Mai nou, a deschis un front larg de baze şi acţiuni în Africa de Nord, pentru ieşirea din izolare şi pentru a participa la redesenarea Mediteranei de Est, apărându-şi propriile interese economice în regiune. Interesant este faptul că, pe multiple planuri, Turcia a intrat în coliziune directă cu Rusia lui Putin, în ciuda faptului că una dintre cele mai importante formate de negociere este cea din formatul Astana, acolo unde Turcia este alături de Rusia şi Iranul discutând soarta Siriei. Însă şi aici confruntările cu Rusia se acumulează şi tensiunile bilaterale cresc tot mai abrupt.

Interese existenţiale greu de apărat: kurzii, turcii ciprioţi, Estul Mediteranei

Turcia are câteva linii de politică externă greu de apărat în contextul rupturilor, rivalităţilor sau măcar a divergenţelor cu aliaţii săi de lungă durată, SUA, NATO şi statele occidentale europene. Cu suişuri şi coborâşuri, relaţia aceasta a asigurat o permanenţă de stablitate şi sprijin iar libertatea de acţiune şi toleranţa mai mare pentru un stat cu a doua armată din Alianţă şi aflat la interfaţa cu zone turbulente şi ostile precum Orientul Mijlociu Extins, Iranul şi fosta Uniune Sovietică, azi Rusia, a permis ca marja de mişcare a Turciei să fie mult mai largă decât a oricărui aliat iar înţelegeri diverse să fie tolerate şi cu Iranul – energetic, aprovizionare cu petrol şi gaze chiar şi în perioadă de embargo – şi cu Rusia. Însă în ultima vreme, Ankara pare să fi forţat prea mult aceste limite, iar toleranţa occidentală, inclusive americană să fi fost epuizată pentru intrarea dincolo de linii roşii acceptabile între aliaţi.

Problema kurdă – percepţia Turciei ca ameninţare de securitate naţională orice perspectivă protostatală, ca să nu mai spunem statală, la frontierele sale sudice, cu zona sa kurdă, dublată de acţiunile teroriste evidente cu ani în urmă – a produs primele rupturi cu SUA şi Europa occidentală în Siria şi o apropiere ciudată cu Rusia, autorul moral şi sursa originară a separatismului kurd pe baze ideologice comuniste, când URSS a susţinut şi finanţat PKK, Partidul muncitorilor din Kurdistan.

Apoi problema cipriotă şi a turcilor ciprioţi, dezvoltată în contextul găsirii resurselor enorme de petrol şi gaze din Estul Mediteranei a amplificat miza şi a blocat soluţionarea chestiunii reintegrării insulei Cipru. Ulterior tentative de alianţe care excludeau Turcia şi pe ciprioţii turci din afacere au creat noi tensiuni, cu occidental european, cu SUA dar şi cu Rusia, care s-a implicat traditional în afacere de partea Greciei şi a Ciprului.

Poziţii confruntaţionale între Ankara şi Moscova: Siria şi Libia

În Siria însăşi, apărarea lui Al Assad şi susţinerea regimului de către Rusia şi trupele sale militare private, dincolo de trupele regulate – poliţie militară şi sprijin aerian – tolerarea miliţiilor şiite iraniene şi pro-iraniene, a trupelor iraniene de pe teren, au iritat Turcia. Azi, după instalarea formulelor de patrule comune în zona de Securitate din Sudul Turciei şi Nord-Estul Siriei, în zona kurdă, au creat la Ankara, cu precădere în zona militară, percepţia cetăţii asediate, după ce prezenţa substanţială rusă în Estul Mediteranei crease deja presiunea pe trei direcţii asupra Turciei – Marea Neagră după anexarea Crimeei, Marea Egee şi Estul Mediteranei, zona Tartous – Al Latakia controlată de ruşi. Atacurile curente ale trupelor loialiste lui Assad în Idlib şi exodul de noi refugiaţi în Turcia, intrarea peste posturile de observaţie turce şi periclitarea vieţii militarilor turci din zonă accentuează tensiunile cu Rusia, care asigură acoperirea aeriană a atacului.

Ultima ispravă vine din Libia, acolo unde acuzaţiile la adresa Rusiei sunt directe. Astfel, Turcia a semnat cu Libia două acorduri, unul de separare şi delimitare a platoului continental în Mediterana de Est, în detrimentul Greciei(şi Ciprului) şi un al doilea de sprijin militar acordat guvernului legitim recunoscut de ONU în Turcia, cu livrări de arme şi posibile transferuri de trupe împotriva generalului rebel Khalifa Haftar, susţinut de Rusia. Acordul de recunoaştere a frontierelor maritime şi a intereselor sale energetice readuce Turcia în joc contra alianţei Israel, Egipt, Cipru Grecia şi a viitoarei conducte EastMed a cărui acord e aşteptat pentru 2 ianuarie anul viitor – deşi Italia nu a confirmat oficial acest demers. Izolarea Turciei în Estul Mediteranei şi excluderea turcilor ciprioţi de la beneficiile Ciprului în exploatarea resurselor din Estul Mediteranei a determinat această mişcare.

Acordul este unul în oglindă cu cel al Israelului, Egiptului, Ciprului şi Greciei, fără Turcia, şi recunoaşte accesul Turciei la o zonă contestată din Estul Mediteranei, reclamată şi de Grecia. De altfel, Atena a expulzat ambasadorul libian după încheierea acestui acord ia ministrul de Externe, Nikos Dendias a vizitat Benghazi, locul administraţiei părţii de Est a Siriei, zonă rivală guvernului legitim recunoscut de ONU, ca mişcare directă şi ostentativă de poziţionare şi încercare de garantare a propriilor sale drepturi. Pentru Grecia, rival declarat şi vechi al Turciei, susţinută tradiţional de către Rusia, acordul e o ameninţare la unitatea Libiei şi la securitatea întregii regiuni a Estului Mediteranei.

În problema energiei din Estul Mediteranei, Ankara a reacţionat şi la noua legislaţie din SUA care marchează sprijinul statului american şi al companiilor americane pentru dezvoltarea acestor resurse energetice în regiune cu o creştere a asistenţei de securitate pentru Grecia şi Cipru, acţiuni percepute direct ca îndreptate împotriva Turciei. "Nimeni nu ar trebui să încerce să ne excludă, să ne prindă în capcane sau să de menţină în teritoriu şi să ne fure interesele economice. Nu dorim să pornim conflicte cu nimeni pentru nici un motiv, nici să văduvim pe cineva de propriile drepturi", a declarant Erdogan. "Cei care ni de opun nu au nici un respect pentru drepturi, lege, justiţie, etică sau milă", a declarat preşedintele turc cu referire la Grecia, Israel sau Egipt.


Libia FOTO AFP

Libia - miza jocului regional cu multiple mize a Turciei

E adevărat că, în privinţa celui de-al doilea acord, în Libia, alianţele sunt mult mai complexe: de partea lui Haftar găsim Rusia, dar şi Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Egiptul dar şi Franţa - care a pregătit trupele lui Haftar şi a furnizat discret arme, fără a recunoaşte vreodată acţiunea chiar dacă au fost identificaţi membri ai trupelor speciale francize morţi în Estul Libiei. Mai trebuie amintit că despre Haftar, cetăţean al SUA, se mai spune că ar fi susţinut/antrenat de către CIA. El a luat cu asalt Tripoli, Misurata şi Sirte în dorinţa de a nu mai negocia şi împărţi puterea cu guvernul recunoscut ca legitim de ONU ci pentru a prelua toată puterea. De partea cealaltă, Guvernul lui Fayez al-Sarraj este susţinut de miliţiile pro-turce şi de Turcia, Qatar şi Frăţia Musulmană, aici derulându-se şi o rivalitate în sânul sunniţilor între monarhiile Golfului şi Fraţia Musulmană.

Turcia a intrat în ecuaţia libiană, se opune clar lui Haftar şi susţine guvernul legitim reuşind să capaciteze şi reacţii dure – vezi protestele Greciei – şi susţineri evidente – prin salvgardarea Guvernului legitim. A vândut arme în Libia, lucru interzis de sancţiunile ONU în zone de conflict - dar a făcut-o şi Franţa, şi Rusia şi multe alte state, despre aviaţia care-l susţine pe Haftar nefiind date publice dar fiind cel mai probabil de sorginte emirateză, dacă nu egipteană, din când în când. Cât despre trupele de pe teren, Rusia e prezentă cu gruparea Wagner de ceva timp, compania militară privită legată de serviciile militare ruse GRU aducând multiple servicii lui Haftar, arme, intelligence şi acţiuni.

Acordul turco-libian conţine deja prevederi privind schimbul de informaţii cu guvernul legitim şi cu trupele loiale, livrări de arme şi perspectiva creării unei forte de reacţie rapidă a armatei şi poliţiei libiene, sub coordonare turcă. În privinţa desfăşurării de trupe turce, Preşedintele turc a anunţat că ar putea fi desfăşurate astfel de trupe dar nici o cerere a guvernului naţional libian nu a fost făcută, în acest sens. Totuşi, preşedintele Turciei a atacat direct prezenţa mercenarilor ruşi, susţinând că ţara sa şi el însuşi nu pot rămâne muţi în faţa acestei susţineri internaţionale pentru trupele lui Haftar.

“E adevărat că intervenţiile străine vor deteriora şi mai mult situaţia internă în Libia, cât timp conflictele nu sunt soluţionate dar nu pot fi tolerate prezenţele ruse în regiune”, a declarat preşedintele turc. Rusia a anunţat deja că e foarte preocupată de posibilitatea ca Turcia să desfăşoare trupe în Libia şi de acordul de securitate cu guvernul libian, care ridică multe semen de întrebare Moscovei. De altfel, Erdogan şi Putin vor discuta subiectul luna viitoare în Turcia, în întâlnire Putin-Erdogan. Aici cel mai probabil va conta cât de hotărâtă e Turcia, cât de multă putere, resurse şi trupe investeşte în afacerea libiană şi cât de mult interes manifestă, pentru a potenţa o negociere cât mai avantajoasă cu Putin pe interesele ruso-turce multiple pe care le au divergenţă.