Este vorba despre summitul NATO de la Bruxelles 11-12 iulie şi de întâlnirea Trump-Putin, de după finala Campionatului Mondial de Fotbal din Rusia, pe 16 iulie.

Deja săptămâna anterioară a fost una periculoasă, în care a trecut glonţul pe la urechile conservatorilor şi adepţilor status quo-ului şi lumii bazate pe democraţia liberală aşa cum o ştim. Uniunea Europeană a reuşit să alinieze interesele pe tema migranţilor între conservatorii anti-imigranţi şi liberalii integraţionişti, între statele direct afectate şi care ameninţau cu veto-ul – Italia, Germania inclusiv – şi cele care priveau distant la temă, încercând să îngrădească responsabilităţile la zonele de sosire pe continent a valurilor de refugiaţi/migranţi.

După aceea, am văzut şi calmarea apelor în cadrul guvernelor a doi mari actori, totodată şi două mari puteri. În Germania, împăcarea şi soluţia convenită intern între CDU-CSU şi personal între Cancelarul Merkel şi ministrul său de Interne Seehofer a redus perspectiva dezintegrării coaliţiei şi plecării celor doi, dimpreună, la pensie, cu lansarea unei crize politice majore în Germania. În Marea Britanie, vineri s-au reuşit agrementarea poziţiilor din cadrul guvernului cu privire la Brexit şi a celor 2-3 opţiuni diverse între membrii Executivului, din care unii ameninţau cu retragerea şi prăbuşirea Premierului May. Marea Britanie rămâne într-un spaţiu de liber schimb european şi, să vedem în ce măsură, în Uniunea Vamală, în anumite limite.

În această săptămână, summitul NATO vine într-un moment dificil. Divergenţele transatlantice s-au acutizat pe dimensiune comercială. Dacă la nivelul încălzirii globale şi a acordurilor de liber schimb erau contondenţe din perioada electorală 2016, astăzi relaţia comercială şi taxele la oţel şi aluminiu au afectat în mod substanţial producătorii de pe continent. Mai mult, perspectiva taxelor pe importurile de maşini în SUA a declanşat criza. Noroc că doamna Merkel a convenit, la presiunea marilor producători germani de maşini, revizuirea prin scădere a taxelor pentru maşinile americane, deschiderea pieţei pentru această competiţie şi negocierea cu Donald Trump, pas cu pas, a taxelor reciproce introduse.


FOTO presidency.ro

Un summit NATO previzibil cu Donald Trump la masă?

Deci perspectiva summitului NATO pare mult mai liniştită astăzi. E adevărat că încă dăinuie fantoma declaraţiilor lui Donald Trump în privat, declaraţii caracterizate de libertinaj politic, cum că NATO nu ar valora mai mult ca NAFTA, că e o afacere proastă pentru SUA şi ar putea fi eliminat sau coborât ca nivel de relevanţă. În afara acestor referinţe din presă, care citează surse neprecizate, despre opţiunile personale ale lui Donald Trump, exprimate prea direct, Casa Albă, Consiliul Naţional de Securitate al SUA, ca şi Pentagonul şi Departamentul de Stat au negat aceste afirmaţii sau perspectiva ca, la summitul NATO, să fie subminată sau, Doamne fereşte, ruptă relaţia transatlantică, sau că SUA s-ar putea retrage sau s-ar putea dezangaja din spaţiul european. Nici referirile la retragerea trupelor din Germania nu se verifică.

Da, probabil că cel mai important punct pe ordinea zilei a summitului NATO va fi cel al contribuţiilor echitabile la efortul de apărare şi securitate euroatlantic. Da, Germania deja a anunţat cursul său de rezolvare a acestei probleme, până în 2022. Şi alte state vor urma. De asemenea, o declaraţie mai picantă şi excesiv de voluntară a lui Donald Trump se va mai putea auzi în cadrul summitului sau în întâlniri oficiale bilaterale sau private. Însă Statele Unite vor menţine direcţia de continuitate şi sensul consecvent al relaţiei din cadrul NATO şi al relevanţei Alianţei şi aliaţilor săi.

Dincolo de ce vrea şi nu vrea Trump, de ce face sau ce spune acesta, Statele Unite, prin toate instituţiile sale, ne comunică explicit faptul că relaţia transatlantică e crucială, de primă importanţă pentru SUA, şi nu va fi tulburată.

Despre al doilea eveniment, summitul Trump-Putin de la Helsinki, s-au auzit din nou multe despre perspectiva unui Mare Târg ruso-american pe seama terţilor. Speculaţiile au fost întărite de afirmaţii nepotrivite, din nou, ale Preşedintelui Trump, care a refuzat să condamne anexarea Crimeei. Din contra, a lăsat să planeze ambiguitatea, inclusiv prin consilierul său pe securitate naţională, vizând perspectiva recunoaşterii apartenenţei Crimeii la Ucraina sau recunoaşterea anexării sale la Rusia. Şi aici, impactul a fost atât de puternic şi de nociv încât Casa Albă însăşi a găsit cu cale să iasă într-o declaraţie publică formală, marcând faptul că SUA nu recunoaşte anexarea Crimeii, din contra, şi că sancţiunile continuă. De altfel, aceste poziţionări au fost dublate pas cu pas de noi sancţiuni, noi poziţionări pentru a marca, înainte de începutul summitului, că cele prognozate şi răspândite în primul rând de către propaganda Kremlinului nu vor avea loc.

Întâlnirea Trump-Putin va avea 3 teme majore: Siria, Ucraina/Crimeea, Iran. Pe lângă acestea, multe altele specifice, de la Orientul Mijlociu la disputele sectare până la rivalităţile comerciale sino-americane. Însă dincolo de ce vrea şi nu vrea Preşedintele Trump, de ce face sau ce spune acesta, Statele Unite, prin toate instituţiile sale, ne comunică explicit faptul că relaţia transatlantică e crucială, de primă importanţă pentru SUA, şi nu va fi tulburată, trupele nu se retrag, din contra, se întăreşte şi mai mult flancul Estic, că americanii se consolidează pe continent, cu precădere în spaţiul estic şi alături de partenerii NATO din Georgia şi Ucraina.


Vladimir Putin şi Donald Trump FOTO AFP

Întâlnirea Trump-Putin: pasul în spate, în retragere, a lui Putin, singura şansă a dialogului real

Întâlnirea de vârf Trump-Putin de la Helsinki pleacă de la premise deloc favorabile. Nu mai e vorba despre prima întâlnire de context, de cunoaştere, ci despre o reuniune de lucru în condiţii dure, care discută două concepte alternative, uitarea divergenţelor din trecut şi trecerea la afacerile noi sau discutarea cauzelor profunde ale diferenţelor şi recunoaşterea reciprocă a responsabilităţilor, în special pe cele ale lui Putin, desigur. A ignora problemele trecutului, a le pune deoparte şi a face o înţelegere de viitor, cu riscul de a reveni la acelaşi punct, nu mai e o opţiune azi. Problemele reale şi confruntarea reală trebuie abordate coerent şi responsabil, pentru un dialog real, nu pentru un photo opportunity.

Lansarea dialogului poate fi utilă. E şi fezabilă la Helsinki. Soluţii miraculoase, însă, nu există. Divergenţele de comportament în relaţiile internaţionale sunt cele mai complicate aspecte de discutat, pentru că e vorba de manieră şi respect. Ordinea liberală şi promovarea principiilor şi valorilor - idealismul liberal al SUA până la Trump - se confruntă cu realismul şi interesul naţional dominant în gândirea şi abordările Rusiei.

Şi dificultatea nu vine doar de la confruntarea idealism-realism, mai degrabă filosofică, ci de la gesturi foarte concrete, absente în spaţiul relaţiilor ruso-americane: nediscutarea şi nedezbaterea victoriei şi consecinţelor Războiului Rece pentru Rusia, precum şi căderea în mirajul soft power-ului lui Nye, al alegerii raţionale a modelului cel mai competitiv şi mai bun, alături de utopia lui Francis Fukuyama privind sfârşitul istoriei şi descoperirea sistemului optim.

Nu se pune problema impunerii unui model, nici urmarea firească, automată, a modelului democraţiei liberale a învingătorului nu a funcţionat, nici măcar pragmatismul alegerii modelului eficient. Rusia nu a ales automat un sistem mai bun, mai viabil, mai competitiv, ca să-l îmbrăţişeze asumat, nu impus. Nimic nu se întâmplă automat, de la sine. Nici semnalele integrării în Occident ale Rusiei din anii 90 nu au subzistat, când în 2003 a apărut Doctrina Putin, introducând democraţia suverană, verticala puterii, autocraţie cu aparenţă democratică electorală. Rusia afirmă astfel răspicat că nu recunoaşte să fi pierdut Războiul Rece şi că nu acceptă de bună voie nicio consecinţă a înfrângerii marcată de căderea Zidului Berlinului şi desfiinţarea URSS.

Altfel, istoria post-Război Rece e un lung şir de frustrări reciproce. Nicio relansare de relaţii nu a reuşit. De la Clinton la Obama, Rusia încalcă toate regulile şi se lansează în revizionism şi revanşism confruntaţional. Rusia reproşează pretinsa încălcare a acordului de a nu extinde NATO, reclamă implicarea în afacerile interne ale statelor – prin revoluţiile colorate, primăvara arabă, ca modele – reclamă dublele standarde la criticarea Rusiei, refuzarea tratării Rusiei ca un egal şi afişării respectului faţă de portanţa Rusiei percepută la Moscova. Rusia lui Putin mai reproşează Vestului sancţiuni economice, utilizarea unilaterală a forţei militare şi schimbarea de regim în repetate rânduri, pe diverse meridiane, inclusiv destabilizarea sferei sale de influenţă auto-asumate în spaţiul post-sovietic.

Istoria post-Război Rece e un lung şir de frustrări reciproce. Nicio relansare de relaţii nu a reuşit.

Nici maniera de abordare a deschiderii relaţiilor nu e similar. SUA preferă testele, paşi mici, punctuali, construirea încrederii, iar abia dacă se verifică aplicarea în realitate a acestor paşi se poate trece la acorduri mai largi, mai profunde, mai mari, sancţionabile la nivel de Preşedinte. În Rusia, obişnuinţa este un acord la nivelul Preşedinţilor, cu elementele clare, transmise ulterior establishment-ului ca să le aplice. În plus, acum se înregistrează o tensiune crescândă, menţinută de ambele părţi, o atmosferă politică distructivă pentru orice compromis, cu o lipsă profundă de încredere reciprocă.

Rusia crede despre SUA că e subiectul influenţei nefaste a statului profund (deep state), anti-rus, care domină gândirea establishment-ului şi blochează politicienii şi chiar pe Preşedinte. Nu există aşteptări de apropiere sau posibilitatea unor târguri mari şi cuprinzătoare, care să deblocheze relaţia prin acordul preşedinţilor. Şi în SUA, pe baza documentelor existente şi a majorităţii Congresului, de toate culorile, Rusia e inamicul geopolitic numărul 1, subiect al unei lungi liste de reproşuri: interferenţă în alegeri, social media utilizată şi războiul informaţional, pentru a diviza politic SUA şi aliaţii (sponsorizată de către statul rus), atacuri cibernetice la infrastructura critică, anexarea Crimeii, agresiunea militară din Estul Ucrainei, susţinerea lui Bashar al Assad, inclusiv în impunitatea în faţa utilizării armelor chimice asupra propriei populaţii, subminarea Occidentului şi a lumii bazate pe valori liberale, aşa cum o ştim.


FOTO 123RF

Voinţa lui Trump şi limitele acţiunii bilaterale

Trump aduce puţine noutăţi în dezbatere, poate doar revenirea la jocul realismului dur şi pur, a mâinii de fier şi a utilizării instrumentului militar pentru descurajare şi apărare, a deciziei de a utiliza forţa armată, confruntare deschisă fără probleme, cu asumarea voinţei de a utiliza instrumentul militar în orice moment. Abordarea sa împinge spre conflict, nu oferă soluţii la criză.

Totuşi, vestea bună este că ambele părţi optează pentru evitarea confruntării şi gestionarea relaţiei de competiţie şi confruntare, când apare, prin dezescaladare sau limitarea spaţiului de luptă. Dar realismul dur şi pur împinge lucrurile la limită deseori, la zona de contact din Flancul Estic.

O altă problemă majoră se dezvoltă la nivel strategic prin alterarea sistemului de control al armamentelor: de la încălcarea de către Rusia (cu acuzaţii reciproce) a Tratatului INF (forţele cu rază medie din Europa) la expirarea Strart 3 (Strat 2 revăzut) în 2021, tratatul privind echilibrul şi scăderea numărului rachetelor balistice, la ieşirea SUA din Tratatul ABM (Rachetele anti-balistice) şi a Rusiei din Tratatul CFE (Forţele Convenţionale în Europa), controlul armamentelor este în aer, cât de curând.

Distrugerea sistemului de control funcţionează natural şi pe seama argumentelor privind multiplicarea actorilor cu arme nucleare şi nivel de ambiţie global, pe seama naturaleţei competiţiei şi cursei înarmărilor. Experţii de toate culorile pun sub semnul întrebării echilibrul de mijloace şi pregătesc fundamentul ideologic pentru un nou context de apropiere şi izbucnire a confruntării prin acest acces facil la arme noi şi puternice. La nivel strategic şi militar, lucrurile sunt complexe şi discutabile.

Dar relaţiile politice rămân cele mai importante. Se înregistrează acţiuni confruntaţionale puternice, pe terţe spaţii, cu subminarea intereselor celuilalt sau ale acţiunilor diplomatice ale celuilalt (cu precădere ale SUA). Este vorba despre subminarea metodică a situaţiei unde s-a impus o regulă sau o soluţie fără ca Rusia să fi contribuit, fără să aibă loc la masă şi drept de veto (vezi acordul cu Coreea de Nord).

Putin nici nu poate să înţeleagă cum stau în mod real lucrurile şi care sunt paşii de făcut dintr-un discurs neclar sau ambiguu, aparent deschis şi politicos, al lui Trump, flancat de limitele date de establishment şi postura realistă.

Militar nu se prevăd schimbări. La nivel politic, blocarea exerciţiilor în Flancul Estic (după modelul Coreii de Nord) de către Trump este inacceptabilă la nivelul establishment-ului american. Rusia nu renunţă la postura sa de forţă în terţe spaţii, în primul rând în spaţiul post-sovietic, iar NATO nu poate da rol de veto Rusiei în securitatea europeană, în ciuda unor state europene care ar gândi acest lucru sau ar încerca chiar să-l operaţionalizeze.

Iar la capitolul sancţiuni, nicio şansă să se renunţe, din cauza regulilor create de veto-ul Congresului la orice asemenea gest prezidenţial, ca să nu mai vorbim despre credibilitatea necesară acestui pas, care ar putea invalida definitiv instrumentul sancţiunilor, odată ce Rusia nu face paşi înapoi vizibili pe teren, în temele ce au generat sancţiunile – Crimeea, Estul Ucrainei. Un lucru la fel de puţin probabil.

Important e că ambele părţi manifestă reţinere privind recunoaşterea revenirii la situaţia de Război Rece. E consens general la nivelul tuturor experţilor că diferenţele dintre părţi sunt reale şi profunde, că partea confuntaţională domină, chiar peste componenta de competiţie, că această realitate nu se poate acoperi, nu se poate machia şi nici uita, nici nu se poate repara peste noapte, deoarece instrumentarul nu e încă pe teren - linii de comunicare, negocieri secvenţiale, gesturi de bună credinţă şi construcţie a încrederii.

Diferenţele nu pot fi rezolvate la acest nivel, în cadrul unei întâlniri Trump-Putin desfăşurată luni la Helsinki. Putin nici nu poate să înţeleagă cum stau în mod real lucrurile şi care sunt paşii de făcut dintr-un discurs neclar sau ambiguu, aparent deschis şi politicos, al lui Trump, flancat de limitele date de establishment şi postura realistă. E greu să pricepi că, pentru a avea dialog real şi a schimba în profunzime această relaţie, Putin trebuie să mute primul. Şi mai ales că trebuie să mute vizibil înapoi, în retragere, ca să creeze spaţiul de dialog real, undeva, în viitor. Asta dacă-şi doreşte un asemenea deznodământ.


Epava avionului Malaysian Airlines MH17

Rusia, vinovată dincolo de orice dubiu rezonabil în afacerile MH17 şi Skripal

A făcut epocă în România discuţia despre formula din Codul penal de sorginte anglo-americană „dincolo de orice dubiu rezonabil” (beyond the reasonable doubt), tradusă în legislaţia românească, în anumite contexte, drept existenţa unei suspiciuni rezonabile. Logica formală şi bunul simţ arată clar că, dacă există o suspiciune rezonabilă, cercetarea poate începe, dar pentru a fi probată vina e necesară probarea ei dincolo de orice dubiu că nu s-ar fi întâmplat aşa faptele.

Abordarea anglo-britanică din faţa proceselor judecate de curţi cu juri se bazează în primul rând pe aceste percepte şi pe acceptabilitatea faptelor de către morala publică şi de către societate, care să complinească prevederile legislaţiei. Mai mult, ea se bazează pe principiul liberal care susţine că drepturile omului sunt atât de importante încât mai bine scapă un vinovat decât să fie condamnat de către sistemul juridic un nevinovat. De aceea, probarea vinovăţiilor se face dincolo de orice dubiu că nu ar fi săvârşit faptele incriminate precum a demonstrat procurorul.

Pe această bază solidă şi extrem de strictă s-a derulat procesul de identificare completă a vinovăţiilor Federaţiei Ruse într-un număr de cazuri incriminate. Da, suspiciunile rezonabile existau automat atunci când s-a discutat despre doborârea zborului Malaysian MH17 deasupra Estului Ucrainei, apoi despre ingerinţa Rusiei prin hackerii celor două grupuri APT 28 şi APT 29 ale GRU şi FSB în spargerea corespondenţei Comitetului Democrat Naţional şi ale lui Hillary Clinton, sau în alegerile americane, ca şi în cazul atacului cu Novichiok de la Salisbury împotriva lui Serghei Skripal şi a fiicei sale. Dar de la elemente de suspiciune rezonabilă la demonstrarea pas cu pas a faptelor procesului, dincolo de orice dubiu rezonabil, a fost o cale lungă.

Lucrurile au reuşit să fie demonstrate cel puţin în două cazuri. E vorba mai întâi despre doborârea zborului MH17, acolo unde s-au probat toate mişcările lansatorului de rachete sol-aer BUK, de unde a venit, cine l-a operat, ce s-a întâmplat a doua zi. Cu înregistrările comenzilor, cu identificarea comandantului unităţii şi a servanţilor ruşi care au doborât aeronava, cu drumul înapoi a BUK-ului, a doua zi, şi tăierea sa, dar şi dizolvarea unităţii care a tras, oamenii fiind trimişi în 10 zări, către alte destinaţii şi unităţi.

Apoi este vorba despre cazul Skripal, acolo unde au fost identificaţi oamenii veniţi în avion cu fata fostului agent dublu condamnat în Rusia, a agenţilor din cadrul ambasadei care au asistat logistic echipa care a executat atacul, până la nivelul identificării celor doi executanţi care au pus Novichiok pe clanţa uşii. Echipa de sprijin logistic din ambasadă a fost expulzată, prin declararea ca persona non grata, iar cei doi autori sunt daţi în urmărire şi s-a solicitat Federaţiei Ruse predarea lor pentru cercetări.

Deci Rusia e vinovată dincolo de orice dubiu în cele două cazuri. Şi în contextul ingerinţei în alegerile americane există numeroase probe concrete, care ar fi dincolo de orice dubiu dacă nu am lucra în spaţiul virtual. Aici trasabilitatea actelor şi faptelor nu mai este automată, iar grupurile specializate de hackeri, ca şi specialiştii în război informaţional care construiesc campania, sunt amestecaţi cu elementele companiei Cambridge Analytica, şi aceasta desfiinţată între timp, dar şi cu o serie de metode şi instrumente de anonimizare care blochează ceea ce americanii numesc arma fumegândă – smoking gun. Deci trasabilitatea completă a actului către autorii ruşi instituţionalizaţi sau contractori ai instituţiilor guvernamentale e greu de făcut, pentru a închide cercul şi în acest ultim caz.

Dacă ai introdus dubiul pentru omul simplu din statele respective, nu mai poţi fi condamnat formal. Despre propriul public nu mai contează, e complet subjugat propagandei oficiale.

În ambele cazuri, Skripal şi doborârea MH17, discuţia despre agresiunile Rusiei asupra unei aeronave civile şi asupra unui cetăţean pe teritoriul unui stat UE şi NATO au fost dezbătute în Consiliul de Securitate. Cazul Skripal a fost disputat pe 10 aprilie 2018, iar cazul MH17 pe 21 iulie 2014, 29 iulie 2015 şi, cu tot dosarul făcut de către olandezi, pe 30 mai 2018. În toate aceste cazuri i s-a cerut Rusiei să-şi asume şi să-şi recunoască responsabilitatea pentru cele două acte de agresiune în faţa Consiliului de Securitate, acolo unde deţine drept de veto ca membru permanent al acestui Consiliu. În ambele cazuri, Rusia a respins acuzaţiile.

În cele două cazuri, dar şi în altele – protejarea lui Al Assad de condamnare în atacurile cu armă chimică asupra populaţiei, ingerinţa în alegerile americane, în Brexit, în alegerile franceze – Rusia a procedat pe baza unei strategii duale. În primul rând, a negat vehement public faptele şi evidenţele, ba furnizând şi atacuri reprobabile, făcând pe victima şi acuzând chiar victimele de acest fapt (britanicii au produs Novichiuk-ul şi l-au folosit, americanii au lansat atacurile cibernetice şi au spart mailurile, apoi au dat vina pe ruşi, firma Cambridge Analytica, britanică la origine, a determinat ingerinţele în alegerile americane). În al doilea rând, Rusia a lansat o campanie publică nu de negare, dar de creare a confuziei maxime şi stârnirea dubiului, în aşa fel încât să contracareze efectele date de regulile justiţiei anglo-americane „dincolo de orice dubiu rezonabil”. De aceea au fost lansate numeroase ipoteze prin vocile a diferiţi oficiali – 17 la Skripal în primele 48 de ore, numeroase răspunsuri, ipoteze, dubii şi confuzie stârnite imediat după MH17, ca după fiecare caz. Modelul spune că, dacă ai introdus dubiul pentru omul simplu din statele respective, nu mai poţi fi condamnat formal. Despre propriul public nu mai contează, e complet subjugat propagandei oficiale.