducte de transport din Iran, prin Siria, către terminalele din Turcia şi de acolo mai departe, prin Grecia, Bulgaria şi Serbia, către centrul şi vestul Europei, completând astfel schema iniţiată prin NorthStream I şi II.

O succesiune de scenarii care implică însă şi o posibilitate crescândă de ripostă a SUA, acum prim producător mondial de petrol şi cu rezerve care devin strategice doar dacă există suficiente pieţe de desfacere în plus faţă de consumul intern. Controlul asupra Arabiei Saudite îi asigura influenţa aproape totală asupra preţului mondial al petrolului. Dar dacă apare un cartel separat care să cuprindă, spre exemplu, Rusia, Iran, Qatar, Venezuela plus ţările riverane Mării Caspice (altele decât Rusia) plus câteva ţări din Africa, poate chiar Libia, după cum spun unele surse bine informate?

Deloc întâmplător, aceste scenarii în curs de asamblare se află, absolut toate, în bătaia şi sub umbra rachetelor de croazieră, „diplomaţia rachetelor“ devenind deja noua formă de negociere pentru supravieţuire. Teribil, ilogic, dar absolut real. Din nou. Şi atunci, care ar putea fi costul apariţiei unui asemenea cartel anti-american?