Pe holurile lungi şi zgomotoase ale elaborării politicilor de la Washington, apare o imagine foarte clară a obiectivelor politicii externe americane. Acolo, la Washington, China este în centrul atenţiei, chiar obsesiv, al politicii externe a lui Biden. Este, în viziunea noii administraţii, provocarea globală şi ideologică a generaţiei următoare, succesorul clar al Războiului Rece şi al Războiului împotriva Terorii ca principiu organizator al politicii externe americane.

Pentru a face faţă acestei provocări generaţionale este necesară subordonarea oricărei alte probleme de politică externă unui conflict global cu un concurent egal. Aliaţii, spun adesea oficialii lui Biden, sunt avantajul cheie al Americii în lupta împotriva Chinei. Aliaţii europeni sunt o parte importantă a acestei reţele internaţionale de alianţe anti-chineze, dar, spre deosebire de Războiul Rece, Europa nu mai este frontul central. Poate juca cel mult un rol de sprijin în lupta Americii împotriva autoritarismului chinez. Dincolo de toată atenţia diplomatică a summitului recent desfăşurat în Europa între Biden şi reprezentanţii UE, acţiunile timpurii ale administraţiei Biden arată că aceasta nu crede că Europa va fi vreodată vitală pentru această nouă luptă geopolitică.

Europa nu este o prioritate pentru Biden şi acest lucru se reflectă deja în alegerile de personal şi politici ale administraţiei sale. Biden a creat noi funcţii puternice de „coordonator” în cadrul personalului Consiliului Naţional de Securitate pentru Indo-Pacific şi pentru Orientul Mijlociu şi le-a încadrat cu oficiali experimentaţi, Kurt Campbell şi respectiv Brett McGurk, cunoscuţi pentru capacitatea lor de a conduce birocraţia de la Washington. În schimb administraţia americană nu a creat o poziţie similară pentru Europa. America se retrage din conflictele din Afganistan şi Irak nu şi din Orientul Mijlociu. China revine pe prima poziţie a agendei Casei Albe alături de Orientul Mijlociu Lărgit.

Este sau va fi Război Rece între Beijing şi Washington? Un război între China şi Statele Unite ar fi un război între puteri egale. Asta nu înseamnă că sunt puteri identice. Toate naţiunile diferă în ceea ce priveşte geografia, strategia, forţa de muncă, armamentul şi aşa mai departe. Planificarea înainte de război devine cu atât mai importantă cu cât încearcă fiecare parte să identifică slăbiciunea inamicului său şi foloseşte forţa necesară pentru a-l învinge rapid. Dorinţa de puterea atacatoare este de a da o lovitură atât de puternică şi atât de dăunătoare, încât şi va face inamicul să capitulează sau negociază o soluţionare satisfăcătoare a conflictului. Prima lovitură este critică. Poziţiile chinezeşti şi americane din Pacificul de Vest oferă condiţiile unui posibil război. Este puţin probabil ca Statele Unite să iniţieze războiul. Interesul său este să păstreze opţiunea de blocare a transportului prin porturile estice ale Chinei. Este mulţumită să deţină această poziţie. 

China nu este de aceiaşi parte a soluţiei. China a făcut ceva ciudat. A indicat punctul de iniţiere a războiului - Taiwan - şi a indicat că a pus în aplicare o forţă care teoretic ar putea lua Taiwanul. Anunţarea ţintei specifice este la fel periculoasă ca şi cum japonezii ar anunţa flota SUA că Pearl Harbor este ţinta unui viitor atac. Atacul asupra Taiwanului presupune o operaţiune amfibie care necesită o forţă limitată de capacitatea ambarcaţiunilor amfibii (întotdeauna inadecvat, aşa cum s-a văzut în Normandia în anii războiului), şi apoi lăsând acea forţă în angajamentul militar din insulă în timp ce întăriri şi o navetă continuă de provizii traversează 100 de mile de apă sub posibilele atacuri cu rachete şi atacuri aeriene ale SUA. Va recurge Beijingul la un război total în întregul Pacific de Vest în care China pariază totul sau se pregăteşte China pentru o negociere cu Statele Unite? Răspunsul este mai jos.

Războiul Rece s-a amânat

În ultimele decenii experţii şi diplomaţii chinezi au acuzat adesea, în mod fals SUA că a adoptat o „mentalitate de Război Rece” faţă de China. De regulă, acestă acuză apare atunci când Washingtonul sporeşte dispozitivele militare ale armatei SUA în Asia sau întăreşte capacităţile militare ale aliaţilor şi partenerilor săi din Asia de Est. Este adevărat că în era post-Război Rece, Statele Unite, aliaţii şi partenerii săi din Asia-Pacific s-au angajat într-o competiţie strategică în sfera militară cu China, care şi-a modernizat forţele şi le-a sporit proiecţia globală de putere. Până în prezent, Statele Unite au descurajat cu succes China să-şi soluţioneze numeroasele conflicte de suveranitate în Marea Chinei de Est, în Marea Chinei de Sud şi în strâmtoarea Taiwan prin utilizarea forţei. Este, de asemenea, adevărat că Statele Unite şi aliaţii săi cei mai apropiaţi au interzis vânzarea de arme către Beijing şi au încercat să limiteze transferul anumitor tehnologii militare către China.

Îngrădirea Uniunii Sovietice şi a aliaţilor săi în timpul Războiul Rece de către Statelor Unite, în anii 1950 şi 1960, a fost un efort cu spectru complet care a depăşit domeniul militar. Acest efort a fost conceput pentru a limita contactul economic cu acele ţări şi pentru a le paraliza economiile, în timp ce le-a frustrat acţiunea diplomaţiei în străinătate. În contrast puternic, de la începutul erei reformei în China, în 1978, niciun alt actor, înafară de SUA şi de poporul chinez nu a făcut mai mult pentru a sprijini dezvoltarea economică. Pieţele americane s-au deschis pentru exporturile chineze, investiţiile la scară largă din SUA în industria chineză au crescut şi sute de mii de studenţi chinezi au început să înveţe în universităţile americane. Măsurile au fost esenţiale pentru creşterea rapidă a Chinei şi modernizarea sa tehnologică. Mai mult, Statele Unite au cerut Chinei să joace un rol mai activ în diplomaţia internaţională.

Toate acestea s-ar putea să se schimbe acum pe măsură ce cercurile politice ale Washingtonului devin tot mai hotărâte să oprească ascensiunea Beijingului mai ales în timpul mandatului preşedintelui Donald Trump, când mai mulţi analişti americani au prezis un nou Război Rece între Statele Unite şi China. Se citează peste tot ca dovadă nu numai intensificarea concurenţei militare din Indo-Pacific (ceea ce nu este cu adevărat nouă), ci şi fenomene mai noi: războiul comercial SUA-China şi solicitarea de decuplarea economică pe scară largă, plasarea de către Washington a Huawei şi a multor alte companii şi instituţii chineze pe aşa-numita listă a entităţilor care necesita controlul exporturilor de către Departamentul Comerţului şi pe lista Biroului de control al activelor străine al Departamentului Trezoreriei, care împreună împiedică firmele şi instituţiile americane să se angajeze în activităţi comerciale cu acele entităţi chineze fără o licenţă, Strategia de securitate naţională a SUA din decembrie 2017, care numea China şi Rusia ca adversari ai Washingtonului şi descrierea cuprinzătoare făcută de administraţia Trump a faptului că politicile economice internaţionale ale Chinei sunt „prădătoare”. COVID-19 a ajutat cu greu evoluţia relaţiei bilaterale.

În loc să coopereze pentru a aborda o problemă comună, Statele Unite şi China s-au luptat pentru a descoperi cine este vinovatul de crearea pandemiei şi care sistem politic este mai capabil să răspundă la aceasta. Asta nu înseamnă ca cele două probleme nu ne-ar interesa pe toţi. În a doua jumătate a anului 2020, în diferite discursuri, documente guvernamentale, articole şi Tweets, administraţia Trump a declarat practic un Război Rece Chinei. ”Comportamentul Chinei a fost conceput pentru a răsturna ordinea internaţională liberală existentă şi a o înlocui cu hegemonie chineză” era afirmaţia cea mai vehiculată la Washington. Oficialii administraţiei Trump au descris China ca o ameninţare existenţială pentru Statele Unite şi libertăţile de bază pe care Washingtonul le-a apărat în mod tradiţional. La fel cum a fost cazul Uniunii Sovietice, au susţinut aceştia, singura soluţie credibilă pe termen lung a fost ca Statele Unite să conducă o alianţă globală de state cu opinii similare pentru a slăbi puterea Chinei în străinătate şi pentru a încuraja schimbările politice fundamentale în această ţară. Criticii unei astfel de politici ar putea spune că Statele Unite creează o profeţie inutilă declarând Chinei un Război Rece, un război care se împlineşte de sine. Dar nimic asemănător cu Războiul Rece SUA-URSS, din anii 1950 şi 1960, nu se află în derulare. Nici o ţară singură, oricât de mare putere, economică sau militară, ar fi, nu poate crea singură un Război Rece.

Concurenţa strategică între SUA şi China

Concurenţa strategică SUA-Chineză, care este reală şi prezintă mari pericole, are trei factori esenţiali, legaţi între ei încă din timpul Războiul Rece al Statelor Unite cu Uniunea Sovietică şi aliaţii săi: Statele Unite şi China nu sunt implicate într-o luptă globală pentru ideologie; lumea extrem de globalizată de astăzi nu este şi nu poate fi uşor împărţită în blocuri economice separate; iar Statele Unite şi China nu conduc sisteme de alianţe opuse, cum ar fi cele care au purtat războaie sângeroase prin proxi la mijlocul secolului al XX-lea în Coreea şi Vietnam şi au creat crize nucleare în locuri precum Berlin şi Cuba. Fără oricare dintre aceşti trei factori, Războiul Rece SUA-URSS ar fi fost mult mai puţin violent şi mai periculos decât a fost de fapt. Aşadar, deşi ascensiunea Chinei are provocări reale pentru Statele Unite, aliaţii şi partenerii săi, însă ameninţarea nu trebuie interpretată greşit. Vocile care solicită o strategie de izolare de tipul Războiului Rece faţă de China înţeleg greşit natura provocării Chinei şi, prin urmare, prescriu răspunsuri greşite.

Deşi aliaţi SUA împărtăşesc multe dintre preocupările legitime ale Washingtonului cu privire la politicile de la Beijing, majoritatea lor nu consideră China ca o ameninţare existenţială pentru supravieţuirea propriilor regimuri. S-ar putea argumenta că diferenţa reală dintre Războiul Rece şi concurenţa strategică contemporană SUA-China este puterea globală limitată a Chinei în comparaţie cu puterea Uniunii Sovietice în anii 1950 şi 1960. Avansul Statelor Unite asupra Chinei în ceea ce priveşte puterea naţională generală din întreaga lume este încă substanţială. Totuşi, acest lucru poate oferi americanilor un confort limitat. Încă din 2001 China dezvoltă ameninţări coercitive asimetrice majore pentru forţele SUA şi pentru bazele SUA din Asia de Est, o regiune cu semnificaţie geostrategică.

China este mult mai puternică în regiune decât era atunci şi este deja mult mai puternică decât orice aliat al SUA din Asia. Disputele maritime dintre China şi Japonia, Taiwan şi mai multe state din Asia de Sud-Est (inclusiv aliatul SUA, Filipine) prezintă cele mai mari riscuri de a implica Statele Unite şi China într-un conflict direct. Din fericire crizele şi chiar conflictele legate de astfel de dispute maritime, deşi periculoase, ar trebui să fie mult mai uşor de gestionat decât ar fi fost conflictul convenţional SUA-URSS de pe uscat în Europa Centrală în timpul Războiului Rece. Statele nu pot prelua şi menţine cu uşurinţă controlul teritoriului maritim. Mai mult, cu excepţia importantă a Taiwanului, insulele, rocile şi recifele disputate din apropierea Chinei nu sunt ţinte tentante pentru o eventuală invazie. Acolo ţintele sunt căile maritime, resursa de petrol şi gaze naturale din subsolul Marii Chinei de Sud şi resursele piscicole. Dincolo de diferenţele de putere şi geografie, alţi trei factori fac competiţia strategică contemporană SUA-China mai puţin periculoasă decât Războiul Rece SUA-URSS. Dacă Statele Unite şi China ar fi ambele lideri de blocuri de alianţe opuse şi independente din punct de vedere economic, bazate pe ideologii fundamental opuse, competiţia strategică SUA-China ar trece rapid pe uscat şi s-ar putea răspândi cu uşurinţă din Asia de Est şi în toate colţurile globului.

Chiar dacă China nu ar putea să-şi proiecteze propria putere militară pentru a provoca Statele Unite în zone îndepărtate ale lumii, ar putea furniza, instrui şi sprijini proxi compatibili ideologic, pro-Beijing, care ar putea apoi să atace aliaţii şi partenerii americani în acele regiuni. Cu alte cuvinte, actuala rivalitate regională SUA-China în Asia de Est ar putea deveni globală. Ar semăna mult mai mult cu Războiul Rece, deoarece conflictele locale dintre reprezentanţii SUA şi cei ai Chinei ar fi susţinute de armele nucleare americane şi chineze şi de armele convenţionale cu rază lungă de acţiune. Abordarea lui Biden faţă de China este înrădăcinată în mod adecvat în reconstruirea relaţiilor sfâşiate cu aliaţii şi partenerii americani. Mulţi dintre aceşti actori împărtăşesc îngrijorările SUA cu privire la comportamentul asertiv al Chinei în străinătate şi asupra practicile sale economice neloiale în interiorul ţării.

Concentrarea administraţiei Biden asupra construirii coaliţiei este înţeleaptă. La un moment dat aliaţi vor trebui să depună o opţiune faţă de cel cu care vor merge mai departe adică să aleagă între SUA şi China. Experţii chinezi sunt încrezători că Beijingul poate preveni formarea unei alianţe de Război Rece în jurul Indo-Pacificului. Ei subliniază că China, nu Statele Unite, este cel mai mare partener economic pentru mulţi dintre cei mai importanţi aliaţi ai Statelor Unite din Asia-Pacific, inclusiv Japonia, Coreea de Sud şi Australia. Yang Jiemian, fratele diplomatului cu rangul cel mai înalt din China, Yang Jiechi (cel care raportează direct preşedintelui Xi), vice-preşedinte la Shanghai Institute for International Studies (SIIS) susţine că un Război Rece ar rupe lanţul de producţie transnaţional şi ar fi prea costisitor pentru aliaţii SUA din Europa şi Asia care negociază cu China independent de Statele Unite.

În ciuda tensiunilor legate de disputele de suveranitate din Marea Chinei de Sud, cele zece state membre ale Asociaţiei Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN) sunt, de asemenea, dependente din punct de vedere economic de China. Analiştii chinezi recunosc că aceste state sunt ”candidaţii săraci” pentru o coaliţie condusă de SUA, anti-China. Experţii observă, de asemenea, că Japonia şi Coreea de Sud sunt suspicioase una faţă de cealaltă. Aceste tensiuni sunt agravate de istoria amară a imperialismului japonez în Asia de Est şi, de asemenea, de modul în care actorii politici contemporani au manipulat, au ascuns şi au înviat acele amintiri istorice pentru un avantaj politic electoral.

Ce a creat administraţia Trump în Asia?

Administraţia Trump a creat două noi surse de fricţiune cu aliaţii: disputele comerciale iniţiate de Statele Unite împotriva aliaţilor săi tradiţionali - Japonia, Coreea şi Uniunea Europeană şi deosebit de controversate şi adesea disputate public partajarea sarcinilor în cadrul alianţelor SUA. În cazul Japoniei, tarifele stabilite de SUA pentru China şi Japonia în 2018 au condus la o încălzire semnificativă a relaţiilor japonezo-chineze. Tarifele SUA asupra Japoniei au afectat interesele Tokyo, la fel ca retragerea administraţiei Trump din Parteneriatul Trans-Pacific. Ceea ce este mai puţin recunoscut, totuşi, este că companiile japoneze, precum cele americane, au fost afectate de tarifele SUA asupra Chinei, deoarece atât firme japoneze cât şi firme americane îşi termină procesul de fabricaţie în China sau vând piese în lanţuri de aprovizionare care au ca obiectiv China ca piaţă ţintă majoră. În octombrie 2018, Abe a fost primul premier japonez care a călătorit în China în câţiva ani. În general, relaţiile diplomatice şi economice dintre cele mai puternice două ţări din Asia par să se încălzească. Ceea ce este valabil pentru Japonia este valabil şi pentru Coreea, care a înregistrat o scădere a exporturilor de semiconductori, o industrie coreeană cheie, după ce a început conflictul comercial SUA-China.

Ce cărţi joacă unele state europene faţă de relaţia SUA-China?

Echipa Biden recunoaşte că alianţele şi parteneriatele reprezintă cea mai mare forţă a Statelor Unite în competiţia cu China. Evitarea obiectivelor administraţiei Trump, obiective care şi-au propus a slăbi aceste relaţii ar fi înţeleaptă şi ar trebui să se dovedească relativ uşoară. Ar fi o greşeală, totuşi, ca Washingtonul să presupună că partenerii şi aliaţii SUA vor să se alăture Statelor Unite împotriva Chinei pentru a soluţiona mai multe probleme sau că ar putea ajuta Washingtonul să încetinească creşterea economică chineză sau să limiteze influenţa internaţională chineză aşa cum a făcut sistemul de alianţe faţă de sovietici în timpul Războiului Rece. India şi Coreea de Sud, nu vor să îşi bazeze cooperarea strategică cu Statele Unite pe o abordare cu sumă zero cu Beijing. Acelaşi lucru se poate spune şi pentru multe state din Uniunea Europeană. UE împărtăşeşte o serie de îngrijorări ale SUA cu privire la diplomaţia şi asertivitatea abrazivă a Chinei în deceniul care a urmat crizei financiare din 2008. UE este în curs de a dezvolta modalităţi de a proteja mai bine statele membre de furtul şi spionajul proprietăţii intelectuale. Într-un document de securitate din martie 2019, Comisia Europeană a numit  China un „rival sistemic”.

Dar acelaşi document de strategie al Comisiei Europene a subliniat necesitatea cooperării şi integrării economice cu Beijingul şi chiar a unui „parteneriat strategic”. Şi la sfârşitul lunii decembrie 2020, UE a încheiat un amplu tratat bilateral de investiţii care ar trebui să lege economiile europene de cea a Chinei în viitor. Acesta este cu greu un Război Rece. Să spuneam cinstit că unele state europene deşi au relaţii excelente cu Washingtonul joacă cartea Beijingului. Să luăm Grecia de exemplu. Atena, membru NATO, a blocat o plângere a UE, împotriva Chinei, privind drepturile omului după ce gigantul chinez de transport maritim COSCO a investit masiv în portul grecesc Pireu, ca parte a iniţiativei Iniţiativa Belt and Road (BRI). Totuşi, chiar şi aici, Beijingul părea să exploateze relaţia specială pentru a-şi apăra sistemul politic de acasă, nu pentru a transforma Grecia într-o platformă ofensivă împotriva intereselor de securitate ale NATO. Din perspectiva Statelor Unite, cea mai importantă relaţie de securitate a Chinei este cu Rusia, o altă mare putere cu mijloace militare considerabile. Această relaţie de cooperare include exerciţii militare comune, vânzări de arme şi cooperare diplomatică la Organizaţia Naţiunilor Unite pentru a bloca eforturile SUA şi ale aliaţilor de a pune presiune sau a răsturna lideri precum preşedintele sirian Bashar al-Assad sau preşedintele iranian Raisi.

Dar relaţia chino-rusă nu atinge nivelul unei adevărate alianţe. Este greu de imaginat implicarea directă a Chinei în luptele Rusiei cu Georgia sau Ucraina sau în orice viitor conflict din ţările baltice. În mod similar, este dificil să ne imaginăm că armata rusă s-ar insera direct într-un conflict de-a lungul strâmtorii Taiwanului sau a altor dispute maritime din Asia de Est. De fapt, Rusia vinde sisteme de arme sofisticate Vietnamului şi Indiei, rivale în conflictele de suveranitate ale Chinei. Cea mai puternică forţă de apropiere a Rusiei şi Chinei este aversiunea lor comună faţă de urmărirea de către administraţiile americane anterioare a schimbării regimului şi a aşa-numitelor revoluţii colorate în zonele conduse de regimuri represive. China nu a încercat să submineze democraţiile aşa cum a făcut-o Rusia, dar de multe ori se alătură Moscovei în forumurile internaţionale pentru a se opune eforturilor Statelor Unite şi ale altor democraţii liberale de a face presiuni asupra ţărilor cu privire la eşecurile guvernării interne şi la crimele umanitare.

Cooperarea chino-rusă cu privire la astfel de probleme a fost cea mai puternică în Siria, întrucât cele două state au pus veto pe mai multe proiecte de rezoluţie critice pentru regimul Assad dar şi în Venezuela, unde Statele Unite au cerut răsturnarea regimului preşedintelui Nicolas Maduro. Oficialii din Washington şi Beijing insistă periodic că nu vor un nou Război Rece, dar vânturile geopolitice par să sufle în acea direcţie. Potrivit Reuters, un raport intern prezentat de Ministerul Securităţii Statului din China către liderii din ţară a avertizat că ostilitatea globală în creştere faţă de Beijing, generată parţial de retorica SUA, se afla la cele mai grave niveluri de la evenimentele din Piaţa Tienanmen din 1989. Raportul ar fi concluzionat că Statele Unite s-au hotărât să submineze Partidul Comunist din China, aflat la guvernare şi au privit ţara ca o ameninţare economică şi de securitate. Unul dintre cei care cunoşteau raportul a spus că este considerat de unii membri ai comunităţii de informaţii chineze ca versiunea chineză a „Telegramei Novicov”, un document din 1946 a ambasadorului sovietic la Washington, Nikolai Novicov, care a subliniat pericolele generate de economia SUA şi de ambiţia sa militară în urma celui de-al Doilea Război Mondial- a scris Reuters. Acest document, alături de „Telegrama lungă” de la Moscova a diplomatului american George Kennan, sunt textele fondatoare ale Războiului Rece SUA-URSS, rivalitate care a dominat secolul XX.

Este sau nu Război Rece?

Da, nu suntem încă într-un Război Rece suntem în esenţă la începuturile lui. La Washington, un grup de factori politici se îngrijorează de primatul militar în scădere (sau aproape dispărut) al Statelor Unite asupra Chinei. La Beijing, generalii în rezervă  meditează deschis cu privire la perspectivele şi riscurile lansării unei invazii militare pentru recuperarea Taiwanului. Intrarea Chinei în Organizaţia Mondială a Comerţului în urmă cu aproape două decenii - care a transformat ţara într-o superputere economică bazată pe exporturi - a fost cândva văzută ca o realizare impunătoare a globalizării. Trump şi aliaţii săi s-au exprimat că ”acel moment ar fi păcatul original” pe care încearcă să-l răscumpere, nu în ultimul rând în campania lor constantă de a submina Organizaţia Mondială a Comerţului şi de a o condamna la irelevanţă. Va fi greu dacă nu imposibil. Concurenţa strategică va rămâne paradigma dominantă.

Întrebarea este dacă se înclină spre ostilitate permanentă şi deplină. Niciuna dintre părţi nu este pregătită să câştige din această stare de joc tensionată. În ciuda celor mai bune eforturi ale războinicilor ideologici din Beijing şi Washington „adevărul incomod este că China şi Statele Unite sunt ambele susceptibile să iasă din această criză slăbite semnificativ. Deci, în termeni superficiali, poate că eticheta „Războiul Rece” pare potrivită, dar cât de utilă este cu adevărat? În primul Război Rece, Uniunea Sovietică şi aliaţii săi erau în mare parte izolaţi de economia mondială şi supuşi unor controale stricte la export. Spre deosebire de aceasta, China este un punct de reper al economiei globale şi propria sa economie este profund integrată cu cea a Statelor Unite. În timp ce Războiul Rece iniţial avea o dimensiune tehnologică importantă - în primul rând în armament şi în cursa spaţială - noua rivalitate SUA-China implică tehnologiile esenţiale care conduc şi vor conduce societăţile noastre în viitor, cum ar fi inteligenţa artificială şi 5G.

Contextul global este, de asemenea, diferit. În Războiul Rece, lumea a fost împărţită în două tabere statice, plus un bloc semnificativ nealiniat (care a fost adesea văzut de Occident ca favorizându-i pe sovieticii). Astăzi avem o lume în esenţă multipolară, dar în care instituţiile ordinii mondiale liberale sunt ameninţate mai mult ca niciodată. Acest lucru oferă Chinei pârghie în încercarea de a-şi impune propria viziune asupra lumii. Dar modelul Războiului Rece este profund periculos din punct de vedere fundamental. Războiul Rece a fost o luptă politică cu sumă zero, în care fiecare parte a negat legitimitatea celeilalte. În timp ce SUA şi Uniunea Sovietică au ajuns rar la lovituri militare, un număr mare de vieţi s-au pierdut în conflictele derulate de proxi din întreaga lume. În ultimă instanţă, o parte a fost de fapt înfrântă - sistemul sovietic a fost măturat de valul istoriei. Şi mulţi se tem că a vedea rivalitatea SUA-China în aceşti termeni ideologici puternici ar putea duce la greşeli de calcul de ambele părţi. China, totuşi, nu este Uniunea Sovietică.

Este semnificativ mai puternică. La vârf, PIB-ul sovietic era de aproximativ 40% din cel al SUA. China va avea acelaşi PIB ca Statele Unite în deceniul următor. China este un concurent mai puternic decât orice alt concurent cu care s-a confruntat SUA încă din secolul al XIX-lea şi este o relaţie care va trebui gestionată probabil pentru deceniile următoare. Aceasta este rivalitatea esenţială a vremurilor noastre. Clişeul şi falsa analogie istorică trebuie lăsate deoparte. Acesta nu este „un semn al Războiului Rece II” - de fapt, este ceva mult mai periculos. China este deja un concurent similar al SUA în multe domenii. Şi, deşi nu este încă o superputere globală, este foarte mult un rival militar pentru SUA în zonele care contează cel mai mult pentru propria securitate a Chinei. Problema preşedintelui Biden referitoare la China este complexă. Obiectivele sale de politică externă determină abordări conflictuale cu Beijingul.

Cum pui presiune pe China să introducă practici comerciale mai echitabile, să asigure democraţia sau drepturile omului în Tibet si nu numai, sperând totuşi să coopereze pentru combaterea schimbărilor climatice şi pentru asigurarea stabilităţii în regiunea Asia-Pacific? Va fi vorba despre gestionarea concurenţei strategice. Natura competiţiei nu ar trebui să fie subevaluată, dar nici nu trebuie supraevaluată. Clişeul unei China în creştere şi al unei Americi în declin - ca toate clişeele - are un element de adevăr, dar nu spune întreaga poveste. Poate SUA să-şi revină din haosul ”trumpian” şi să-şi revitalizeze propria democraţie? Îşi poate convinge SUA aliaţii că se întoarce permanent ca jucător de încredere pe scena mondială? Poate China să facă faţă creşterii economice reduse şi îmbătrânirii populaţiei?

Va putea Partidul Comunist Chinez să reţină loialitatea şi sprijinul societăţii chineze pe termen lung? China are multe puncte forte, dar şi multe vulnerabilităţi. SUA are şi ea puncte slabe, dar şi un remarcabil dinamism şi o capacitate mare de a se reinventa. Dar aşa cum a demonstrat pandemia Covid-19 în termeni drastici, ceea ce se întâmplă în China nu rămâne în China. Este un jucător mondial care contează pentru toată viaţa noastră. Legaţi-vă centurile începe un drum cu hopuri. Va fi o plimbare care ne poate accidenta. Şi abia începe!