Scutul nuclear peste Europa

Exact ca în perioadele cele mai tensionate ale Războiului Rece, ajungem din nou să cântărim echilibrul capacităţilor nucleare de distrugere în speranţa că, aşa cum s-a întâmplat până acum,  o cursă eficientă a înarmărilor constituie şi cea mai bună formulă de descurajare a adversarului.

Sigur că aşa este, numai că ideea că distrugerea reciprocă este asigurată cu mult peste nivelul de 100%, nu este chiar o sursă de încredere în înţelepciunea speciei umane şi în capacitatea sa reală de a-şi garanta continuitatea. Oricum, starea actuală de tensiune, mereu şi mereu exacerbată prin apariţia unui alt focar cu posibilităi conflictuale sporite, face ca discuţia despre capacităţile nucleare să nu fie deloc inutilă şi, în orice caz, aşa cum a fost şi până acum, să constituie principalul argument de forţă şi capacitate de descurajare pe care, în ultimă instanţă, îl poate prezenta NATO ca cea mai importantă alianţă politico-militară din acest moment. Poziţie nepusă în discuţie până foarte recent, odată cu ridicarea constantă, cu viteză exponenţială, a capacităţilor militare ale Chinei şi apariţia forţei absolut deloc neglijabile pe care o reprezintă alianţele estice fie în jurul Rusiei, fie ale Chinei, fie reunite în complexul colaborării comune.

În termenii arsenalelor nucleare, acesta este echilibrul la nivelul anului 2021:

Cu această repartizare europeană în cadrul NATO de forţe, arsenale, baze pentru diverşii vectori de lansare:

Întrebarea este dacă subiectul interesează sau nu opinia publică românească, dubiu logic văzând că există o tăcere aproape totală, programatică, din partea zonelor care ar fi abilitate să producă analize de situaţie sau să provoace dezbateri publice pe acest subiect. Deziteres deoarece oricum nu ne întreabă nimeni şi ca atare, de ce să ne legăm la cap dacă nu ne doare? Şi totuşi, vrem sau nu, ne place sau nu, unele surse pun România (din nou) pe lista ţărilor care trebuie urmărite cu atenţie deoarece, cum spun cei de la Al Jazeera care reiau analiza experţilor de la FAS, facem parte din "clubul nuclear mondial" care cuprinde cele 32 de ţări care au centrale nucleare:

Acestea fiind spuse, este totuşi păcat că nu s-a considerat nici utilă şi nici oportună existenţa unor dezbateri publice în România despre existenţa pe continentul nostru a unor importante silozuri cu armament nuclear, analizele europene pe acest subiect nici măcar obosindu-se să enumere ţara noastră atunci când analizează nivelului de acceptabilitate privind existenţa armelor nucleare. Vezi, în acest sens, o analiză publictă de European Council on Foreign Relations. Posibil însă să nu fie bine informaţi.

Dar, în timp de cexerciţiile ruseşti din seria ZAPAD au fost prezentate absolut pe larg şi cu lux de amănunte, aplicaţii strategice esenţiale ale NATO au fost trecute foarte uşor cu vederea, pe nemeritate, doarece era vorba tocmai despre dimensiunea esenţială a testării capacităţilor de luptă nucleare de care dispune Alianţa. Este vorba despre exerciţiul "Steadfast Noon" început pe 18 octombrie şi a implicat avioane din 14 ţări NATO pentru a acoperi zona de sud, "cu participarea unor avioane cu capacitate duală şi a unor avioane de vânătoare clasice, susţinute de avioane de supraveghere şi realimentare în zbor ....ceea ce ajută la menţinerea capacităţii nucleare de descurajare a NATO". Aveţi aici o excelentă şi foarte amănunţită prezentare a celor de la FAS în care veţi vedea şi imagini care arată îmbunătăţirile de ultimă oră aduse celor două mari baze aeriene italiene care constituie, de regulă, punctul de plecare al oricăror planuri de mare amploare, Aviano şi Ghedi. Inclusiv indicaţii despre prezenţa în silozuri a bombelor nucleare gravitaţionale B 61-12. Astfel este constituită o capacitate impresionantă de reacţie nucleară care să poată folosi armamentul nuclear, larg majoritar american, distribuit în diverse silozuri în Europa şi în Turcia.

Problema, după cum spuneam, este că, în afara dimensiunii NATO, în Europa are loc şi o altă dezbatere, în direcţie contrară şi susţinută majoritar de reprezentanţii Statele Membre UE în Parlamentul European. Foarte recent (9 noiembrie 2021) Comisia pentru Relaţii Externe a legislativului comunitar a adoptat prin vot majoritar raportul redactat de estonianul Sven Mikser (S&D) în care se formulează chemarea la reducerea şi eliminarea tuturor aresenalelor nucleare şi crearea de condiţii pentru ajungerea la o lume eliberată de coşmarul armelor nucleare. Parlamentarii europeni avertizează că există acum o erodare continuă a iniţiativelor practice privind neproliferarea, dezarmarea nucleară şi controlul armamentelor, în paralel cu dezvoltarea unor tehnologii destabilizatoare precum cele care folosesc Inteligenţa Artificală. Parlamentarii europeni mai spun şi că retragerea unor ţări din principalele tratate privind controlul armamentelor sau chiar absenţa unor asemenea tratate pot aduce daune chiar ireparabile sistemul de control existent acum care, timp de dcenii, a reuşit să ofere stabilitate şi predictibilitate pe plan internaţional. Asta va însemna, spun ei, şi o schimbare în profunzime a relaţiilor dintre statele posesoare de arme nucleare. Parlamentarii europeni regretă că SUA şi Rusia s-au retras din Tratatul privind Forţele nucleare cu rază intermediară de acţiune, fiind îngrijoraţi îndeosebi "de posibila reapariţie a acestui tip de rachete în teatrul de opeaţiuni din Europa, de o nouă cursă a înarmărilor şi de remilitarizarea ţărilor de pe continentul nostru.

Discuţia, cu argumente şi contra-argumente, este deosebit de sensibilă şi foarte delicată din punct de vedere politic. Dar am convingerea că trebuie să aibă loc, tocmai pentru că este esenţial de ştiut care este nivelul real de susţinere din partea populaţiei pentru "opţiunea nucleară" care, în anumite scenarii, poate presupune, spre exemplu, că România îşi poate anunţa disponibilitatea fie pentru găzduirea temporară sau permanentă a unor flotile din forţa nucleară a NATO, sau acceptarea de silozuri cu arme nucleare. Este vorba despre o chestiune de extremă gravitate, o opţiune care poate marca dezvoltarea pe decenii a politicilor de apărare şi securitate ale României şi, din partea opiniei publice, de o asumare conştientă a beneficiilor şi posibilelor consecinţe ale unei asemenea decizii. Asta în cazul în care ar fi nevoie de transparenţă şi predictibilitate în luarea marilor hotărâri privind destinul naţional.

Dacă nu, rămânem tot aşa.