Realităţi, interpretări, falsuri, război informaţional: Bătălia pentru naraţiune în Afganistan

Foto EPA EFE

Piatra de încercare a oricărui decident este modul în care adoptă deciziile în perioadă de criză. Când acest decident este Preşedintele Statelor Unite iar criza este războiul din Afganistan sau recenta retragere intempestivă a trupelor americane, suntem în faţa celor mai grele decizii, cele mai grele alegeri, cele mai mari încercări din mandate, toate fiind pe muchie.

Controversate, cu decizii pe teme impredictibile, cu actori implicaţi care sunt nesiguri şi imposibil de anticipat. Când peste aceste monumente de controversă şi decizii la limită, care strârnesc dezbateri legitime pentru că pot ieşi mai bine sau mai prost, cu costuri majore şi imagini şifonate, se mai aşează şi propaganda, războiul informaţional, fake news, provenind de la actori externi sau din propriile bătălii politice interne, cînd se adaugă neînţelegeri şi lipsa faptelor, avem un cocktail politic exploziv fără precedent, ce poate mătura un mandat prezidenţial. De aceea, echilibrul şi gândirea pragmatică în analiză trebuie să dubleze emoţia inerentă şi reacţiile la imagini şi fapte cunoscute. Mici modificări de ton şi elemente necunoscute publicului larg, sau acte despre care vom afla în timp pot schimba dramatic judecata lucrurilor, gradul de responsabilitate şi dimensiunea substanţei unor decizii.

Controverse şi decizii la limită. Dezbaterea legitimă

Statele Unite se află la 20 de ani de război în Afganistan, cel mai lung război în care au fost implicate în existenţa lor statală. Retragerea din acest război - după organizarea statală pe care au făcut-o afganii înşişi, după finanţarea, pregătirea şi dotarea forţelor lor armate, după eventuala reconciliere şi negociere post conflict inter-afgană - trebuia să aibă loc într-un mod ordonat, într-o formulă planificată, deliberat şi în siguranţă pentru toţi actorii implicaţi, în primul rând pentru americanii înşişi şi pentru aliaţi, atât din alte state democratice, membre NATO sau parteneri globali. Mai ales că, aşa cum arătau toate informaţiile deţinute de agenţiile specializate şi cum era anticipat, în nici un caz Afganistanul nu ar fi putut cădea brusc în mâinile talibanilor. Şi totuşi aşa s-a întâmplat!

Criza pleacă de la o schimbare bruscă de situaţie, percepută de decident, în care sunt ameninţate valorile fundamentale, iar urgenţa şi incertitudinea reclamă o reacţie rapidă pentru a readuce lucrurile într-o situaţie comparabilă cu cea iniţială. În cazul de faţă, Administraţia Biden cu tot suportul instituţional şi logistic sofisticat al eşafodajului american a eşuat să ia în consideraţie, ulterior să explice sub presiune, de ce nu a reuşit să prezică, să anticipeze, dacă nu să blocheze, colapsul statului afgan. O acţiune de care nu era responsabil, dar care nu avea voie să determine surpriză strategică. Deci un moment de eşec instituţional relevant, cu costuri pe măsură, interne şi externe.

Fireşte că nu se punea problema rămânerii în Afghanistan pe termen nelimitat şi menţinerea situaţiei de securitate stabilă sine die într-un stat din centrul Asiei, situat între vecini care sunt reticenţi la prezenţa americană, ba chiar plătesc talibanii să ucidă soldaţi americani. Profitând toate de stabilitatea oferită de această umbrelă de securitate şi de stabilitate pentru a dezvolta operaţiuni în terţe locuri de pe glob, în care provoacă şi distrug politicile sau poziţiile americane. Era natural – chiar dacă s-a reproşat că era cinic şi imoral – să nu mai rămână trupele americane acolo. În plus, administraţia Biden a moştenit şi deciziile, şi erorile precedentelor 3 administraţii, cu inconsecvenţele şi precedentele create, între care o decizie de retragere cu termen clar şi o negociere discutabilă făcută cu talibanii, fără consultare cu administraţia afgană, ba chiar ascunsă acesteia, într-o formă unilaterală, pe care a trebuit să o gestioneze. Alegerea dificilă a intervenit în aceste condiţii şi pe un asemenea context în care lucrurile s-au precipitat pe teren.

Dacă acesta e contextul şi propriile probleme de anticipare, alegerea a ajuns aproape imposibilă, cu costuri pe care urma să le asume în orice caz. Cu atât mai mult când lucrurile s-au precipitat dramatic. Dacă un decident trebuie să răspundă pentru propriile fapte, în plus imaginea şi percepţia publică accentuează aceste fapte, presiunea emoţională a unei asemenea situaţii şi costurile de imagine şi prestigiu pot duce chiar şi la terminarea prematură a mandatului. O criză suprapusă precum cea a pandemiei, cea economică, alături de cea internă a faliei în societatea americană adâncesc prăbuşirea încrederii publice şi capacitatea de reacţie. Şi trebuie reţinut că efectele pe termen mediu şi lung nu s-au epuizat, ci se vor contabiliza şi mai departe.

Preşedintele American a dat vina, în cea mai mare măsură justificat, pe administraţia afgană. Dar nu trebuie uitat că, dacă administraţiile succesive americane au propriile responsabilităţi pentru intrarea în război fără un plan de pace şi un altul de ieşire – construcţia naţională afgană şi cea statală nu i-a aparţinut niciodată, chiar dacă mandatele Bush jr. au cochetat cu exportul de democraţie neoconservator – apoi niciunul dintre predecesorii lui Biden nu a reuşit să gestioneze corupţia administraţiilor afgane succesive care au subminat pregătirea şi finanţarea forţelor armate şi de securitate, plătită de americani, ca să nu mai vorbim despre legitimarea deschisă a talibanilor de către administraţia Trump şi de crearea tensiunilor directe cu administraţia de la Kabul.

Foto EPA EFE

Să lupţi pentru şi în locul unui popor care refuză să-şi apere statul şi modul de viaţă

Principalul element din discursul lui Joe Biden, după colapsul afgan şi preluarea Kabulului de către talibani, care a motivat întreaga situaţie, a fost că forţele americane nu ar fi putut să lupte într-un război pe care afganii ei înşişi au refuzat să-l poarte. În plus, trebuie spus că analizele arătau că, dacă americanii rămâneau mai mult pe teren – dincolo de termenul de retragere a trupelor din mai, negociat de Trump şi lăsat moştenire lui Biden, depăşit şi prelungit la 31 august, care şi acesta ar putea fi depăşit pentru retragerea trupelor fiindcă talibanii au luat Kabului deşi trebuiau să rămână, potrivit înţelegerilor, la porţile oraşului – ar fi generat un război pe scară largă între Statele Unite şi talibani, fapt care nu este complet exclus nici astăzi.

Realitatea e ceva mai complexă, ca de obicei, şi orice mic detaliu ar putea să schimbe responsabilităţi şi fapte, imaginea eşecului şi conţinutul deciziilor. Asta deoarece cele 10 zile în care forţele afgane au capotat după retragerea americană din responsabilităţi – dar cât timp SUA făcea demersurile efective de ieşire din teatru – pot avea explicaţii multiple, între altele trădări, pertractări, pace separată şi angajamente parţial respectate de către talibani. Pentru că aici, cu certitudine, în ultimele 7-10 zile ale conflictului, talibanii nu au mai avut lupta cu trupele şi forţele afgane – punem deoparte lupta până la capăt cu forţele şi miliţiile unor lideri regionali locali, unii trebuind să se retragă în final, alţii fiind capturaţi şi ucişi – pentru că au avut loc negocieri şi pertractări la nivelul provinciilor, regiunilor şi marilor oraşe, cu înţelegeri separate, între afgani şi talibani, care nu au mai intrat sub controlul trupelor americane. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Kabul, acolo unde talibanii din reţeaua Haqqani – susţinuţi de puternicul serviciu militar pakistanez ISI – au intrat în capitală înaintea termenului convenit de 31 august, pe un alt acord separat despre care, probabil, vom afla în timp.

Decizia retragerii forţelor americane la o anumită dată este cea mai directă şi riscantă decizie pe care o puteau lua preşedinţii americani. Dacă Donald Trump a vorbit despre luna mai, şi varianta 31 august a lui Biden a fost la fel de forţată, deşi obligatorie, creând dificultăţi şi deschizând calea unor reacţii pasionale atât de partea afganilor cât şi a talibanilor. Ai căror reprezentanţi au intrat în propriile negocieri subterane, aşa cum au făcut-o anterior afganii la Doha, pe la spatele americanilor şi în variante parţiale şi separate. Care au anticipat data în discuţie, mai mult, au speculat răbufnirea de orgoliu a talibanilor care au văzut retragerea că vine şi prăbuşirea morală a trupelor afgane, a căror umbrelă de securitate dispărea, lăsându-i să se ocupe singuri de situaţia de pe teren.

Controversele şi dezbaterile legitime din societatea americană, de la nivel politic, de la nivel internaţional vizează câteva teme precise, cu extrem de multe ramificaţii: A fost retragerea din Afhanistan o greşeală? A fost această aplicare un eşec? Este el imputabil(în ce măsură) administraţiei Biden, administraţiilor americane succesive? Cât de mult a dinamitat acest episod preşedinţia Biden la nivel intern şi internaţional, în raport cu aliaţii, partenerii şi inamicii, respectiv rivalii Americii? A fost recunoaşterea talibanilor un gest corect şi obligatoriu? Negocierile cu talibanii au fost serioase şi au permis încheierea ostilităţilor sau, din contra, au accelerat prăbuşirea administraţiei afgane? Talibanii sunt aceiaşi, radicali şi sângeroşi, sau au abordări mai moderate, cum încearcă să le prezinte? Talibanii luptă cu adevărat cu Al Qaeda/Stat Islamic sau alte organizaţii teroriste sau nu? Talibanii înşişi sunt/pot să se transforme în terorişti (sunt declaraţi organizaţie teroristă în majoritatea statelor lumii)? A negociat America cu teroriştii?

Realitatea mai tare decât filmul: şi dacă scenariul a fost parţial scris de înţelegeri afgano-talibane?

Fapte mici cu relevanţă aparent infimă sau marginală pot schimba dramatic situaţia. Să vedem. Între marile controverse intră dacă este Ashraf Ghani un trădător? A fugit el cu banii forţelor de securitate afgane, luaţi de la americani(cum au scris ruşii şi din care nu există dubii că s-a înfruptat, faptul fiindu-i reproşat în iunie, la întâlnirea directă cu Biden la Casa Albă)? El susţine că nu, că a plecat într-un simplu costum tradiţional şi a fost silit să plece, inclusiv pentru a evita vărsarea de sânge. Şi dacă cineva a orchestrat cu adevărat această plecare? Armata şi securitatea afgană s-au topit şi s-au predat la inamic cu adevărat? Sau cineva a negociat cu talibanii să nu se tragă nici un foc? Abdullah Abdullah rivalul lui Ashraf Ghani din alegeri, a rămas pe loc, iar Hamid Karzai, fostul Preşedinte, a avut negocieri faţă în faţă cu talibanii, avându-l alături, după intrarea în Kabul. Dar dacă un lider politic sau un altul/alţii militari, au dat ordin să nu se tragă? Dacă înţelegerile regionale sunt, de fapt, rezultatul unei păci separate a unor afgani de top care oferă talibanilor o armată de 300.000 oameni relativ intactă, pregătită şi dotată de americani? E un subiect de negociere, şi îl vom vedea în viitorul guvern şi pe viitorul aranjament de putere.

De altfel, problema armamentului american dat armatei afgane şi ajuns la talibani e o altă problemă majoră, controversă şi, probabil, sursă a unor viitoare operaţiuni americane în Afganistan, imediat după retragerea de pe teren a civililor şi afganilor şi plecarea trupelor aliate din Kabul. Dealtfel, preşedintele şefilor statelor majore ale armelor din SUA, generalul Mark Milley, a făcut aluzie la această perspectivă, fără a discuta operaţiuni viitoare ale armatei americane, care vor reclama încercarea de recuperare, dacă nu distrugerea armamentelor strategice. Aici e vorba cu precădere de avioane şi elicoptere, care reclamă, pentru funcţionarea pe termen mediu, piloţi – talibanii au ucis programatic piloţi ca să nu ridice avioanele împotriva lor – mentenanţă şi piese de schimb pentru a fi folosite, dar care pot ajunge în mâinile oricui. Altfel, e vorba despre arme uşoare şi instrumente de viziune pe timp de noapte. Posibil despre lansatoare de rachete, care sunt periculoase pentru traficul aerian de orice fel, la joasă înălţime, dar şi de alte elemente pe care azi nu le cunoaştem, dar care sunt în inventarul forţelor americane.

Foto EPA EFE

Apoi America şi haosul din aeroport: Cine a orchestrat aceste imagini parcă special ca să arată a evacuarea dramatică din Saigon 2? Jurnaliştii au relevat că un zvon a fost lansat şi amplificat în Kabul că SUA dau 20.000 de vize pentru afganii care ajung la aeroport primii. 90-95% din cei ajunşi nu aveau vize, nu făceau parte din cei ce trebuiau extraşi, dar au fost aduşi ca să creeze haosul. În plus, fuga a fost interpretată unanim ca haosul american şi fuga americanilor – deşi aceştia controlează acum aeroportul şi nu au plecat nicăieri – şi nu prăbuşirea guvernului afgan, absenţa pazei afgane (oare de ce) la aeroport, care să-i împiedice să ajungă pe piste sau fuga de talibani pe care nu-i susţine majoritatea populaţiei, mai ales la Kabulul mai cosmopolit, mai sofisticat şi mai înclinat spre reguli democratice şi viaţa liberă. Iar provocările nu s-au încheiat: America trebuie să fie atentă la riscurile pe care le va determina o eventuală revenire a talibanilor la putere.

Mai putem adăuga aici, la complexitate şi riscuri, problemele transportului oamenilor la aeroport. Cetăţenii străini şi unii afgani care trebuie să iasă sunt în zone relativ securizate, în sediu ONU, al Delegaţiei UE, în alte zone păzite. Însă drumurile sunt controlate de talibani, care bat din uşă în uşă şi verifică propria lor listă de oameni, nu toţi afgani, pe care-i vizează să-i execute. De aceea vor să vadă toate actele şi credenţialele oricui merge la aeroport. Asta generează o negociere complexă, chiar în condiţii de şantaj, inclusiv contra recunoaşterii talibanilor sau a viitorului guvern, a liberei treceri spre aeroport. Extragerea şi securitatea convoaielor nu poate fi asigurată cu trupele americane de pe aeroport, ci reclama revenirea unui număr mare de trupe să realizeze această extracţie. De unde întârzierile şi posibilitatea ca nu toţi să poată fi extraşi. Asta înseamnă trădarea afgană, a “celor care nu au vrut să lupte pentru propria ţară”. Iar conflictul poate exploda şi după 31 august pe baza unei păci separate afgano-talibană.

Sigur, talibanii nu controlează Afganistanul şi nici nu-l vor putea administra. Şi nu vorbesc aici strict despre opoziţia din Munţii Hindukuş, Valea Panjshir a prim-vicepreşedintelui afgan Amrullah Saleh, legitim la conducerea statului după fuga lui Ghani, şi de Ahmad Massoud, fiul fostului lider al Alianţei Nordului anti-talibană din perioada anterioară lui 2001, Ahmad Shah Massoud(ucis înainte de 11 septembrie prin orchestrarea unui pseudo-interviu cu o televiziune occidentală, care a fost un atac suicidar taliban). Dar mişcarea talibană este o confederaţie eterogenă de triburi, nu o structură bazată pe “verticala puterii”, cum o numeşte Putin: fiecare şef tribal conduce pe valea sa, şi ascultă după cum şi când îi convine de un lider sau altul. Talibanii nu vor controla Afganistanul, de la Kabul, decât în mică măsură, în măsura în care liderii talibani conduc şi mişcarea. De aceea acţiunile unilaterale, răzbunările din teritoriu şi măcelul cu atrocităţile cunoscute din epocile anterioare, are loc chiar astăzi în zonele cucerite cu arma în mână, fără acorduri negociate, indiferent cum îşi doresc să-şi construiască astăzi imaginea liderii talibanilor şi purtătorul lor de cuvânt.

Dezinformare rusă: Valorificarea extremă a momentului retragerii din Afganistan

Dacă aşa arată peisajul lucrurilor legitime, controversate, a deciziilor discutabile şi discutate, cu sau fără cunoaşterea deplină a elementelor implicate, la întreg eşafodajul imaginii, credibilităţii şi prestigiului american mai ia parte astăzi şi suma de operaţiuni de dezinformare, propagandă, fake news şi război informational ale diferiţilor actori. Rusia nu putea lipsi, ea valorificând cât de mult a putut situaţia din Afghanistan pentru propriul interes şi încercând să lanseze şi să impună naraţiuni verosimile, care par legitime, dar care dirijează interpretări şi utilizează elemente de fals într-o situaţie controversată prezentă.

Cineva ar putea spune că era normal ca fiecare să profite de momentul de dificultate şi de percepţie publică negativă de imagine a adversarului. Susţinerile mediatice programatice au fost dublate de susţinere masivă la nivel politic şi al personalităţilor de prim plan – excepţie făcând preşedintele Putin, pentru moment. Şi chiar dacă Rusia este conştientă că o aşteaptă un efort masiv şi ameninţări substanţiale la plecarea americanilor, între care radicalizare islamică, terorism, import de instabilitate în Asia Centrală şi Caucazul de Nord, relansarea credibilă a tuturor mişcărilor radicale islamiste în Rusia însăşi, nu s-a putut abţine să nu marcheze lovituri contra rivalului perceput – aşa cum a făcut-o şi Iranul.

Principalele teme de atac ruse sunt impunerea naraţiunilor că evoluţiile din Afghanistan arată prăbuşirea puterii americane şi declinul leadershipului său global şi faptul că Statele Unite nu sunt un aliat de încredere, că te pot abandona oricând, că orice aliat sau stat ce permite prezenţă americană pe teritoriul său se poate trezi cu fundul gol, când americanii se retrag intempestiv, la decizia unui preşedinte sau altul. În schimb la retragerea rusă, regimul lăsat pe loc a dura doi ani şi jumătate, şi ar fi continuat dacă nu se prăbuşea URSS şi nu se tăiau toate fondurile de către Rusia – faţă de cele 10 zile cât au rezistat afganii acum – iar ruşii nu-şi abandonează niciodată aliaţii, vezi cazul emblematic al lui Bashar al Assad în Siria şi mulţi alţii.

„Pe cine vor mai duce de nas SUA după Afganistan” sună titlul unui articol care vorbeşte despre faptul că noile abandonuri americane se vor întâmpla în Estonia, Letonia şi Lituania, care vor fi negociate în scopuri politice de americani, Moscova fiind singurul furnizor serios şi stabil de securitate în zonă. Pe de altă parte, NATO va lăsa ţările care nu fac parte din Alianţă singure în faţa problemelor de securitate cu care se confruntă şi doar Rusia are capacitatea de a proteja fostele state post-sovietice. SUA şi NATO se confundă, NATO nu înseamnă nimic fără SUA şi s-a văzut, atunci când Statele Unite se retrag, ruşii au cale liberă, nu le stă nimeni în faţă, nu se bagă nimeni pentru aliaţii estici, cu atât mai puţin pentru parteneri.

De aici, ţintele propagandei ruse sunt clare, iar mesajele sunt applicate direct în spaţiu post-sovietic, cu precădere la adresa Ucrainei, Georgiei şi Republicii Moldova. Astfel, potrivit acestor naraţiuni, Ucraina nu mai trebuie să participe la „provocările organizate împotriva Rusiei”, SUA şi NATO nu vor mai susţine Ucraina/deja nu mai susţin Ucraina, în conflictul cu Rusia, iar tot ce poate face Washingtonul pentru ucraineni este să trimită câteva avioane pentru a evacua diplomaţii săi de la Kiev, după modelul Kabul.

Fireşte că retragerea trupelor americane este prezentată ca un eşec enorm al SUA, fiind formulate concluzii de genul: „Ucrainenii nu trebuie să mai enerveze Rusia după retragerea americană din Afganistan”. În plus, se insistă pe faptul că, dacă la nivelul aliaţilor NATO, lucrurile sunt încă neclare cât vor conta şi cât vor fi apăraţi, când e vorba despre state partenere, nemembre NATO, fuga din Afganistan a americanilor arată cam cât contează cuvântul american şi cât pot conta pe Washington şi umbrella de securitate partenerii NATO. Rusia accentuează, în propaganda sa, în mod vădit şi forţat, suprapunerea dintre SUA şi NATO. „Evenimentele din Siria, Afganistan şi Ucraina au demonstrat că, în situaţii critice, nu se poate miza pe ajutorul americanilor” e mesajul global transmis de către mass media rusă oficială, dar şi de oficialii ruşi.

Ca şi în punctele de mai sus, care se bazează pe nenumărate falsuri, forcinguri şi elemente aberante, propaganda rusă utilizează şi elemente concrete, reale, şi controverse corecte şi legitime, ca şi interpretări forţate ale unor fapte reale, deopotrivă. Cel mai important punct în care se relevă această situaţie este tema voinţei de a lupta: aici interpretările şi propaganda sunt cele mai prezentă. Pe modelul trupelor afgane, dar şi a celor americane care se retrag, Rusia ridică problema voinţei de a lupta a statelor occidentale democratice, chiar dacă au resurse economice şi financiare solide sau capabilităţi militare deosebite. Dacă nu au voinţa de a lupta, fie din raţiuni interne - goluri în organismul militar la nivel de leadership şi voinţă politică sau lipsa deciziei politice sau susţinerii publice, în statele democratice – capacitatea virtuală şi puterea unui stat nu mai contează în ecuaţia de pe teren. Şi asta e principala slăbiciune pe care propaganda rusă o relevă şi încearcă să o valorifice, la niveluri subtile, pentru a-şi crea avantaje în terţe spaţii de conflict unde este implicată, subliniind propria decizie şi voinţa propriilor trupe de a lupta întotdeauna, la ordin.

Foto EPA EFE

Falsuri sau inadvertenţe în comentariile despre SUA în Afganistan

Între controversele şi dezbaterile legitime şi falsurile şi profitul războiului informaţional al unor actori internaţionali precum Rusia care încearcă să profite de situaţia din Afghanistan, există şi o întreagă pleiadă de autori americani şi occidentali care folosesc falsurile şi canalizarea sau lipsa de informaţie şi necunoaşterea pentru a justifica analiza pe aparenţe în a submina poziţia şi credibilitatea americanilor şi a actualei administraţii. O parte din analize au la bază rivalitatea şi ruptura politică internă democraţi-republicani şi mai ales jocul de pasare a responsabilităţii între administraţiile Trump şi Biden, alţii pur şi simplu sunt în eroare chiar dacă judecă aparent cu bună credinţă, plecând de la idei şi naraţiuni care ar putea fi legitime, dacă ar ţine cont de toate elementele cunoscute şi reale.

Două sunt temele cele mai importante din această categorie şi naraţiunile aferente, cu nenumărate elemente şi nuanţe distincte care fac şi mai dificilă denunţarea susţinerilor. Prima vizează faptul că Statele Unite ar fi vizat obiectivul reconstrucţiei statale în Afganistan, eventual al unui stat democratic, iar eşecul venind din acest obiectiv neatins. Eşecul e asociat cel mai adesea nu atât cu retragerea intempestivă – care este un element cel mai adesea rezonabil şi legitim în a fi discutat, după cum am văzut mai sus – cât cu eşecul construirii unui stat în Afganistan, a unei naţiuni afgane. Se invocă faptul că obiectivul asumat(???) privind construirea unui stat centralizat, după model occidental, democratic, într-o ţară fără fundamente şi rădăcini de această factură, complet dependent extern, a fost o eroare şi un eşec.

Or aici Preşedintele Joe Biden are dreptate: America nu şi-a asumat niciodată construcţia statală în Afganistan, nici crearea unui stat democratic aici. Da, neoconservatorii aveau în program exportul de sistem democratic. Da, SUA a susţinut, pe baze legitime tradiţionale locale, Loya Jirga – adunarea/sfatul bătrânilor fiind la bază – un stat cu instituţii funcţionale, dar construit şi condus de afgani. Altfel, de la început puterea în Afganistan s-a bazat pe controversaţii şi autoritarii lieri regionali/provinciali, lorzii războiului şi miliţiile lor, dar şi modul lor de a face justiţie şi a gestiona afacerile în provinciile pe care le controlau. Aşa cum reconstrucţia instituţională a fost făcută la nivel regional de nenumărate state inclusive europene, care au marşat, ele, pe componenta democratică, dar şi de nenumărate ONG-uri, care au introdus componentele de reconstrucţie democratică post-conflict tradiţionale. Dar promisiunea unui stat construit sau naţiuni afgane unitare şi democratice nu poate fi pusă pe seama administraţiei americane – chiar dacă unii lideri în anumite perioade, ba chiar şi unii dintre reprezentanţii prezenţi pe teren, la Kabul, chiar şi comandanţi militari, au avut şi această componentă democratică în vedere.

O viariaţie a acestei prime teme este faptul că Statele Unite i-au trădat pe afgani, pentru că nu au construit statul promis, nu era democratic, era corupt, apoi pentru că l-au abandonat. Ideea este şi că ar fi existat – măcar tacit – promisiunea că America va garanta statul afgan şi democraţia sine die. Că ar fi dat speranţe deşarte ş nesustenabile unei întregi populaţii, unor generaţii de tineri, femeilor şi fetelor că nu vor mai avea de a face cu regimul Taliban şi cu represiunile şi constrângerile la adresa libertăţilor individuale şi a drepturile lor, care au existat până acum. Nici în acest caz nu a existat o promisiune implicită sau explicită, mai mult, SUA au anunţat dintotdeauna că nu vor rămâne pentru totdeauna în Afganistan, că se vor retrage, că e responsabilitatea afganilor să-şi construiască şi să dezvolte propriul stat. Naraţiunea analiştilor aici este că obiectivele Occidentului în Afganistan au fost ratate, au fost un eşec, şi neatingerea lor lasă alianţa transatlantică vulnerabilă măcar moral şi ca imagine. În plus, preluarea puterii de către talibani arată că America şi Europa nu pot să exporte niciodată valorile lor precum democraţia şi că nici în materie de securitate nu sunt capabil să asigure sustenabilitatea unei situaţii în terţe spaţii. O acuzaţie nemeritată, dar foarte prezentă în comentariile occidentale.

Foto EPA EFE

Complezenţa Occidentului şi deficitul major al voinţei de a lupta

Cea de a doua temă majoră de atac este faptul că Americanii s-au retras fără a consulta/a asculta/a discuta cu aliaţii din NATO. Că a fost o decizie unilaterală, necomunicată, comunicată târziu sau nici măcar, venită ca o surpriză pentru aliaţi. Şi aici tema merită numeroase elemente de nuanţare în analiză: decizia de retragere a fost luată intempestiv de către SUA după negocierile secrete iniţiale cu talibanii, dar aliaţii au ştiu despre această perspectivă. Retragerea intempestivă de acum are câteva elemente distincte: a ţinut de situaţia de pe teren, era deja după termenul convenit iniţial cu talibanii de Trump – mai 2021 – şi aproape de momentul final al prezenţei externe în Afghanistan, 31 august, în plin proces de retragere.

Articolele pe această direcţie vorbesc despre o tragedie americană şi o calamitate pentru Occident, validând şi multiplicand dezinformările, falsurile şi propaganda rusă, pe această direcţie. Or discuţia aici e mult mai complicată: puteau şti americanii mai multe şi mai devreme pentru a-şi avertiza mai clar aliaţii? Nu. Şi ei au fost surprinşi, după cum am văzut ai sus, în dezbaterea controverselor legitime. Au avut aliaţii informaţii mai bune, autonome, care să arate contrarul? Nu prea sau nu absolut. Toţi ştiau de prăbuşirea afgană, toţi ştiau că talibanii vor prelua puterea, chiar pe varianta unui guvern interimar de tranziţie, nici unul nu şi-a luat propriile măsuri să-şi repatrieze oamenii de interes mai devreme. Da, scenarii au existat, unele poate mai bune, dar considerate imposibile de către americani. Însă nimeni nu a avut certitudinea, dovada e că nu a acţionat.

În fine, situaţia actuală mai demonstrează o realitate – chiar dacă, după război, mulţi viteji se arată şi a existat şi iniţiativa britanică de după pentru preluarea de către europeni a sarcinii rămânerii în Afghanistan: fără puterea americană, fără infrastrutura şi puterea de foc americană, britanicii, europenii şi alte puteri occidentale democratice nu sunt în stare să asigure operaţiuni de acest nivel şi de această magnitudine, nu au cu ce şi nu există nici voinţa politică a acestor ţări de a participa vreodată la operaţiuni militare riscante şi cu multe victime pentru că nu există susţinere populară în statele de origine. Europenii au uitat să mai lupte după al Doilea Război Mondial – poate cu câteva excepţii prin colonii şi ceva operaţiuni externe autonome franceze sau britanice. Altfel, Europa toată e mai degrabă complezentă şi pacifistă, preferând negocieri şi pertractări, sau chiar să plătească pentru propria linişte, fără a-şi risca vieţile soldaţilor, imaginea publică sau să facă greşeli cu costuri majore. Şi asta, în sine, lipsa voinţei de a lupta, reprezintă o vulnerabilitate actuală majoră.