Reconstrucţia Siriei: Principalele provocări

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Idlib, Siria FOTO Hepta
Idlib, Siria FOTO Hepta

Cucerirea de către regimul de la Damasc a Idlib a reprezentat victoria finală a guvernului împotriva auto-proclamatului Stat Islamic, iar cu excepţia zonei kurde si a câtorva mici teritorii, Assad exercită controlul a mai mult de zece regiuni din totalul celor 13 ale Siriei.

Despre reconstrucţia post conflict a Siriei s-a tot vorbit în ultima perioadă, iar în momentul de faţă este un subiect mai actual ca oricând, însă mult mai complex decât poate părea la prima vedere.

Un raport ONU estimează costurile reconstrucţiei la aproximativ 388 miliarde USD, însă conform altor calcule, acestea ar putea atinge chiar şi pragul de 1 trilion USD. Rusia şi Iranul, principalii parteneri ai Siriei resimt presiunile embargourilor internaţionale la care sunt supuse, motiv pentru care invită, ori de câte ori au ocazia, statele europene să investească în Siria. China, care priveşte ţara arabă ca o posibilă parte integrată a Drumului Mătăsii, este dispusă la rândul său să investească masiv, în timp ce firmele turceşti sunt deja prezente în zona de interes a Ankarei, în special în Al Bab, putând atrage totodată capital qatarez.

În acelaşi timp, Libanul, ca urmare a poziţiei sale strategice se gândeşte deja să îşi dezvolte capacităţile portuare pentru a juca un rol important în procesul de reconstrucţie, în timp ce Iordania a redeschis punctul vamal Nasib-Jaber, ce face legătura cu Siria.

SUA şi UE privesc încă această problemă cu circumspecţie, iar dacă Washingtonul a anunţat că nu va dori să se implice economic în Siria, Bruxellesul solicită respectarea Rezoluţiei 2254 a ONU, din 2015, care să permită alegeri libere, însă este greu de crezut că dacă acest lucru nu a putut fi însă impus lui Assad, va reuşi acum, odată cu victoria sa militară.

Cu toate acestea, prezenţa militară iraniană în Siria şi taberele Hezbollah din apropierea graniţei cu Israel sunt subiecte pe care europenii le vor aduce la masa tratativelor.

Este greu totodată pentru UE să refuze implicarea în reconstrucţia Siriei, întrucât acest lucru ar afecta în mod direct populaţia civilă, ceea ce ar putea conduce către o nouă catastrofă umanitară. Nu in cele din urmă, Damascul, în ciuda acţiunilor violente împotriva propriei populaţii odată cu începutul Primăverii Arabe, s-a angrenat într-un conflict militar împotriva Statului Islamic, grupare considerată teroristă de către întreaga comunitate internaţională.

Există deci premisele implicării directe a UE şi SUA (Trump putând oricând decide să renunţe la blocada de investiţi impusă), în reconstrucţia Siriei, iar discuţiile recente de la Istanbul au arătat disponibilitatea Franţei şi Germaniei pentru acest lucru, însă o condiţie sine qua non va fi reîntoarcerea refugiaţilor sirieni în propria ţară, şi respectarea de către Damasc a Principiilor de Coexistenţă Paşnică.

Paradoxal, aici pot începe noi probleme pentru regimul Assad, pentru care securitatea societală se va arăta a fi o mare provocare, întrucât o majoritate covârşitoare a sirienilor care au părăsit ţara în ultimii ani, aparţin majorităţii sunnite, nu foarte fidelă actualului regim.

În practică, pe fondul crizei, Assad şi-a creat o legitimitate etnico-politică prin asumarea apărării minorităţii alawite, din rându căreia face parte, dar şi a creştinilor.

Chiar declaraţiile lui Bashar Al Assad din august 2017 sunt elocvente în acest sens, preşedintele sirian declarând: „Am pierdut tinerii şi infrastructura noastră ... Dar, în schimb, am câştigat o societate mai sănătoasă şi mai omogenă, în adevăratul sens“.

În acest context vin şi declaraţiile Generalului Jamil al-Hassan, care a afirmat tot în 2017 că „Siria cu o populaţie de 10 milioane de locuitori, loiali regimului, este mai bună decât Siria cu 30 de milioane de locuitori vandali“.

Toate acestea arată riscurile unei noi escaladări a tensiunilor sociale pe termen mediu şi lung în Siria,  regimul de la Damasc trebuind să gestioneze cu foarte mare atenţie această situaţie, speculată de către puterile regionale. Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite au propus deja un ajutor financiar Siriei, în schimbul slăbirii relaţiilor bilaterale cu Iranul, fapt refuzat de către Damasc, aşa cum era de altfel de aşteptat.

În schimb, Riyadul oferă un plan secund pentru a-şi aduce petrodolarii în Siria, presa saudită vorbind deja de asumarea de către statele investitoare a unor „zone de responsabilitate“ pentru dezvoltare şi asigurarea bunăstării sociale, ceea ce s-ar traduce prin împărţirea Siriei în zone de interes, unde regiunile sunnite vor fi sub influenţa saudită.

Libanizarea Siriei este, aşadar, un posibil scenariu sumbru dacă Damascul nu va lua cele mai bune decizii privind coeziunea socială, iar încrederea reciprocă, între guvern şi populaţie, va juca un rol fundamental.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite