Context: când abordarea de pe urmă este cea dintâi  

Problema cu această politică este că în răstimpul cât a fost aplicată, Iranul a făcut cele mai multe progrese în dezvoltarea programului său nuclear. Nu însă înainte ca, în 2005, Teheranul să fi avansat o ofertă cu măsuri asiguratoare “concrete” că nu se va dota cu arma nucleară. Potrivit acestei oferte, Iranul îşi rezerva dreptul de a continua procesul de îmbogăţire a uraniului, dar îşi limita numărul centrifugelor la 100. Oferta a fost gândită şi elaborată de Hassan Rouhani, pe atunci secretar al Consiliului Suprem de Securitate Naţională al Iranului şi făcută cunoscută Occidentului de ambasadorul iranian la ONU Mohammad Javad Zarif. Ea a fost însă refuzată de SUA, pe motiv că o singură centrifugă operaţională era deja prea mult. Au urmat ani de presiuni susţinute ale Washingtonului de a-şi convinge aliaţii, precum şi alţi actori semnificativi ai scenei internaţionale, de a impune sancţiuni Iranului pentru a-l determina să pună capăt procesului de îmbogăţire a uraniului, precum şi altor aspecte ale programului său nuclear. Aceste eforturi au atins apogeul în timpul mandatului preşedintelui Obama, a cărui administraţie a promovat cel mai comprehensiv set de sancţiuni impus unei ţări care nu a fost înfrântă militar. În paralel, voci din Israel şi SUA îndemnau la acţiune militară directă împotriva Iranului. Între timp, sub presiunea sancţiunilor şi ameninţării atacurilor militare, în perioada 2005-2013 Iranul a devenit o putere nucleară latentă: numărul centrifugelor a sporit de la 0 la 20.000; iar stocurile sale de uraniu îmbogăţit au crescut de la 0 la aproximativ 8 tone, incluzând 200 kg de uraniu îmbogăţit în proporţie de circa 20%.

Washingtonul susţine că sancţiunile sale au adus Iranul la masa tratativelor. La rândul său, Teheranul susţine că determinarea sa în a-şi dezvolta – cu orice preţ – capacităţile nucleare au adus SUA la masa negocierilor. E posibil ca ambele părţi să aibă, cel puţin într-o oarecare măsură, dreptate. Certe rămân trei împrejurări cheie:

1) iniţiatorii ofertei făcute administraţiei Bush în 2005 sunt azi preşedintele şi ministrul de Externe al Iranului şi promotorii iranieni cei mai importanţi ai acordului istoric din iulie 2015;

2) dincolo de detaliile tehnice diferite şi caracterul mult mai comprehensiv al recentului acord, la nivel de principiu, oferta din 2005 era similară înţelegerii din 2015, ambele fiind bazate pe principiul prezervării dreptului Iranului de a urma programul său de îmbogăţire a uraniului în schimbul limitării semnificative a posibilităţii sale de a dobândi arma nucleară;

3) când era mai aproape decât oricând de a avea arma nucleară, Iranul a optat pentru negociere şi amânarea producerii sale cel puţin pentru o generaţie, dacă nu chiar pentru renunţarea definitivă la deţinerea acesteia.

Conţinut: un cub Rubik

Înţelegerea include limitări semnificative ale programului nuclear iranian pe o perioadă de 10 până la 15 ani, precum şi prevederi pentru verificare, implementare, procurare, ridicare graduală (în trei faze) a sancţiunilor şi cooperare nucleară paşnică. Evaluarea „deal”-ului poate fi făcută atât din perspectiva duratei medii (15 ani, având ca orizont anul 2030), cât şi cea a duratei lungi (35 ani, având ca orizont anul 2050). Dat fiind caracterul său complex şi interdependent, în care fiecare componentă depinde de toate celelalte şi fiecare modificare a uneia din ele are atât efecte asupra tuturor celorlalte, cât şi asupra întregului, înţelegerea poate fi asemuită unui cub Rubik. Mecanismul de soluţionare a disputelor condus de Comisia Comună (format din câte un reprezentant al Franţei, Marii Britanii, SUA, Chinei, Germaniei şi Uniunii Europene), ce permite reimpunerea sancţiunilor ONU în cazul încălcării flagrante a înţelegerii şi exclude posibilitatea dreptului de veto, este un vădit pas înainte. După cum inovatoare este instituirea canalului special de supervizare a procurării şi comerţului materialelor nucleare cu dublă utilizare.

Pe bună dreptate, susţinătorii înţelegerii subliniază faptul că perioada iniţială de 10-15 ani impune restricţii extraordinare activităţii nucleare a Iranului: de la minele de uraniu la uzinele de producţie a centrifugelor; de la configuraţia reactoarelor la operarea facilităţilor de îmbogăţire a uraniului; de la volumul stocurilor de uraniu la nivelul de îmbogăţire a acestuia. În fapt, nici o naţiune  în istoria de 47 de ani a Tratatului de Neproliferare Nucleară nu a consimţit în mod voluntar la intruziuni atât de mari în activităţile sale nucleare, ce se vor afla de aici înainte sub constanta supraveghere a Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA). Detractorii înţelegerii cu Iranul atrag atenţia asupra faptului că posibilitatea de a amâna cu 24 de ore accesul la locaţiile iraniene suspecte nu numai că va îngreuna activitatea de control a acestora, dar şi va face posibilă ştergerea urmelor eventualelor activităţi prohibite, precum testarea sistemelor de detonare, care nu implică materiale nucleare.

Adepţii înţelegerii atrag atenţia asupra faptului că ridicarea sancţiunilor, integrarea mai substanţială în activitatea comerţului mondial şi, în general, interacţiunea sporită cu membrii comunităţii internaţionale sunt premise favorabile (chiar dacă nu şi suficiente), pentru o eventuală liberalizare a Iranului. Replica celor ce critică înţelegerea este că ridicarea sancţiunilor şi consolidarea economică a Iranului asociată acesteia va putea fi folosită de către Teheran drept oportunitate de pregătire activă pentru perioada de după expirarea perioadei restricţiilor, astfel încât, în momentul debutului ei, Iranul ar putea fi capabil să deţină arma nucleară, iar o eventuală reimpunere a sancţiunilor să aibă în acest context un impact punitiv diminuat. Se ignoră însă faptul că Planul Comun Comprehensiv de Acţiune (Joint Comprehensive Plan of Action, JCPOA) prevede ratificarea de către Iran a Protocolului Adiţional al Tratatului de Neproliferare Nucleară. Or, se ştie, că nici o ţară care l-a semnat nu a lansat un program de înarmare nucleară. Mai mult decât atât, este un fapt cert că în 2030 şi, cu siguranţă, în 2050, Ayatollahul Ali Khamenei nu va mai fi Liderul Suprem al Republicii Islamice Iran, iar cea mai mare parte a liderilor politici şi religioşi care au înfăptuit revoluţia din 1979 vor fi deja istorie. Dinamica demografică va fi impus deja pe scena vieţii politice iraniene o nouă generaţie de lideri, integrată mai mult sau mai puţin comunităţii internaţionale, dar cu care vor fi interacţionat şi socializat deja pe o perioadă cuprinsă între 15 şi 35 de ani.

Semnificaţie: un exemplu de multilateralism eficace

Încheierea acordului s-a produs la 12 ani după ce Franţa, Germania şi Marea Britanie au început negocierile de limitare a activităţilor nucleare ale Teheranului – negocieri a căror declanşare a fost precipitată de intervenţia din 2003 condusă de SUA în Irak. Semnarea la Viena, la 14 iulie 2015, de către Franţa, Marea Britanie, SUA, Rusia, China, Germania şi Uniunea Europeană a Planului Comun Comprehensiv de Acţiune privind viitorul programului nuclear iranian marchează prevalenţa actuală a modelului axat pe diplomaţie în raport cu cel axat pe confruntarea militară în relaţia cu Teheranul – model promovat de marile puteri europene şi adoptat în cele din urmă şi de SUA. În fapt, colaborarea dintre cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU plus Germania (P5+1), UE şi AIEA, instituţionalizată prin înţelegerea cu Iranul, se constituie într-un exemplu de multilateralism eficace în acţiune. Deşi era un element central al Strategiei de Securitate a UE din 2003 şi a devenit între timp un adevărat slogan al profilului UE ca şi actor global, multilateralismul eficace îşi găsise până în prezent doar într-o mică măsură materializarea. Pentru Uniunea Europeană acest “breakthrough” ar trebui să se constituie într-un element de stimulare al promovării cu şi mai multă vigoare pe scena vieţii internaţionale a abordării sale centrate pe multilateralism şi de dotare a acesteia cu instrumentele corespunzătoare de care are nevoie.

Aşa cum sugerează poate şi semnificaţia simbolică a datei încheierii acordului (14 iulie, ziua căderii Bastiliei!), partea cea mai grea, de implementare a acestuia, de abia de aici încolo începe. Provocările legate de Tratatul de Neproliferare Nucleară sunt multiple. Bruxelles-ul va trebui să se asigure că toţi semnatarii Tratatului vor semna Protocolul Adiţional – ceea ce se anunţă de pe acum a fi o sarcină dificilă, dată fiind reticenţa unor state (între care Brazilia, Argentina, Egipt sau Arabia Saudită) – şi că standardele de inspecţie ale Tratatului vor putea servi drept exemplu pentru eforturi de neproliferare mai largi derulate pe plan global.

 Articol semnat de Adrian POP  - profesor de Relaţii Internaţionale la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA şi director al Centrului de Studii Regionale şi Globale din cadrul Societăţii Ştiinţifice Române de Cercetări Interdisciplinare.