Revenirea Europei în Orientul Mijlociu: acomodarea intereselor occidentale de către Turcia înconjurată

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO AFP
FOTO AFP

Acordul Putin-Erdogan de la Soci a părut a fi o afacere între cei doi mari care domină Regiunea Extinsă a Mării Negre şi sunt interesaţi direct în Siria (şi Orientul Mijlociu Extins) în condiţiile retragerii Statelor Unite din zonă.

O victorie a Rusiei lui Putin, au spus unii, satisfacţie aliatului din NATO, Turcia lui Recep Tayyip Erdogan în faţa partenerilor kurzi din SDF-Forţele Democrate siriene, majoritar kurde din nord-estul Siriei. Totuşi negocierile care au durat 6 ore au adus avantaje şi dezavantaje, au adus victorii şi înfrângeri, beneficii şi costuri deopotrivă.

Dacă despre victoria a la Pirus a lui Putin în Siria am vorbit deja, Rusia fiind obligată să investească şi să-şi asume şi responsabilităţi, nu numai profituri, şi fiind între liniile multiplelor rivalităţi şi bătălii fratricide din regiune – interetnice, sectare, loialişti-contestatari ai lui Assad, ba chiar inter-statale şi pentru control între reprezentanţii statelor rivale Turcia şi Iran în Siria – despre situaţia Turciei nu am avut încă ocazia să vorbim. Şi nu e vorba despre aparenţe şi jocul mieros angajant şi diplomatic al clamărilor alianţei şi parteneriatului strategic întărit pe care l-am mai văzut chiar la relaţia Rusia-China, ci despre temeri reale, proiecţii şi planificări strategice în spatele uşilor închise.

Apariţia Rusiei ca actor în Estul Mediteranei nu a fost deloc o veste bună pentru Turcia. Aici resursele sale navale şi militare s-au trezit cu adevărat împărţite între prezenţa din Marea Neagră, Egee şi Mediterană, cu o relaţie tot mai periculoasă în raport cu prezenţa militară rusă, cu proiecţie forţei din Crimeea militarizată şi cu intervenţiile ruse pentru a proteja explorările energetice cipriote de pe fundul Mediteranei, o intervenţie pe care altfel Flota a 6-a americană din Mediterana nu a făcut-o niciodată. Presiunea prezenţei militare ruse a apărut ca explozivă după întărirea porturilor Tartus şi deschiderea a numeroase baze ruse pe tot teritoriul Siriei, inclusiv în zona kurdă.

Mai nou, acordul de la Soci este şi nu este avantajos pentru Turcia. Îi acordă zona de securitate, dar singura regiune utilizabilă pentru relocarea refugiaţilor rămâne cea între Tel Abyad şi Ras al Ain. Şi nici aici prezenţa nu e absolută, chiar dacă Armata Siriană Liberă are libertatea de mişcare pe toată adâncimea de 32 km. Totuşi în restul frontierei de 440km se află grăniceri loialişti sirieni (întăriţi cu poliţie militară rusă şi paramilitari iranieni şi miliţii pro-iraniene şiite).

Sentimentul de cetate înconjurată se accentuează la Ankara, mai ales la nivelul eşafodajului de apărare şi securitate turc clasic, începe să se resimtă tot mai acut. Prezenţa rusă în Estul Mediteranei a marcat un moment de profund disconfort, acoperit în abundenţă de declaraţii de salutare a parteneriatului, în anunţarea deschideri pentru formatul Astana, alături de Rusia şi Iran şi în afaceri rentabile şi lucrative pe linie ruso-turcă. Însă disconfortul a rămas, ca şi blocajele ruse la tentativele turce de reprezentare şi a componentei turce, pe lângă cea greacă, din Cipru în veniturile şi aranjamentele de explorare şi exploatare a resurselor de gaze de pe fundul Mediteranei.

Momentul preluării frontierei şi prezenţei ruse şi la graniţa de sud a Turciei, pe lungimi respectabile, dincolo de capacitarea unor resurse majore pe care Rusia nu se ştie cât le poate aduce pe teren şi cât le poate menţine, accentuează disconfortul la nivelul unei senzaţii de cetate înconjurată: Crimeea e militarizată şi cu capabilităţi de proiecţie a forţei relevantă, Estul Mediteranei este controlat în mare parte aerian şi naval de Rusia, în orice caz e un actor imposibil de desconsiderat sau de eliminat iar extinderea pe frontiera sudică, alături de presiunile politice şi opţiunile sale destabilizează proiectele Turciei şi mai nou, preluarea controlului frontierei sudice la Est de Eufrat până la frontiera cu Irakul.

Există şi un element secundar pozitiv al unui asemenea sentiment acut: reapropierea de SUA şi de NATO. Astăzi, dincolo de ieşirile vocale şi nu neapărat rezervate ale preşedintelui Erdogan împotriva aliaţilor europeni, ambele părţi sunt în postura în care îşi doresc şi au nevoie una de alta tot mai mult. Îmbrăţişarea Rusiei nu e deloc favorabile opţiunilor libere ale lui Erdogan, iar aliatul pe termen lung din Occident pare mai dezirabil, ca echilibru cel puţin, pentru a balansa alianţa conjuncturală, tactică, de angajare, dar şi forţată, alături de Rusia şi Iran.

Implicarea în Siria e un avantaj ca şi rezolvarea ameninţărilor kurde – de pe frontieră, cu atacuri directe, transfer de arme şi indirectă, prin posibila formare a unei autonomii kurde la frontieră, după ce un proto-stat kurd a existat în toată perioada de contestare a regimului Al Assad. Adaugă alonjă Turciei şi pentru întregul Orient Mijlociu Extins. Însă cercul de foc al prezenţei ruse în jurul teritoriului Turciei de azi e un precedent ameninţător şi greu de acceptat. Oricâte asigurări şi dovezi de prietenie reciprocă ar fi formulate şi prezentate la nivel public.

Pe de altă parte, implicarea în Siria aduce o valoare adăugată în relaţia cu Occidentul – SUA, NATO şi UE. E un stat care investeşte în regiune, are prezenţă militară – e doar cea de a doua armată din NATO. Poate asigura şi parteneriatul şi intermediarul pentru interesele Occidentale în regiune – dincolo de revărsarea migranţilor şi refugiaţilor spre Europa. Fireşte că aici sunt necesare eforturi diplomatice importante şi o temperare a reacţiilor şi aprecierilor publice, cu abordarea consecutivă a temelor necesare de întâmpinare măcar parţială a aşteptărilor şi intereselor Franţei, Marii Britanii şi a Germaniei în regiune.

Şi principala temă rămâne calitatea şi situaţia intervenţiei turce în nordul Turciei şi relaţia turco-kurdă. Aici un număr de gesturi, acţiuni şi decizii trebuie să limiteze apetitul ofensiv şi înclinaţia spre epurare etnică a kurzilor manifestată de către trupele islamiste turce şi arabe din Armata Siriană Liberă şi protejarea civililor din regiunea de securitate rămasă în responsabilitate turcă, chiar fără continuarea ofensivei armatei turce. Aceste gesturi pot limita asperităţile şi cu Congresul american, şi cu Bruxellesul, şi cu capitalele europene.

Nu e o întreprindere simplă. Şi asta nu exclude presiunea rusă şi disconfortul acut, nici sentimentul de cetate înconjurată a Turciei. Dar creează premize pentru reintegrarea Turciei la nivel pragmatic în Occidentul de care aparţine şi a aparţinut întotdeauna şi poate limita sau explica gesturile făcute şi da răspunsuri la criticile împotriva Turciei şi a politicilor Preşedintelui Erdogan pentru acţiuni atât interne cât şi pe teren în Nordul Siriei. Aici şi generozitatea Ankarei şi acomodarea intereselor franceze, cu precădere, joacă un rol important. Căci actuala criză şi presiune e ameninţare, în acelaşi timp o oportunitate pentru reaşezarea fronturilor în Siria şi în întreg Orientul Mijlociu, şi în perspectiva reintegrări Uniunii Europene şi a actorilor europeni în afacerile regiunii.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite