Războiul ruso-turc al interdependenţelor a explodat în Caucaz, în scărmăneala armeano-azeră

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

O săptămână fierbinte a dus la schimburi majore de focuri la frontiera armeano-azeră. Explozia de violenţă cu cel puţin 16 morţi, numeroşi răniţi şi un general azer ucis depăşeşte obişnuitele schimburi de focuri de frontieră

Schimbul de focuri se face cu arme grele şi la distanţă de zona de confruntare clasică din Nagorno-Karabah şi împrejurimi, acolo unde Armenia şi Azerbaidjan îşi dispute unul dintre conflictele îngheţate determinat de maxima complicaţie interetnică a lui Stalin, când regiunea locuită majoritari de armeni a fost mutată în Azerbaidjan şi, ulterior, la desfiinţarea URSS, a fost spaţiu de confruntare între cele două state unionale ale URSS, ulterior devenite state independente. Mai grav pare reacţia publică a Turciei şi interpretările pe scară largă a evoluţiilor ca semnale coerente ale Rusiei în privinţa confruntării bilaterale din terţe spaţii şi a perspectiva ieşirii sensibile a Turciei din dependenţa energetică şi de gaze de Rusia anul viitor, cu ajutorul Azerbaidjanului.

Noile confrontări cu victime

Duminică 12 iulie este data la care luptele au început. Cu câteva particularităţi deosebite, care fac episodul actual foarte ciudat: disputa nu s-a dus la linia de contact din Nagorno Karabakhul ocupat de Armenia – formal autodeclarat stat independent ce doreşte unirea cu Armenia – ci în zona de nord, la frontiera recunoscută între Armenia şi Azerbaidjan; nu a fost vorba despre un atac, ci despre schimburi de focuri în interiorul teritoriului celor două părţi; deşi s-a cerut încetarea focului şi, de două ori, am avut două zile diferite în care nu au existat confruntări, luptele au fost reluate, fiind în curs şi astăzi; Aria pe care se esfăşoară luptele este una extrem de restrânsă; în lupte a murit un general azer, lucru neobişnuit – de obicei lunetiştii lovesc oameni din linia întâi, cu grade mici; a fost utilizată artileria grea, nu focurile de armă între linii; Rusia a intervenit cu jumătate de gură: de obicei Putin chema la picior imediat preşedinţii şi liniştea scărmăneala. De data asta a anunţat doar disponibilitatea medierii, dacă părţile o cer.

Cert este că Armenia şi Azerbaidjanul sunt angajate în cel mai serios schimb de focuri din aprilie 2016, când peste 200 de militari au murit în războiul de patru zile, la rândul său cea mai puternică confruntare între părţi de la încetarea focului în 1994. Atunci Armenia a repurtat o victorie dureroasă, ocupând nu numai regiunea disputată Nagorno-Karabakh – Karabahul de munte, ci şi o zonă tampon de districte azere, depopulate imediat, şi izolând Nakhichevanul, care a devenit o enclavă azeră între Armenia şi Iran. Formula de negociere a păcii s-a mutat într-o structură sub egida OSCE; grupul de la Minsk, co-prezidat de către SUA, Rusia şi Franţa. În plus, Rusia a jucat, în numeroase rânduri, rolul de mediator, de fapt un joc de dominaţie a ambilor prin vânzări de armamente în ambele părţi.

Rusia nu este un negociator independent şi dezinteresat: ea conduce OTSC – Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă în care este şi Armenia, însă care nu a intervenit niciodată formal în conflictele de frontieră între cele două părţi cum nu a făcut-o nici de această dată – a luat doar notă de situaţia existentă şi de prezentarea Armeniei. E adevărat că, după eliminarea prin revoluţia de la Erevan în stradă a uvernului pro-rus, relaţia cu Premierul Nikol Pashinyan nu este la fel de strânsă, din contra, relaţiile sunt caudate şi complexe. De partea cealaltă, Azerbaidjanul este considerat cel de-al doilea stat turc şi este susţinut fără rezerve, de fiecare dată, de către Turcia. Şi de această data, preşedintele Erdogan a subliniat că orice atac asupra Azerbaidjanului va determina reacţia Turciei.

Ambiguitatea confruntării. Cine a început

În confruntări au murit cel puţin 16 oameni începând de duminica trecută. Ca de obicei, e neclar cine a început confruntarea. Fireşte că Ministerul apărării armean a acuzat armata Azerbaidjanului că mută poziţii şi trupe la frontieră şi că foloseşte oamenii din satele de frontieră de pe partea sa drept scuturi umane, trăgând din interiorul localităţilor. Azerbaidjanul a acuzat atacul Armeniei neprovocat. 15 dintre victime au fost militari, una singură e un civil, potrivit rapoartelor care au putut fi confirmate independent. Singurul lucru concret din rapoarte independente este faptul că un vehicul militar azer s-ar fi deplasat în zona frontierei comune, de partea azeră, între sate, şi această mişcare ar fi fost interpretată ca provocatoare de către partea armeană, care a deschis focul, la 12 iulie.

Toate evaluările arată că a fost vorba despre o decizie de natură politică, nu de întâmplare, despre nevoi interne naţionaliste şi de deturnare a atenţiei de la situaţiile pandemiei de coronavirus şi cea economică complicate în ambele state. Pe de altă parte, un asemenea conflict e straniu pentru că nu există explicaţie direct nici în evenimente apropiate, nici în semnale către grupul de negociatori – care nu s-a mai reunit şi nu mai are idei noi din 2018. Nici nu a fost vorba despre semnale de nemulţumire, care ar fi reclamat un schimb sporadic şi scurt de focuri.

Mai mult, nici interesele celor două părţi nu par să fi acumulat greutate pentru a genera o asemenea explozie. De aici discuţia despre faptul că actualele violenţe sunt mai degrabă un alt episod al comunicării contondente turco-ruse a nemulţumirilor Rusiei şi a repoziţionărilor geopolitice şi a dependenţelor reciproce ale celor doi actori, după episoadele din Siria şi Libia care s-au transformat în zone de confruntare directă.

Acuzaţii reciproce de lansare a atacurilor

Din evaluările independente şi nivelul victimelor, rezultă că schimburile de focuri au început de la partea armeană care a reacţionat la mişcările de trupe din partea cealaltă a frontierei. Bombardamentele au vizat regiunile de frontieră din Tavush în nord-estul Armeniei şi Tovuz în Vestul Azerbaidjanului. 11 soldaţi azeri, un civil azer, dintre care un ofiţer şi un general faţă de 4 soldaţi armeni au murit. Kerim Veliyev anunţă aproape 100 de soldaţi armeni ucişi în timpul retalierii, cifră respinsă de partea armeană. Totuşi, la nivelul atacurilor, partea azeră a înegistrat lovituri în satele Dondar Gushchu, Agdam şi Alibeyli iar Armenia a reclamat doar tiruri în satul Aygepar şi un atac cu dronă care ar fi rănit un civil în satul Chinari, dar şi distrugerea unor facilităţi militare pe teren cu ajutorul dronelor de observaţie, dar şi de atac. Această răspândire sugerează faptul că agresorul militar direct, în prima fază, a fost Armenia.

De altfel, retorica între părţi a fost devastatoare. Ilham Aliev, preşedintele azer, a acuzat Armenia de fascism din cauza atacurilor, ameninţând că, dacă va fi lovită infrastructura azeră – depozitul de la Mingechair, din apropiere sau conductele – va replica bombardând centrala nucleară de la Metsamor –  o formulă de ameninţare credibilă şi descurajre a escaladării, dar care trădează alte agende decât cea a disputelor dintre cele două state. Analiştii consideră că Azerbaidjanul era frustrat iar partea armeană indică declaraţiile recente ale preşedintelui azer că va reacţiona militar dacă prin negocieri nu se întâmplă nimic – o ameninţare clasică şi repetată, dealtfel. Pe de altă parte, azerii arată cu degetul la vizita lui Pahinyan în Nagorno Karabakh şi la declaraţia sa potrivit căreia Artsakh este Armenia – cu referire la regiunea Nagorno Karabakh.

Cert este că, în urma confruntărilor, şi-a pierdut poziţia Ministrul de Externe azer, Elmar Memmedyarov, un aliat vechi al lui Aliev, pe motiv că a dus negocieri nesemnificative şi fără rezultat cu Armenia. În peisaj, însă, cunoscătorii aduc dezbaterea despre o arestare recentă în MAE azer pentru corupţie şi o sindrofie în New York, într-un cadru privat, de lux extrem, plătită cu circa 2 milioane de dolari, în care ministrul de Exerne ar fi dansat pe muzică armenească.

Azerbaidjan şi Armenia faţă în faţă: presiuni de război şi debalansare militară

Şi reacţiile disproporţionate şi diferite arată spre sursa declanşării conflictului, fără ca dovezi irefutabile să fie puse pe masă, din surse independente. Dacă în Armenia a fost linişte – proba premeditării sua a lipsei de preocupare pentru un posibil atac – la Baku, în Piaţa Azadliq, a avut loc cea mai mare manifestaţie publică înregistrată de multă vreme. Peste 30.000 de oameni s-au reunit strigând Karabakul e al Azerbaidjanului! şi Mobilizare!, o parte cerând demisia Şefului Statului Major al Apărării azer pentru că a permis acest atac.

Protestatarii au vrut convocarea sub arme şi declanşarea războiului pe scară largă împotriva agresorului armean şi recucerirea teritoriului azer din Nagorno Karabakh şi din împrejurimi. Un grup de protestatari a intrat în clădirea Parlamentului, distrugând mobilier şi spărgând ferestrele. Forţele de ordine au intervenit cu gaze lacrimogene şi au arestat 7 protestatari violenţi. De altfel, oficialii au condamnat aceste violenţe, mai ales că au existat şi 7 răniţi din rândul forţelor de ordine în învălmăşeala generală.

Interesantă e diferenţa de capabilităţi militare şi bugete. Bugetul Apărării al Azerbaidjanului e mai mare decât întreg bugetul Armeniei. Pe de altă parte, Armenia primeşte arme gratuit sau le cumpără pe datorie din Rusia şi are şi o bază militară rusă pe teritoriul său, la Guymri. Pe de altă parte, Azerbaidjanul a dezvoltat relaţii apropiate cu terţe spaţii şi cumpără arme din Israel şi Coreea de Sud, având arme la care nu are acces nici Rusia.

Azerbaidjanul a utilizat drone de producţie iraeliană Erbit Hermes 900 şi deţine sisteme de rachete LORA de precizie, semi balistice, tot de producţie israeliană, cu care pot lovi centrala nucleară a Armeniei. Instrumentarul e considerat unul de descurajare şi o garanţie pentru Azerbaidjan, care are facilităţi energetice ce sunt în bătaia armelor armene. Azerbaidjanul a mai achiziţionat tancuri sud coreene care sunt în curs de livrare.

Armata Armeniei (şi cea a Karabakhului, plătită tot din bugetul Armeniei) deţine un număr mare de tancuri din perioada sovietică şi nenumărate arme grele de aceeaşi provenienţă. Şi ea are rachete sovietice R-17 Scud B, dar şi rachete Iskander ruseşti moderne şi care trag cu precizie, putând lovi ţinte oriunde în interiorul Azerbaidjanului, inclusiv instalaţiile de petrol şi gaze. Ambele părţi din acest conflict au utilizat tiruri cu mortiere şi echipament greu, iar Azerbaidjanul a utilizat drone despre care partea armeană susţine că ar fi fost folosite şi la atacuri şi că ar fi doborât una dintre ele.

Turcia şi Rusia îşi transmit mesaje de ameninţare prin scărmăneala din Caucaz

O altă particularitate a acestor izbucniri de violenţă este faptul că a antrenat imediat Turcia şi Rusia în conflict. Aici Preşedintele Erdogan a reacţionat primul, vorbind despre relaţiile frăţeşti, al doilea stat turc şi apărarea teritoriului şi integrităţii azere de către armata turcă, gata de luptă. "Nu este o violare a frontierelor, nici un conflict de contact, şi un atac deliberat asupra Azerbaidjanului. Atacul arată că Armenia a provocat şi atacat dincolo de capacitatea sa strategică", susţine preşedintele turc.

Pe de altă parte, mass media oficială turcă a răbufnit şi a acuzat direct Moscova, ca niciodată, pentru încurajarea Armeniei să declanşeze atacul asupra Azerbaidjanului. Nu există date şi probe care să substanţieze acuzaţia, dar ea vine clar din schimbul de replici şi comunicarea ruso-turcă care se află în spatele atacurile de la frontiera armeano-azeră, care este efectul confruntării dintre Turcia şi Rusia, de fapt.

Moscova a negat acuzaţiile, a chemat la reţinere din partea ambelor părţi şi a oferit medierea Rusiei. Cum comunicarea s-a făcut la nivelul purtătorului de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, joi, şi nu la nivelul MAE rus şi al ministrului Lavrov, semnele de întrebare s-au acumulat la nivelul analiştilor. Nu a mai fost vorba de invitarea preşedinţilor/preşedintelui azer şi premierului armean la Kremlin, nu a mai fost vorba de dojenirea directă şi limitarea conflictului, nu a fost vorba de diplomaţie ci de un dialog ce a implicat Preşedinţii turc şi rus şi doar o ofertă de mediere a Rusiei, neprecizată, dacă părţile şi-o doresc, între Armenia şi Azerbaidjan. Deci nu aici e esenţa conflictului, ci în relaţia Moscovei cu Ankara.

Moscova a fost prea ruşinoasă şi retrasă în reacţie ca să nu aibă partea sa de implicare în conflict, lucru cunoscut la nivelul serviciilor de informaţii turce şi care nu poate fi negat direct public faţă de Erdogan. Presa turcă nu s-a sfiit să atace direct răcirea relaţiilor ruso-turce, confruntările pe terţe spaţii, cu precădere Siria şi Libia şi răbufnirea conflictului ca efect al ameninţării Ankarei de către Moscova în context divergenţelor direct şi al luptelor cu victime în terţe spaţii unde părţile susţin grupări rivale şi se implică în lupte ce au ca rezultat morţi şi răniţi ai celeilalte părţi, mai mult, subminarea intereselor fundamentale ale celuilalt.

Afacerea energiei în miezul bătăliilor din Caucaz

Subiectul actual cel mai fierbinte este dorinţa Turciei şi perspectiva de limitare a dependenţei energetice directe faţă de Rusia, o modificare a interdependenţelor reciproce care afectează direct Rusia lui Putin. Astfel, anul viitor expiră contractual pe 25 de ani prin care Rusia prin Gazprom livra gaze Turciei la aproape de două ori preţul de vânzare către europeni. Atunci intră în activitate şi TAP/TANAP, conducta azeră şi proiectul spre Grecia şi Italia, Turcia dobândeşte o largheţe şi independenţă mai mare graţie gazului azer.

Suspiciunea analiştilor a venit de la locul în care s-a produs confruntarea, la frontiera armeano-azeră în nord. Regiunea azeră Tovuz este aproape de conducta crucială a Azerbaidjanului din Sudul Caucazului. Coridorul sudic european duce gazul azer din Caspică prin conducta TANAP către Italia şi reduce sensibil dependenţa Turciei faţă de energia venită din Rusia. Acţiunea Turciei de reducere a dependenţei de Rusia e cunoscută, iar gazul azer ce vine prin TANAP este mai ieftin decât cel rusesc.

Turcia depinde acum în proporţie de 92% de importurile de gaz şi 92% de cele de petrol. Azerbaidjanul este deja principalul furnizor de gaze şi petrol al Rusiei prin conductele Baku-Tbilisi-Ceyhan de petrol şi Baku-Tbilisi-Erzerum pentru gaze. Pe de altă parte, Uniunea Europeană este cel mai mare investitor în conducte pe teritoriul Turciei. Rebalansarea relaţiilor cu Rusia de anul viitor, pe seama gazului azer, crează avantaj Turciei în relaţia bilaterală cu Rusia, acolo unde mai deţine şi avantajul controlului strâmtorilor şi a ieşirii Rusiei în Estul Mediteranei.

De altfel, negocierile ruso-turce din aprilie vizând preţurile la gaz s-au încheiat fără succes iar Turcia s-a îndreptat către Azerbaidjan, Iran şi Qatar ca surse alternative, acestea urmând să domina piaţa sa internă în viitor în detrimentul furnizorilor ruşi, cu precădere Gazprom. Or, cum Rusia are în strategia sa naţională energetică menţionată ameninţarea pentru excluderea de pe pieţe şi imposibilitatea livrării gazului şi petrolului, noua situaţie poate impinge spre un casus beli, un motiv de război.

Diversificarea energetică a Turciei este în convergenţă cu politicile SUA care au anunţat sancţiuni faţă de Turkstream şi Nord Stream 2, dar privesc favorabil aceste modificări ale mixului energetic al Turciei. Turcia, ca şi Germania şi firmele europene implicate în conducta din Baltică, au fost ameninţate de Statele Unite cu sancţiuni pe baza Countering America's Adversaries Through Sanctions Act din 2017, pe care cele două conducte îl încalcă. Această reapropiere a Turciei de SUA se face în defavoarea intereselor ruseşti, tot mai contrate de Turcia în terţe spaţii, de unde interpretarea că actualele scărmăneli persistente din Caucaz sunt, de fapt, ameninţări şi semnale ale nemulţumirii Rusiei în regiune de acţiunile Turciei peste tot în lume.

Cert este că, atât timp cât nu există o soluţie la conflictul din Nagorno Karabakh, există un spaţiu de ameninţări reciproce ce pot antrena Turcia şi Rusia în confruntare directă în Caucaz. Pe situaţia actuală, Armata turcă e dominantă în zonă, însă orice acţiune militară se poate solda cu atingerea condiţiilor din Strategia naţională de Apărare a Rusiei ce presupune recursul la arma nucleară în conflicte convenţionale regionale ce-i afectează interesele sau îi vizează aliaţii. Iar la imobilismul actual al formatului de soluţionare a conflictului de la Minsk, e nevoie de mai multă acţiune, implicare activă, noi idei şi noi abordări, pentru a evita ca acest conflict să se reaprindă din nou.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite