Relaţiile franco-americane se vor îmbunătăţi

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Odată cu invadarea Irakului de către americani în 2003, relaţiile franco-americane au atins nivelul cel mai scăzut. Administraţia Bush s-a simţit trădată de tacticile diplomatice ale

Odată cu invadarea Irakului de către americani în 2003, relaţiile franco-americane au atins nivelul cel mai scăzut. Administraţia Bush s-a simţit trădată de tacticile diplomatice ale Franţei la Naţiunile Unite, în vreme ce preşedintelui francez Jacques Chirac i s-a confirmat neîncrederea într-o lume dominată de o singură superputere. Sondajele de opinie arată că trei sferturi din alegătorii francezi sunt de părere că Franţa ar trebui să se distanţaze de Statele Unite.

În ciuda unei lungi istorii de alianţe datând încă de la Revoluţia Americană, incluzând aici şi cele două războaie mondiale, Franţa a avut întotdeauna o atitudine ambivalenţă faţă de Statele Unite, iar războiul din Irak n-a fost prima controversă pe probleme de securitate care a subminat imaginea Americii în Franţa. Sondajele au înregistrat reacţii similare după criza din Suez din 1956, după războiul din Vietnam şi după instalarea rachetelor cu rază medie de acţiune în Europa, la începutul anilor '80.

În plus, Franţa are o adevărată tradiţie culturală antiamericană. Anumitor conservatori le displace egalitarismul brut din cultura americană, în timp ce unii adepţi ai stângii văd încrederea Americii în pieţe ca pe un simbol al exploatării capitaliste a clasei muncitoare. După cel de-al Doilea Război Mondial, Franţa a interzis o vreme Coca-Cola. Recent, fermierul Jose Boye a devenit un erou popular după ce a distrus un restaurant McDonald's. Dar francezii încă se înghesuie la McDonald's, iar în cinematografe rulează în continuare filme americane. Deşi această atitudine profundă nu se va schimba, relaţiile franco-americane dau semne că se vor îmbunătăţi, indiferent de cine va câştiga alegerile din 6 mai. Şi asta pentru că Chirac iese din scenă. De fapt, relaţiile franco-americane au început deja să se îmbunătăţească, căci ambele tabere şi-au dat seama că disputa lor publică nu este în interesul lor. Plecarea unora dintre cei mai fervenţi neo-conservatori din administraţia Bush a ajutat această tendinţă şi odată cu creşterea opoziţiei faţă de războiul din Irak, tot mai mulţi americani îşi spun că, la urma urmei, francezii au avut ceva dreptate.

Sarkozy, mai proamerican

Dintre candidaţii la preşedinţia franceză, Nicolas Sarkozy a exprimat părerile cele mai proamericane şi a făcut o vizită la Washington pentru o fotografie cu Bush, aducătoare de numeroase oportunităţi. A declarat în faţa publicului american de la Washington că antiamericanismul este specific unei elite şi nu este împărtăşit de publicul larg din Franţa. "Adevărul e că francezii ascultă Madonna, aşa cum altădată ascultau Elvis sau Sinatra", a declarat Sarkozy. "Şi toţi părinţii francezi visează să-şi trimită copiii la o universitate din America". După spusele lui Sarkozy, "virulenţa presei şi a unei părţi din elita franceză împotriva Statelor Unite reflectă o anumită invidie a succesului american".

În replică, un consilier al candidatei socialiste Segolène Royal l-a catalogat pe Sarkozy drept "un neoconservator american cu paşaport francez". Însă, în vreme ce Royal a avut grijă să-şi liniştească tabăra socialistă, ea a vorbit şi despre nevoia unor reforme în economia franceză şi a luat unele poziţii în politica externă privind Irakul şi Turcia care sunt chiar mai apropiate de viziunea americană decât sunt cele ale lui Sarcozy. Există şi alte diferenţe de opinie între candidaţi. Atât Sarkozy, cât şi Royal apelează la naţionalism. Sarkozy s-a lăudat că a expulzat zeci de mii de imigranţi ilegali cât a fost ministru de interne, iar în 2005 i-a numit "derbedei" pe tinerii revoltaţi în suburbii. Conştient de ameninţarea ultranaţionalistului Jean-Marie Le Pen, Sarkozy a declarat că doreşte "să discute cu cei ce se simt atraşi de extrema dreaptă pentru că suferă". Chiar dacă l-a criticat pe Sarkozy pentru aceste declaraţii, şi Royal apelează la naţionalism, solicitând o "recucerire a simbolurilor naţionale" confiscate de eşichierul politic de dreapta.

America nu va avea un căţel credincios

Însă n-ar trebui să dăm prea mare importanţă acestor diferenţe de opinie. Ambii candidaţi susţin opoziţia lui Chirac faţă de războiul din Irak, amândoi vor proteja agricultura franceză în negocierile internaţionale şi vor promova poziţia de lider a Franţei în Europa. În ciuda respingerii de către alegători a noii Constituţii a Uniunii Europene în 2005, amândoi candidaţii recunosc că Uniunea Europeană a jucat un rol important în creşterea puterii Franţei în lume. Niciunul dintre ei nu va deveni căţelul credincios al Statelor Unite.

De fapt, aşa funcţionează politica franceză. Liderilor francezi le place postura de rebel împotriva Americii, dar această postură este aproape întotdeauna urmată de un compromis şi de cooperare, într-o manieră care serveşte ambele ţări. Fricţiunile cu Statele Unite sunt astfel inevitabile, însă pe termen lung cooperarea este soluţia preferată. În ciuda tensiunilor din ultimii ani, Europa şi America au colaborat în Kosovo, Afganistan, Liban, Iran şi în privinţa Al-Qaida. Oricare va fi rezultatul alegerilor din Franţa, relaţiile franco-americane se vor îmbunătăţi. Iar acest trend va fi încurajat şi mai mult de alegerile prezidenţiale din America, din 2008.

Copyright: Project Syndicate, 2007. www.project-syndicate.org
traducere de Iulia Bădescu

Profil

Joseph S. Nye este cofondator (alături de Robert Keohane) al teoriei neoliberale în domeniul relaţiilor internaţionale. Recent a lansat conceptul de "soft power" (putere blândă) care a devenit deja curent în analiza relaţiilor internaţionale. Nye militează ca America să îşi completeze strategia externă, alături de puterea militară, prin metode specifice de "soft power" - diplomaţie, schimburi culturale, cooperare în cadrul instituţiilor internaţionale. A lucrat pentru administraţiile Carter şi Clinton şi e considerat unul dintre strategii de politică externă ai Partidului Democrat. În 2005 a fost votat între primii zece cei mai influenţi teoreticieni pentru relaţiile internaţionale ale SUA. Ultima sa carte se numeşte "Soft Power: The Means to Success in World Politics." (C.G.)

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite