REPORTAJ Viaţa ca o pradă, în tabăra de refugiaţi Aida din Betleem. „Toţi tinerii de aici fie au fost închişi, fie sunt acum în închisoare“

REPORTAJ Viaţa ca o pradă, în tabăra de refugiaţi Aida din Betleem. „Toţi tinerii de aici fie au fost închişi,
fie sunt acum în închisoare“

Strada principală din Aida; Fotografii: Alexandra Şerban

Aida e o tabără de refugiaţi mică, la marginea Betleemului. Şapte hectare de pământ, înconjurate pe trei laturi de zidul de separaţie. Peste 6.000 de oameni trăiesc în acest spaţiu îngust şi toţi au fost expuşi în 2017 la cantităţi mari de gaze lacrimogene. Totuşi, astăzi, când Aida pare mai liniştită decât oricând, când violenţele de ambele părţi ale zidului s-au domolit, refugiaţii vorbesc despre curaj, încredere şi rezistenţă nonviolentă.

Ştiri pe aceeaşi temă

De departe, pare o stradă ca oricare alta. Case şi blocuri albe, din piatră de Ierusalim. Într-un colţ al orizontului se iveşte conturul zidului de separaţie. Pe acoperişul unei case, un semn mare, albastru, învechit: UN – UNRWA. E un cartier sărăcăcios al Betleemului. E suburban. Şi totuşi, după primul colţ la stânga: intrarea pe strada principală în tabăra de refugiaţi Aida e străjuită de o poartă în formă de yală, pe care e aşezată o cheie uriaşă. Zidul din dreapta – negru tot. Cu vopsea albă, sunt scrise liste de nume, sub titlul „When our children are killed“ (Când copiii noştri sunt ucişi). Strada şerpuieşte în pantă, spre tabără – pe gardul de beton din dreapta sunt tot felul de desene, graffiti şi mesaje. De sus, nu se-aude nimic şi nu se vede nimic aparte. Din când în când mai trece câte-un cetăţean agale, câte-o maşină rablagită, câte-o pisică zvâcneşte speriată de la resturile de mâncare pe care le-a găsit pe jos.

Sus, în mijlocul Aidei, perspectivele se schimbă. În spate rămâne zidul de separaţie, plin de graffiti, ars pe alocuri, înconjurat de gunoaie. În faţă, se deschide furnicarul: un drum hiperaglomerat, pe care şi-a făcut loc toată lumea, maşini parcate, pietoni, tineri care stau la taclale, copii care aleargă şi se zbenguie, bărbaţi care repară una-alta. Când trece câte-o maşină, se produce comuniunea tuturor oamenilor din perimetru. Trotuar se vede că n-a fost nicicând aici şi nu e nici acum. Aşa că trecătorii se lipesc cu grijă de zid sau de maşinile parcate, copiii amuţesc şi se ţin de mâini nemişcaţi, şoferul încetineşte şi, în timp ce îşi face loc, are timp să le zâmbească tuturor celor încremeniţi de-o parte şi de alta a maşinii. Nu-i obişnuit, dar e, într-un fel, frumos. Pare că timpul stă în loc pentru un minut şi singurul care s-a eschivat vrăjii e şoferul.

Foto: În prim-plan, rezervoarele de apă care se află pe fiecare casă a refugiaţilor. După zidul de separaţie, o livadă de măslini; iar în depărtare, o colonie israeliană.

„I am beautiful“

Cu cât înaintezi mai mult pe străduţa aceasta neasfaltată de ani buni, cu atât e mai clar că în tabăra de refugiaţi Aida din Betleem, în ciuda tuturor vicisitudinilor vieţii, a fost regăsită copilăria pierdută, aceea prăfuită, zgomotoasă, liberă. Sunt zeci de fetiţe şi de băieţei, singuri sau în grupuri, foarte mici sau aproape adolescenţi, care aleargă liberi. Se împrietenesc cu străinii cu o uşurătate înduioşătoare. Vorba aceea celebră a americanului: „You had me at hello“ nu e nicăieri mai aplicabilă. Toţi aceşti copii, fără nicio excepţie, strigă către străini un „Hello!“ sănătos, apoi zâmbesc frumos să li se facă fotografii. Vin şi cercetează rezultatul şi pleacă rapid cu verdictul: „I am beautiful“ (Sunt frumoasă). O fetiţă intră-n vorbă să afle cum te cheamă. Un băieţel îţi smulge aparatul foto din mână şi începe să-şi fotografieze el amicii – e mic şi nu ştie ce face şi-n plus are probleme mari de vedere, îşi lipeşte aparatul de nas să poată distinge, dar e mulţumit de ispravă. O copilă stă în uşa blocului mai sfioasă şi doar face cu mâna – la întoarcere, te pândeşte şi o zbugheşte în viteză să îţi spună că ţi-a adus o bomboană de ciocolată de acasă, pur şi simplu. O bomboană delicioasă, cu cremă în interior.

Foto: Prietenii micului fotograf de ocazie din Aida

„Trăiesc la fel ca toată lumea“

De unde vine această fericire dezlănţuită nu putem cunoaşte, dar e bine că există. Căci copiii din Aida nu sunt nişte privilegiaţi ai sorţii, ba dimpotrivă. Unii au trăit experienţe tulburătoare pentru orice fiinţă umană. Abdullah, de pildă, este un băieţel la fel de vesel şi de glumeţ ca oricare dintre prietenii lui. Abdullah are 12 ani, este clasa a VI-a la şcoala UN din Aida şi declară sec, cu un ridicat din umeri: „Trăiesc la fel ca toată lumea, normal“. Consideră că are „prea mulţi prieteni“, cu care se joacă jocuri pe computer, pe Playstation, merge la biliard şi la fotbal – în 2016, cu sprijinul ONU, a fost construit un loc de joacă şi un teren de fotbal la marginea taberei de refugiaţi, căci până atunci nu exista niciun spaţiu de recreere. Abdullah mai are trei surori şi cinci fraţi şi se autoevaluează „cuminte şi ascultător“, pentru că uneori îşi ajută părinţii la treburile casei.

Abdullah a avut, însă, o experienţă traumatizantă, la care acum se mai gândeşte „numai din când în când“. În 2015, a avut loc un incident tragic: într-o confruntare cu forţele armate israeliene, Abdulrahman, un elev de 13 ani, a fost împuşcat în inimă de un sniper, deşi nu făcea decât să stea în stradă, în faţa taberei Aida. Armata a declarat atunci că a fost o greşeală, iar palestinienii i-au ridicat un soi de monument lui Abdulrahman chiar în locul în care a fost ucis – cam aceasta e povestea pe scurt a urmărilor. „Eram prieten cu băiatul care a fost ucis. L-au ucis în faţa mea. L-au împuşcat în inimă. L-am văzut că şi-a pus mâna pe piept şi apoi am văzut că a început să-i curgă sânge din gură“, povesteşte Abdullah cu o oarecare sfială. Avea numai 9 ani când şi-a văzut prietenul mort. Acum spune că atunci când îşi aminteşte de eveniment încă se mai simte agitat, dar că n-a mers la psiholog niciodată. Merge înainte aşa.

Despre cai şi câini

În acelaşi an, care a fost unul de mari tensiuni israelo-palestiniene, a mai păţit ceva Abdullah. Într-o zi, se afla tot în faţa taberei când a fost surprins de o incursiune armată. A fost arestat de soldaţi pentru că a fost acuzat că arunca cu pietre în ei. „M-au luat pentru o zi. M-au luat de aici, din faţa taberei. M-au lovit de două ori şi m-au plesnit peste faţă o dată. M-au dus sus, la poartă. Munther (Amira) stătea aici în faţă şi au venit şi l-au luat şi pe el. N-au vorbit cu mine. M-au dus la închisoarea pentru copii şi am stat acolo. A doua zi, am venit înapoi acasă“, spune copilul. Munther Amira este un refugiat din Aida care a sărit în ajutorul lui Abdullah în 2015 şi care a fost arestat atunci pentru că s-a opus armatei: „Abdullah se juca aici, iar soldaţii au venit şi au vrut să-l aresteze. Am încercat să-l apăr, am încercat să le spun că nu-i decât un băieţel de 9 ani, chiar dacă arunca cu pietre, cum susţineau ei. Într-un final l-au eliberat şi m-au arestat pe mine. Abdullah a fost unul dintre copiii care a suferit mult, până să-şi revină din panica pe care a avut-o în acea zi. A fost o zi foarte lungă pentru Abdullah şi pentru familia lui“.

De-atunci Abdullah n-a mai intrat în bucluc decât la şcoală, că nu prea-i place. E timid când vorbeşte despre el. L-am întrebat care e cea mai mare dorinţă a lui, dacă ar putea să îşi dorească orice. A căzut pe gânduri şi a răspuns dezamăgit: „Nu ştiu ce să-mi doresc“. „Orice!“ „Mie nu-mi plac decât caii şi câinii.“ Totuşi, când l-a chemat la joacă un prieten cu biciletă, s-a răzgândit: vrea şi el bicicletă. Când aude aşa, prietenul strigă că el ar vrea să aibă motocicletă şi că o să se facă doctor, să facă bani, să-şi cumpere. Abdullah nu ştie ce să devină când e mare, dar ştie aşa: „N-aş vrea să plec din tabără. Aş vrea, în schimb, să dispară bariera (n.r. – zidul de separaţie). Aş vrea să dispară bariera, aş vrea să nu mai intre armata în tabără şi aş vrea să fie eliberaţi prizonierii. Şi aş vrea să merg la Al-Quds (n.r. – numele arab al Ierusalimului)“.

Toţi tinerii

„Aproape jumătate din populaţia taberei e sub 18 ani. Cam 2.500 de oameni. Cred că peste 200 de copii au fost arestaţi în ultimii ani, dar mulţi dintre ei au devenit deja adulţi. Acum, în jur de 100 de copii se află în închisorile israeliene. Toţi tinerii de aici fie un fost închişi, fie sunt acum în închisoare. E o situaţie grea şi pentru ei, şi pentru noi, ca părinţi“, explică Munther Amira, care e foarte implicat în viaţa comunităţii şi e activist pentru rezistenţă nonviolentă. El arată că există trei centre care se ocupă de copii, unde aceştia fac terapie prin muzică, dar crede că nu e suficient. Pe timpul verii, organizează şi o şcoală de vară, cu voluntari internaţionali şi palestinieni. „Fac activităţi artistice cu copiii – printre care se numără şi graffiti pe zidurile şi pereţii din tabără, uneori îi duc la piscină. Momentan avem numai 100 de copii la şcoala de vară. Atât putem acum“, spune Munther Amira.

Nevoile comunităţii din Aida sunt departe de a fi împlinite, iar problemele sunt generale. Aida acoperă şapte hectare şi are o populaţie de peste 6.400 de locuitori. Această comunitate este servită de numai două şcoli, trei centre comunitare, câteva magazine de cartier şi restaurante mici. Nu există nicio clinică medicală, iar populaţia nu e racordată la apă curentă, aşa că trebuie să strângă apă în rezervoare ţinute pe acoperişurile caselor. O altă problemă este că în urma împărţirii în zone, după Acordul de la Oslo (1993), cea mai mare parte a taberei a intrat în zona A (administrată de Autoritatea Palestiniană), dar strada principală, care merge de-a lungul zidului de separaţie, precum şi Şcoala de Băieţi a ONU şi birourile UNRWA au intrat în zona C (aflată sub control israelian).

Munther Amira, îndrumătorul luptătorilor pentru pace nonviolenţi

„Sunt un refugiat din tabăra Aida. Sunt un activist pentru nonviolenţă în Palestina. Am fost eliberat acum două săptămâni dintr-o închisoare israeliană, unde am stat şase luni“, aşa se prezintă Munther Amira (foto dreapta), activist şi coordonatorul pentru Cisiordania al Comitetului de Coordonare a Lupte Populare (PSCC), organism fondat cu 12 ani în urmă.

Munther Amira are 47 de ani şi cinci copii – trei băieţi şi două fete, cu vârste cuprinse între 24 şi 8 ani. La jumătatea lunii iunie, a fost eliberat din închisoarea Hedarim din Israel. Spune că acuzaţiile pentru care a fost reţinut au fost acestea: „În ziua în care comemoram Declaraţia Balfour, aveam o fotografie împotriva lui Trump şi una a lui Balfour. O altă acuzaţie a fost că aruncam tuburi de gaze lacrimogene de pe drum. Ei au susţinut că aruncam tuburile în soldaţi – or, din fotografiile pe care mi le-au făcut reieşea clar că nici măcar nu le ţineam în mână, le mutam de cale, din drum. Preţul pentru toate astea: şase luni de detenţie“.

Cum se face rezistenţă nonviolentă

Viaţa e grea, constată şi Munther Amira. Chiar şi aşa, el a făcut un crez din a-şi învăţa poporul rezistenţa nonviolentă. Spune că refugiaţii din Aida îşi exprimă activismul prin artă, în stradă şi pe pereţi. Însăşi cheia de la intrarea anunţă acest lucru. „Noi o numim «cea mai mare cheie din lume», chiar dacă n-am reuşit să o înscriem în Guiness Book. Am pus cheia aici acum zece ani. Am făcut-o ca o operă de artă, dar simbolistica e şi una politică. În 1948, când oamenii au părăsit casele lor, locuitorii a 27 de sate s-au aşezat aici. Tabăra a început să funcţioneze din 1950. La început au fost corturi, pentru doi sau trei ani. Cine n-a avut corturi, a locuit în peşteri sau sub copaci. Însă atunci când au plecat din casele lor, oamenii le-au încuiat şi şi-au pus cheia în buzunar, sperând că se vor reîntoarce. Aşadar, această poartă simbolizează reîntoarcerea“, spune Munther Amira. Povesteşte că au dus cheia la cea de-a şaptea Bienală de la Berlin şi a fost vizitată de peste 120.000 de oameni. „În Berlin, sunt foarte mulţi refugiaţi palestinieni. Veneau şi atingeau această cheie ca şi cum şi-ar atinge propriile case, bunicii, toate locurile frumoase la care se gândesc“, continuă activistul.

Vă spun: «Luptăm pentru viaţă, nu pentru moarte», iar acesta e mesajul pentru poporul nostru în primul rând, nu pentru comunitatea internaţională.

Printre metodele de rezistenţă nonviolentă, Munther Amira enumeră educarea copiilor în spiritul păcii, construirea de mici ferme, plantarea de măslini în zone cu probleme, marşuri şi demonstraţii paşnice cu muzică şi desene, dar şi boicotarea unor produse israeliene. „Rezistenţa nu înseamnă să mergi către o confruntare directă cu soldaţii. Nu. Înseamnă să-i educăm pe copiii noştri, să ne prezentăm într-o manieră pozitivă, să le arătăm că trebuie să avem o economie funcţională. Nu vrem să ne ucidem poporul, ba chiar nu vrem să-i ucidem pe ceilalţi. Vrem să transmitem un mesaj de libertate, de demnitate. Vă spun: «Luptăm pentru viaţă, nu pentru moarte», iar acesta e mesajul pentru poporul nostru în primul rând, nu pentru comunitatea internaţională“. El continuă spunând că şi familiile acelora pe care palestinienii îi consideră martiri încep să se alăture mişcării de rezistenţă nonviolentă. Totuşi, admite că nu e un proces simplu, ci va dura o vreme până ce toată lumea va fi convinsă că aceasta e cea mai bună cale de urmat.

Locul unde s-au aruncat cele mai multe gaze lacrimogene, în 2017

Când se termină poveştile – pe care, oricum, cine le poate cunoaşte în totalitatea lor? – devin relevante statisticile. Câţi refugiaţi palestinieni au fost răniţi sau ucişi în tabăra Aida în ultimii ani? Vin în ajutor datele oferite de ONU, pe site-ul unrwa.org (United Nations Relief and Works Agency for Palestine Refugees in the Near East este agenţia ONU care se ocupă de refugiaţii palestinieni din 1949). Iată, cifrele, în ordine cronologică.

 

„Copilul nu prezenta niciun pericol“

În 2014, în tabăra de refugiaţi Aida au fost înregistraţi 281 de răniţi şi un mort. În anul următor, la mijlocul lunii septembrie, au escaladat brusc violenţele dintre israelieni şi palestineni în Ierusalim şi, în general, pe tot cuprinsul Israelului. Raportul UNRWA nu a publicat statisticile până la sfârşitul anului, ci s-a concentrat pe perioada 1 octombrie-30 noiembrie 2015: 4 morţi şi 1.168 de răniţi în taberele de refugiaţi din Betleem. Deşi nu este specificat exact numărul morţilor şi răniţilor din Aida, ştim cu siguranţă că a existat cel puţin o victimă în această perioadă. Pe 12 octombrie 2015, purtătorul de cuvânt al UNRWA, Chris Gunness, transmitea un comunicat de presă prin care atrăgea atenţia asupra nevoii de detensionare a regiunii. Printre momentele violente evocate în comunicatul respectiv era amintit şi cazul lui Abdulrahman, copilul al cărui portret întâmpină astăzi vizitatorii la intrarea în tabăra de refugiaţi. „Condamnăm uciderea şi rănirea refugiaţilor palestinieni, cum a fost cazul tragic, de pe 5 octombrie, al lui Abd El Rahman, un elev în clasa a noua la şcoala UNRWA, în vârstă de 13 ani, care a fost împuşcat de Forţele Israeliene în tabăra de refugiaţi Aida din Betleem. (...) Copilul se afla, alături de un grup de prieteni, în apropiere de birourile UNRWA, după ce se terminaseră cursurile, şi nu prezenta niciun pericol“, arăta comunicatul domnului Gunness. O victimă inocentă, care n-a oprit conflictul în acel moment şi care acum este comemorat ca un fiu sacrificat inutil al Aidei.

Chiar dacă moartea lui Abdulrahman n-a ajuns atunci în presa internaţională, violenţele din Aida au făcut înconjurul lumii la sfârşitul lunii octombrie 2015. S-a răspândit rapid un video de un minut în care un ofiţer de frontieră israelian striga, în arabă, în tabăra Aida, printr-un megafon: „Oameni din tabăra de refugiaţi Aida, suntem forţele de ocupaţie. Dacă aruncaţi cu pietre, vă vom lovi cu gaz până muriţi cu toţii. Copiii, tinerii, bătrânii – veţi muri cu toţii. Nu vă vom lăsa pe niciunul în viaţă. L-am arestat pe unul dintre voi. E cu noi acum. L-am luat din casa lui şi îl vom ucide în timp ce voi veţi privi dacă continuaţi să aruncaţi cu pietre“. Conform publicaţiei „The Times of Israel“, ofiţerul în cauză a fost suspendat, însă poliţia israeliană a refuzat să comenteze incidentul.

În tabăra de refugiaţi Dheisheh se combate prin cultură

În Betleem există trei tabere de refugiaţi. Beit Jibrin e cea mai mică tabără de refugiaţi din Cisiordania, dar cea mai dens populată. Se află în apropiere de Aida, aşa că se administrează la comun – în Beit Jibrin nu există decât locuinţe. Dheisheh e cea mai mare tabără din Betleem: are o populaţie de 15.000 de locuitori. În Dheisheh, condiţiile de viaţă sunt grele, sărăcia e la fel de evidentă, violenţele sunt la fel de prezente. Ce o distinge e existenţa organizaţiei Shoruq. ONG-ul a fost fondat în 2012, de către refugiaţi, cu misiunea de a se ocupa de drepturile lor, de mesajul pe care aceştia vor să îl transmită lumii, dar şi de şansa la o viaţă demnă. Pe lângă asistenţă socială, în sediul Shoruq se petrec tot felul de activităţi culturale: copiii din Dheisheh vin să picteze, să compună muzică, să cânte la instrumente sau cu vocea şi să înveţe dansuri tradiţionale. Inedit în toată această afacere de terapie prin cultură este înfiinţarea unei primei trupe de rap formată numai din fete. Formaţia Shoruq, compusă din şase adolescente, a ajuns deja în turnee prin SUA, Italia şi Franţa şi încă are planuri de viitor – noi videoclipuri, piese şi albume în lucru. 

100% din populaţie afectată de gaze lacrimogene

Desigur, incidentele din tabără, prea dese pentru cât se poate ţine socoteala şi care nu fac decât să erodeze minţile şi răbdarea tuturor celor implicaţi, de ambele părţi ale zidului, nu se reflectă în asemenea grafice. Totuşi, se poate spune că în 2016, tensiunile din Aida s-au mai aplanat. S-au înregistrat numai 61 de refugiaţi palestinieni răniţi – un „numai“ care n-ar trebui să fie permis, însă aşa merg lucrurile când lumea se obişnuieşte cu oarecare circumstanţe.

La o primă vedere, graficul din 2017 al UNRWA pare să anunţe un an fără incidente majore: 9 răniţi. Totuşi, o menţiune aparte nuanţează situaţia: „Folosirea gazelor lacrimogene în tabăra de refugiaţi Aida pare să fi atins proporţii fără precedent, la nivel mondial“. Criza utilizării acestui tip de armă a determinat cercetătorii de la Universitatea Berkeley din California să publice studiul „No Safe Space“ („Niciun spaţiu sigur“, ianuarie 2018), citat şi de reprezentanţii ONU.

În urma cercetării la faţa locului, autorii raportului relevă următoarele aspecte ale traiului în Aida: 100% dintre oamenii chestionaţi au spus că au fost expuşi la gaze lacrimogene în ultimul an, iar 22,5% au fost loviţi direct de canistre. Dintre aceştia, majoritatea nu au simţit nevoia de a fi consultaţi de medic, însă 20% au declarat că, şi dacă ar fi dorit, nu există ajutor medical în tabără, iar 5,6% au spus că nu s-au prezentat la medic de teamă să nu fie identificaţi sau arestaţi. Dar nu numai gazele lacrimogene sunt o problemă în Aida. Oamenii au fost expuşi la multe alte tipuri de muniţie: 87% la grenade paralizante, 85% la apă mizerabilă (n.r. – un soi de lichid foarte urât mirositor, aruncat cu furtune de forţele armate; descris de rezidenţi „mai rău decât apa de canal“), 54% la spray cu piper, 52% la gloanţe de cauciuc şi 6% la arme de foc.

Concluziile raportului au fost următoarele: „Expunerea la gaze lacrimogene a fost răspândită, frecventă şi nediscriminatorie. Folosirea gazelor lacrimogene de către Forţele de Securitate Israeliene a fost, în primul rând, neprovocată. În tabără, nu există locuri sigure. Casele şi şcolile nu au fost construite să ofere protecţie împotriva gazelor lacrimogene şi nu există nicio cale de a evita sau de a diminua efectele“.

Aceasta a fost situaţia. S-a vorbit despre ea, a fost prezentată lumii, acum e mai bine. Din motive necunoscute refugiaţilor, incursiunile Forţelor de Securitate Israeliene în tabără s-au oprit în urmă cu patru luni. Nicio confruntare serioasă, niciun rănit, niciun tub cu gaze lacrimogene. Nu se poate şti dacă este calmul dinaintea furtunii ori vreo schimbare de abordare a „celuilalt“. Nu se poate şti, în bucata aceasta aridă de lume se merge pe nisipuri mişcătoare şi rafalele de vânt pot schimba direcţia brusc şi pe nesimţite. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: