Schimbări dramatice de reguli în conflictele globale şi ale marilor puteri

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Regulile internaţionale sunt tot mai des puse sub semnul întrebării. De la un preşedinte american conservator care respinge liberalismul democrat şi spaţiul de liber schimb, globalizarea ca fenomen obiectiv şi încălzirea globală, până la revizionismul normativ al Rusiei şi Chinei, reaşezările se anunţă grele şi dureroase.

Deja Strategia Naţională de Apărare a SUA vorbeşte despre principala ameninţare a confruntărilor directe între marile puteri, o provocare care depăşeşte ameninţarea nucleară şi balistică a Coreei de Nord şi a Iranului, inclusive pe cea geopolitică din Orientul Mijlociu. Iar evaluările şi pregătirile de confruntarea economică şi războaiele comerciale ale viitorului sunt tot mai probabile.

Nici în spaţiul economic lumea nu pare în formă deplină. Căderea burselor americane şi reacţiile incomplete ale burselor asiatice ridică semne de întrebare în privinţa sănătăţii sistemului economic global, dacă nu cumva avem de a face cu un semnal de tip Lehman Brothers sau Merrill Lynch. E prea devreme să concluzionăm, semnalele sunt împărţite sau ambigue, încă, dar perspectiva poate oricând interveni.

Aşa cum regulile globale şi contextul se schimbă, tot aşa se schimbă şi situaţia globală. O vedem cu precădere prin atragerea Israelului în conflictul din Siria, complicând şi mai mult situaţia de pe teren şi confruntarea marilor actori şi a puterilor regionale, printr-o adevărată confruntare cu Iranul pe teritoriul sirian. Şi la nivel european am văzut schimbări masive, după amplasarea rachetelor Iskander în Kaliningrad şi noile semnale amestecate între Emmanuel Macron şi Vladimir Putin şi Dialogul Trianon care anunţă o nouă reaşezare de substanţă între marile puteri europene şi Rusia, dacă doamna Merkel nu revine repede din criza Marii Coaliţii pentru a reechilibra situaţia.


Preşedintele SUA, Donald Trump / Foto EPA

image

Surpriză în Strategia Naţională de Apărare a SUA: Ameninţarea confruntării directe cu marile puteri

Noua Strategie Naţională de Apărare a SUA marchează clar drept principală preocupare competiţia marilor puteri şi perspectiva unei confruntări a Statelor Unite cu Rusia sau China. Lista conţine ameninţările nucleară, balistică şi teroristă, cu Coreea de Nord şi Iranul ca ameninţări concrete, şi abia ulterior vine ameninţarea teroristă internă, Daesh autointitulată Stat Islamic sau alte organizaţii teroriste cu antene în SUA sau formule interne teroriste dezvoltate ad-hoc, respectiv luptători străini reveniţi din teatrele de operaţii teroriste.

Potrivit strategiei, SUA consideră critice atacurile la interesele sale fundamentale sau subminarea acestor interese. Iar obiectivul său fundamental este să gestioneze şi să îndiguiască provocări şi ameninţări la nivel global, iar aceste obiective să le atingă cu mai puţină participare militară directă, folosind instrumente mai subtile, respectiv manipularea de la distanţă, utilizarea avantajelor istorice, folosirea puterii economice şi a celei navale fără egal, utilizarea reţelei de relaţii cu aliaţi şi parteneri în domeniul securităţii, la nivel global. Preocuparea majoră este cea a rivalităţilor apărute din partea Rusiei şi a Chinei, cu precădere amestecarea Rusiei în spaţiile de operaţiuni teroriste sau în conflicte pentru a submina pacea, nu neapărat pentru a se implica direct în conflict dar pentru a dirija şi manipula derularea şi modalităţile de organizare a păcii pentru câştig propriu sau măcar pentru subminarea intereselor americane şi occidentale.

Problema statelor nefrecventabile precum Iranul şi Coreea de Nord rămâne una acută.

„Provocarea principală la adresa prosperităţii şi securităţii Statelor Unite este reapariţia competiţiei strategice pe termen lungă cu puterile revizioniste. Devine din ce în ce mai clar că China şi Rusia (în această ordine – n.n ), doresc să reaşeze lumea potrivit modelului lor autoritarist, dorind să dobândească autoritatea de veto asupra deciziilor economice, diplomatice şi de Securitate ale naţiunilor. Competiţiile strategice pe termen lung cu China şi Rusia sunt principalele priorităţi ale Departamentului (Pentagonul, ministerul American al Apărării), şi necesită creşterea investiţiilor şi durabilitatea lor din cauza magnitudinii ameninţărilor pe care le pun la adresa securităţii şi prosperităţii SUA azi şi a potenţialului acestor ameninţări de a creşte în viitor“, se arată în document.

Problema statelor nefrecventabile precum Iranul şi Coreea de Nord rămâne una acută deoarece aici se poate manifesta prima intervenţie directă a SUA tocmai pentru a marca eliminarea ameninţării nucleare şi balistice directe la adresa teritoriului şi cetăţenilor americani, chiar dacă prin confruntarea Rusiei şi Chinei, care îi acordă asistenţă, nişe de ocolire a embargoului şi transfer tehnologic pentru a atinge postura nucleară, în cazul Coreei de Nord, sau contracararea ambiţiilor regionale ale Iranului în Orientul Mijlociu, cu riscul de a contracara aici implicarea Rusiei de partea Iranului.

Ordinea nu e deloc întâmplătoare, China şi nu Rusia având intenţia şi capacitatea, în curând şi capabilităţile militare – a ajuns la al treilea portavion – de a concura economic şi militar şi de a înlocui SUA la nivel global, dar nu şi în materie de responsabilitate. De altfel, la capitolul ameninţărilor de natură economică, SUA a relevat şi sancţionat recent coruperea guvernelor africane de către investitori chinezi, situaţia pe continentul negru fiind critică, din punctul acesta de vedere: nici un investitor occidental, dacă şi-ar dori-o, nu are posibilitatea de a concura firmele chineze, care plătesc mita cu valiza chiar în sediul ONU liderilor statelor africane vizate pentru a obţine avantaje, pe care, altfel, companiile americane şi europene nu le-ar putea avea din cauza legilor draconice privind investiţiile peste hotare.

China şi Rusia urmăresc să crească tot mai mult, până la insuportabil, costurile intervenţiei SUA în zonele pe care le consideră sfere de influenţă proprie.

Aici Pentagonul nu are multe de făcut, e treaba Departamentului Comerţului şi al Trezoreriei americane. În schimb obiectivele de natură militară rămân menţinerea avantajului tehnologic militar american – mai important chiar decât creşterea capabilităţilor şi a personalului Armatei SUA – şi păstrarea poziţiei militare dominante la nivel mondial, capacitatea atingerii ţintelor în orice loc şi accesului la resurse. Potrivit Strategiei, viitorul războiului este influenţat tot mai mult de dimensiunile spaţială şi cibernetică, iar prin avansul chinez şi rus, avantajul desfăşurărilor geografice şi de capabilităţi s-ar putea reduce sau ar putea conta mai puţin.

De altfel, China şi Rusia urmăresc să crească tot mai mult, până la insuportabil, costurile intervenţiei SUA în zonele pe care le consideră sfere de influenţă proprie. În paralel, ambele încearcă să atingă o formă de paritate cu SUA pe diferite nişe de forţe convenţionale. Iranul, Coreea de Nord şi Daesh au capabilităţi cibernetice, însă sunt departe de nivelul de ambiţie şi capabilităţile Chinei şi Rusiei, de unde ierarhia noii Strategii Naţionale de Apărare a SUA, unde alianţa cu Japonia, India şi Australia contează pentru menţinerea dominaţiei în India-Pacific.


FOTO EPA

NYSE

Căderea burselor americane: avertisment tip Lehman Brothers sau o simplă „corecţie“, „reajustare“, „aşezare“ a stocurilor?

De vineri, lumea a intrat în trepidaţie, după ce am văzut o prăbuşire succesivă de trei zile a burselor americane. Cu niveluri de 5% în medie pierderea indicelui Dow Jones şi 10% şi mai bine în ceea ce priveşte marile companii americane, căderea a scuturat puternic încrederea investitorilor şi percepţiile statelor în privinţa unui nou semnal de recesiune. Memoria este bună şi căderea burselor de vineri-marţi în SUA subliniază un moment echivalent cu căderea Lehman Brothers, la 15 septembrie 2008, cel mai mare faliment din istoria SUA, cu peste 600 miliarde de dolari ca valoare a bunurilor proprietate sau tranzacţionate la data recursului la Capitolul 11 al protecţiei la faliment a unei firme.

Practic, marea întrebare este dacă suntem în faţa unui declanşator sau semnal major de criză, cum a fost cazul în 2008, la prăbuşirea Lehman Brothers, sau suntem doar în faţa unor „corecţii“, „reajustări“, „aşezări“ a valorii stocurilor, a acţiunilor de pe bursele americane? Toate televiziunile s-au grăbit să minimalizeze impactul căderii bursiere, să o pună pe seama anunţurilor privind locurile noi de muncă, a creşterilor salariale şi a scăderii impozitelor care au avut loc în Statele Unite. Însă bursele au reacţionat pe tot globul.

Semnalul de criză există, după patru zile de incertitudine, însă e greu de spus acum dacă e o chestiune ce va declanşa criza globală.

Suntem departe de a susţine că intrăm într-o criză economică globală. Trebuie însă să luăm în consideraţie acest avertisment al pieţelor, iar explicaţiile încurajatoare şi liniştitoare nu sunt neapărat foarte credibile, odată ce şi momentul falimentului Lehman Brothers, urmat de preluarea Merrill Lynch de către Bank of America, a fost atunci minimalizat ca o problemă punctuală, nu una de sistem, din cauza lăcomiei profiturilor şi creşterilor spectaculoase prin specularea de produse derivate toxice – subprimes – şi ipoteci imobiliare supra-estimate în SUA.

În fapt, semnalul de criză există, după patru zile de incertitudine, însă e greu de spus acum dacă e o chestiune ce va declanşa criza globală. Asta deoarece, e mult prea devreme ca să se poată trage o concluzie, pieţele şi încrederea investitorilor sunt cele măsurate, de fapt, acolo, nicidecum economia globală în sine. Pe de altă parte, dacă procesul continuă încă 3-4 zile, dacă pieţele asiatice nu numai că suferă de influenţa naturală, dar se contaminează şi ele şi intră în scădere – deja Japonia, China, Honk Kong-ul au intrat în scăderi succesive, deşi nu neapărat catastrofale – dacă bursele din Europa intră şi ele în scădere, atunci semnalul e consistent.

Pentru moment, se vede clar tentativa de intervenţie şi reasigurare din SUA, dorinţa de a reveni cu orice preţ. În Asia scăderile sunt mai degrabă conjuncturale şi de influenţă, nu unele de contaminare şi acţiune independentă tip domino, de antrenare a lipsei de încredere. În Europa, conectată mult mai puţin la bursa americană, bursele sunt mai degrabă stabile, e adevărat cu creşteri modeste în sensul ambiguităţii unei evoluţii, a unei prudenţe excesive, dar fără semne de panică.

Dacă se declanşează într-un final, actuala criză economică va fi generată doar de încredere. Mai exact, de lipsa de încredere a investitorilor în economiile lumii.

Pe de altă parte, nu putem vorbi, în egală măsură, despre o furtună într-un pahar cu apă. Bursa americană nu şi-a revenit şi nici nu există explicaţii reale şi comprehensive de ce a pornit tăvălugul în SUA. Iar aici teama de inflaţie generată de creşterile bruşte de lichidităţi după tăierea taxelor ca şi aşteptarea de creştere a dobânzilor sunt elemente care marchează piaţa. Când scriu acest editorial, pe toate acţiunile futures – care cuantifică încrederea în evoluţia pieţei americane pe toate direcţiile – se înregistrează scăderi sensibile, în timp ce pieţele asiatice sunt amestecate, între scădere substanţială şi uşor profit, iar cele europene sunt la zero virgulă creştere, deci practic o stagnare pe extremă prudenţă, ce poate deveni scădere bruscă practic peste noapte.

Cred că dacă se declanşează într-un final, actuala criză economică va fi generată doar de încredere. Mai exact, de lipsa de încredere a investitorilor în economiile lumii. În primul rând în cea americană, despre care aflasem numai lucruri pozitive în ultimul raport al Preşedintelui Trump despre Starea Naţiunii. Nu avem date concrete economice sau acţiuni directe ale guvernelor, care să permită anticiparea reală a unei crize. Dar nu trebuie să uităm că rămâne posibilitatea contaminării pieţelor pe lipsă de încredere, mai ales dacă cresc ratele dobânzilor şi scad profiturile de pe burse. Şi rezultatul într-o criză globală e la fel de nociv, indiferent care ar fi cauza care ar genera-o, una economică genuină sau una a crizei de încredere care blochează finanţarea industriilor şi economiei în majoritatea sa. Deci prudenţă, atenţie şi fără panică, dacă se poate.


Lansator de rachete Iskander FOTO Alexei Danişev/Sputnik

Lansator de rachete Iskander FOTO Alexei Danişev/Sputnik

Excepţionalism rus: fac ce vreau cu rachetele nucleare ofensive, dar tu nu ai voie să te aperi

Rusia a instalat sisteme avansate de rachete Iskander, cu potenţial nuclear, în enclava Kaliningrad. Motiv pentru o reacţie dură în primul rând de la Preşedinta Lituaniei, Dalia Grybauskaite, dar şi a unor reacţii nepublice la nivelul liderilor ţărilor potenţial vizate. Şi Asistentul american al Secretarului General al NATO, Rose Gottemoeller, a apreciat că desfăşurarea rachetelor în Kaliningrad este „o problemă foarte serioasă“. Raza de acţiune a rachetelor 9 K 729 Iskander (Clasificare NATO SS26 Stone) este de 500 km – rachete cu rază scurtă de acţiune – ceea ce înseamnă că rachetele pot lovi statele baltice, pe cele nordice, Germania, Polonia şi Europa Centrală.

În urma protestelor diferitelor state pe canale diverse, de la cele diplomatice la cele publice, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a reacţionat pentru a declara libertatea de acţiune a Rusiei care are dreptul să decidă unde îşi desfăşoară resursele militare pe propriul teritoriu: „desfăşurarea unei arme sau a alteia, desfăşurarea unor unităţi militare şi a aşa mai departe pe teritoriul rusesc este exclusiv o problemă suverană a Federaţiei Ruse“, a declarat Peskov. Peskov mai susţine că acţiunile Rusiei în această categorie nu ar trebui să îngrijoreze pe nimeni.

Acum ar trebui să ne reamintim cam care au fost reacţiile Federaţiei Ruse, chiar ale lui Vladimir Putin şi ale lui Peskov, însuşi, la amplasarea elementelor scutului anti-rachetă al NATO în Europa. Declaraţiile au fost sforăitoare şi acuzatoare, ameninţând cu retalierea şi cu măsuri tot mai dure ale Rusiei lui Putin. Spre deosebire de scutul anti-rachetă, care este o facilitate militară pur defensivă, şi nu utilizează încărcătură explozibilă, ci doar pulverizează ţinta la impact prin viteza anti-rachetei, rachetele Iskander au caracter pur ofensiv şi ele pot fi purtătoarele încărcăturilor nucleare. Diferenţa este radicală, dar abordarea de către Rusia e una distinctă, care se poate încadra în afirmaţia excepţionalismului rus: eu am voie să pun arme oriunde pe teritoriul meu, arme ofensive cu capacitatea de lovire nucleară, voi nu aveţi voie să amplasaţi nici măcar arme defensive fără acordul meu!

Deci Rusia are voie să amplaseze arme peste tot pe teritoriul său, NATO nu.

Ca să reamintim şi motivaţia pentru care Rusia nu a fost de acord cu amplasarea scutului antirachetă, sau, dacă vreţi, a obiectat puternic la o armă defensivă: pentru că anti-rachetele pot doborî rachete nucleare ruse şi atunci alterează echilibrul militar al rachetelor ofensive, destructive, al arsenalului nuclear. În logica strâmbă a Moscovei, faptul că tu ai 24 de interceptori care pot doborî între 12 şi 24 rachete statistic în apărare trebuie dublate, în mod echivalent, cu arme ofensive ruse în aceeaşi cantitate pentru a menţine „echilibrul terorii“. E o logică ce se regăseşte în negocierea tratatului Start 3 (Start 2 revizuit), în preambulul documentului.

Dacă e să discutăm nu despre echilibrul armelor nucleare, ci despre libertatea deplasării capabilităţilor militare pe teritoriul naţional suveran, şi aici am avut o abordare cu dublă măsură a Rusiei. Pe de o parte, Dmitri Peskov ne anunţă aici dreptul suveran de amplasare a capabilităţilor militare în orice loc al teritoriului naţional, suveran, al Rusiei. Pe de altă parte, acelaşi Peskov, Putin, toţi politicienii de prim rang şi establishment-ul militar rus de la Valeri Gherasimov, şeful Statului Major al Armatei ruse, în jos au obiectat atunci când statele membre NATO şi-au asumat, la summitul de la Varşovia, dreptul de a mişca liber categoriile de forţe ale alianţei pe teritoriul suveran al statelor membre. Deci Rusia are voie să amplaseze arme peste tot pe teritoriul său, NATO nu.

Argumentul invocat de Rusia în acest caz, al „apropierii trupelor şi instalaţiilor militare ale NATO de frontierele Federaţiei Ruse“ a fost o pretinsă asumare a unui pseudo-angajament de către SUA în faţa lui Mihail Gorbaciov că nu vor fi amplasate armamente militare în noile state NATO. Gorbaciov însuşi a negat o asemenea asumare, a neextinderii Alianţei, în timp ce Rusia nu e în stare să producă nici un document care să prevadă ca statele noi membre ale NATO să nu fie apărate de articolul 5 pe motiv că ar fi existat o înţelegere la extindere. În particular, reprezentanţii ruşi prezintă fie o referire la o înţelegere verbală, tip gentlemen’s agreement cu partea americană, fie, alternativ, fac referire aluzivă la o pretinsă înţelegere secretă făcută cu Germania la ora reunificării vizând apărarea intereselor ruse în Alianţă, odată ce a fost acceptată nu numai unificarea, ci şi intrarea automată a statului reunificat în NATO.

De reţinut este, însă, abordarea cu dublă măsură a Rusiei pe orice temă dar şi revizionismul în raport cu regulile dreptului internaţional.

În toate aceste cazuri, referinţele sunt nule şi neavenite. Fie sunt negate de plano, de către cei implicaţi, fie ar fi vorba despre înţelegeri secrete între diferite state, fără posibilitatea ca o asemenea înţelegere netransparentă să se repercuteze asupra acţiunilor publice sau activităţii terţilor, vezi relaţia între NATO şi statele membre noi intrate după 1990 în Alianţă. De reţinut este, însă, abordarea cu dublă măsură a Rusiei pe orice temă dar şi revizionismul în raport cu regulile dreptului internaţional şi măsurile de creştere a încrederii care, ele, prevăd consultări în privinţa lucrărilor de orice fel în proximitatea frontierei, amplasării obiectivelor economice poluante în aceeaşi zonă, cu atât mai mult amplasarea armamentului ofensiv capabil să lovească dincolo de frontieră, la vecini, caz în care nu numai consultările, dar şi acordul statelor vizate este necesar, pentru o bună relaţie de vecinătate.


Avion F-16 al armatei israeliene prăbuşit după un raid în Siria FOTO EPA-EFE

image

Escaladare fără precedent: bătălia Israel-Iran în spaţiul aerian sirian

Israelul şi-a apărat întotdeauna interesele în cadrul conflictului din Siria. Discret şi chirurgical, Armata israeliană a intervenit cu rachete lansate terestru şi din avioane pentru a distruge punctele unde aveau loc tranzacţiile cu armament între Iran şi Hezbollah pe teritoriul sirian, vizate fiind cu precădere rachetele cu rază scurtă de acţiune care, din sudul Libanului controlat de Hezbollah, pot lovi ţinte în Nordul Israelului. Este vorba despre cel puţin 100 asemenea operaţiuni clandestine din 2011, la începutul războiului din Siria.

Mai nou, Israelul susţine că în Siria, în apropiere de Liban, într-o zonă protejată de forţele aerospaţiale ruse pentru că este amplasată planificat în apropierea bazei de la Tartus/Latakia, a fost deplasată şi montată o fabrică pentru aceste rachete, un subiect discutat la ultima vizită la Moscova de către premierul israelian Benjamin Netanyahu.

Până sâmbătă, niciodată nu s-a pus problema ca sistemele apărării anti-aeriene siriene să poată lovi vreun avion israelian. Mai mult, atunci când un complex anti-aerian sirian S200 a tras după un F16 israelian, Tel Avivul a avertizat că va distruge toate sistemele siriene dacă se mai repetă acţiunea, evident nereuşită, nicio rachetă nereuşind să atingă avioanele israeliene. În ceea ce priveşte apărarea anti-aeriană a forţelor ruse, cu sistemele S300 amplasate, nici un asemenea sistem nu a tras vreodată asupra avioanelor israeliene, de unde presupunerea unei coordonări cu Moscova a acestor incursiuni.

Prezenţa forţelor iraniene pe teren în Siria a fost principalul subiect de proteste israeliene şi discuţii la Moscova şi Washington.

De această dată, sâmbătă, 10 februarie, apărarea anti-aeriană siriană, potrivit comunicatelor, ar fi doborât un avion F-16 al forţelor aeriene israeliene. Este primul avion de acest fel lovit. Piloţii s-au catapultat şi au fost recuperaţi din Nordul Israelului, fiind duşi la spital. Ei desfăşurau o operaţiune de retaliere împotriva unui centru de comandă şi control lovit pe teritoriul sirian, cel mai probabil aparţinând forţelor iraniene de pe teren, potrivit datelor Armatei israeliene, centru care lansase o dronă pe teritoriul israelian. Drona fusese interceptată şi doborâtă de către un elicopter. Sirieni au susţinut că interceptarea avionului de luptă a avut loc ca urmare a unei „agresiuni israeliene“.

UAV-ul iranian (vehicul aerian fără pilot) nu a avut timp să desfăşoare nici o operaţiune pe teritoriul israelian, nici măcar cea de fotografiere şi spionaj. Cât despre doborârea avionului, martorii vorbesc despre o ripostă masivă antiaeriană, puţin probabil a aparţine forţelor siriene. Eventualitatea intervenţiei ruse în doborârea avionului, cum pare cel mai plauzibil, lansează un nou nivel de escaladare şi ameninţă să atragă definitiv Israelul în conflictul din Siria, pentru a-şi regla propriile conturi cu Iranul. De altfel, prezenţa forţelor iraniene pe teren în Siria a fost principalul subiect de proteste israeliene şi discuţii la Moscova şi Washington. Loviturile care au doborât avionul ar fi venit din zona Înălţimilor Golan, o zonă-tampon aparţinând Siriei, dar controlată de Israel.

Nu este unica intervenţie din ultima săptămână a Israelului în Siria. Avioanele israeliene au lovit miercuri, 7 februarie, depozitele de muniţie de la Jamraya / Dummar lângă capitala Damasc, o facilitate a Centrului de Cercetări şi Studii Ştiinţifice sirian, unde s-ar produce şi arme chimice. Partea siriană susţine că e vorba despre lovituri trase din interiorul spaţiului aerian libanez către poziţii din Siria, iar multe rachete au fost doborâte de apărarea anti-aeriană siriană înainte de a lovi ţintele. De altfel, Armata israeliană a indicat că a lansat sâmbătă dimineaţa un atac de „mare anvergură“ în Siria, lovind 12 ţinte iraniene şi siriene, între care trei baterii de apărare antiaeriană şi patru ţinte iraniene neprecizate dar care aparţin dispozitivului militar iranian în Siria. Este prima recunoaştere formală, prin comunicat, a unei asemenea intervenţii.

Situaţia de pe teren se complică, iar marii actori globali şi cei regionali îşi reaşează relaţiile pentru a-şi atinge obiectivele.

Aceste forme de intervenţie militară punitivă, eventual necoordonate cu partea rusă sau neagreată din start de partea rusă, pare să fi determinat replica sistemelor anti-aeriene de fabricaţie rusă, operate de ruşi şi comandate de prezenţa rusă din Siria, chiar dacă unele, aparent, ar fi juridic livrate către regimul al Assad. De unde ideea că între Moscova şi Tel Aviv s-a rupt lanţul de iubire, în acest caz, iar reacţiile şi doborârea avionul israelian pot atrage pe deplin Israelul şi-l pot implica masiv în acţiunile din Siria. Cert este că situaţia de pe teren se complică, iar marii actori globali şi cei regionali îşi reaşează relaţiile pentru a-şi atinge obiectivele, cu riscul antrenării lor directe în conflicte de putere pe teritoriul sirian, cum e cazul decontului legat de rivalitatea israeliano-iraniană şi loviturile reciproce date pe teritoriul sirian, acolo unde Rusia nu este deloc inocentă în doborârea avionului israelian şi protejarea facilităţilor militare siriano-iraniene.


Emmanuel Macron/ Foto: EPA

image

Franţa lui Macron profită de criza germană pentru pertractări cu Rusia prin Dialogul Trianon

O discuţie telefonică şi o viitoare vizită oficială a preşedintelui Franţei, Emmanuel Macron, la Moscova, în perioada 24-26 mai, arată continuarea campaniei de preluare a dominaţiei politicii europene externe, de securitate şi apărare de către preşedintele francez, în contextul absenţei prelungite a doamnei Merkel din prim plan, aceasta fiind ocupată cu criza germană în formarea unui nou guvern de Mare Coaliţie. Potrivit datelor publice, vineri, 9 februarie, temele principale au fost Siria şi Ucraina. Preşedintele Franţei ar fi solicitat „oprirea degradării nesustenabile a situaţiei umanitare din Gouta de Est şi Idlib“, potrivit Palatului Elysée. Şi dacă oficial comunicatul relua formulele banale criptice ale „respectării şi aplicării acordurilor de la Minsk“, respectiv ale Apelului pentru „a nu permite degradarea situaţiei în Siria“, conţinutul real al acestor convorbiri pare mult mai interesant şi mai preocupant pentru statele vizate şi cele din Flancul Estic al NATO.

Astfel, vizita lui Macron în Rusia din mai este prilejuită de Forumul Economic de la Sankt Petersburg, o uriaşă provocare a sancţiunilor la adresa Rusiei care este organizat anual tocmai pentru a demonstra inutilitatea embargoului occidental asupra Rusiei lui Putin, după anexarea Crimeei şi agresiunea militară rusă din Estul Ucrainei. De altfel, principalele ştiri au fost difuzate de către presa rusă, Elysée-ul fiind strict în prezentarea unui comunicat sec.

Astfel, sursele ruse vorbesc despre dezvoltarea cooperării strânse franco-ruse pe subiectul Siria – deşi la vizita recentă a Preşedintelui turc Tayyp Recep Erdogan la Paris, propunerea franceză viza un format occidentalo-turco-arab care excludea Rusia şi Iranul. E adevărat că partea rusă subliniază pledoaria lui Macron pentru stoparea atacurilor ruso-siriene cu victime colaterale civile din Siria, din ultimele zile.

Dacă e să ne uităm la sursele franceze şi occidentale, Emmanuel Macron şi-ar fi exprimat, în plus, preocuparea în legătură cu utilizarea clorinei de mai multe ori în ultimele săptămâni asupra populaţiei civile în Siria, o „linie roşie“ stabilită încă din mai 2017, la prima vizită a lui Putin la Paris, atunci când a fost remarcată „determinarea Franţei de a lupta împotriva impunităţii la utilizarea armelor chimice“. Nu există, însă, nici o formula de presiune introdusă în discurs, dincolo de menţinerea temei în agendă. Mai departe, Franţa procedează în formula business as usual cu Rusia lui Putin.

Pe de altă parte, toată comunicarea rusă a insistat pe liniile deschise în relaţiile franco-ruse. Putin a comunicat realizările şi bilanţul întâlnirii sale cu reprezentanţii mediului de afaceri francez, la începutul lui februarie, la Moscova – o nouă sfidare directă a sancţiunilor europene împotriva Rusiei. De asemenea, partea rusă a insistat pe iniţiativa forumului societăţilor civile din Franţa şi Rusia, numită Dialogul Trianon, care e menit să încurajeze interacţiunile prin producţii teatrale comune, vizite şcolare, înfrăţiri între oraşele ruse şi franceze, investiţii imobiliare reciproce. Asta în ciuda posturii Rusiei şi a izolării la care e supusă astăzi de comunitatea internaţională pentru revizionism şi modificarea frontierelor prin forţă. În rândul părţii ruse la Dialogul Trianon se numără şi magnatul Ghenadi Timchenko, un oligarh al lui Putin, dar şi fostul şef al căii ferate ruse, Vladimir Yakunin, ambii aflaţi pe lista de sancţiuni americane în legătură cu acţiunile din Ucraina, pe care partea europeană a evitat să o mai îmbrăţişeze.

Dialogul Trianon e un proiect care subminează fundamental sancţiunile occidentale şi procesul de izolare politică a Rusiei, pe care Franţa, iată, o readuce în joc.

Sublinierea acestor elemente în cadrul comunicării publice în Rusia nu e în măsură să creeze linişte la nivelul partenerilor din UE şi a aliaţilor Franţei din flancul estic al NATO. De altfel, Franţa a mai avut un moment în care interesele sale economice şi comerciale au prevalat în faţa intereselor comune ale Alianţei, o chestiune vizând direct România, atunci când Nicholas Sarkozy a vândut două port-elicoptere Mistral către Rusia, cu riscul ca aceste capabilităţi să fie folosite împotriva statelor aliate, mai mult, perspectiva amplasării uneia dintre nave – numită Sevastopol – în Crimeea ocupată, determinând costuri suplimentare ale statelor NATO litorale Mării Negre pentru a compensa acest transfer. Aceste nave au ajuns, în final, la Egipt.

De altfel, un oficial al biroului prezidenţial a susţinut că Franţa a realizat că pot apărea dificultăţi în a saluta şi îmbrăţişa „misiunea braţelor deschise“ din cadrul proiectului numit Dialogul Trianon, anunţând că partea franceză va rămâne „vigilentă“ pentru a evita ca administraţia Putin să utilizeze politic acest proiect. Deşi e legat de sancţiunile împotriva Rusiei, pe care le apără, Macron nu este de acord cu extinderea lor la nivelul listei americane de persoane implicate în susţinerea regimului Putin, aşa cum nu doreşte extinderea sancţiunilor din cauza atacurilor chimice din Siria, de care Rusia e responsabilă, prin mijlocirea acordului din 2013 privind predarea armelor chimice, acord care a permis evitarea bombardării regimului Al Assad de către SUA. Însă Dialogul Trianon e un proiect care subminează fundamental sancţiunile occidentale şi procesul de izolare politică a Rusiei, pe care Franţa, iată, o readuce în joc.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite