Războiul mondial al islamului

FOTO AP

Deoarece în ultimele luni cap de afiş al evenimentelor politice se pare că este uciderea de locuitori ai oraşelor vest-europene, devine imperios necesar să formulăm o întrebare: ce doresc musulmanii astăzi de la comunitatea lor şi de la lume? Un răspuns la această întrebare trebuie formulat, iar urmare a acestuia va trebui să pornim la adâncirea analizelor asupra situaţiei în care ne aflăm astăzi.

Prima parte a răspunsului este aceea că nu există o unitate a comunităţii de musulmani la nivel planetar. Islam înseamnă „supunere”, care este prioritară păcii. Este adevărat că de cele mai multe ori supunerea îţi garantează şi un anumit grad de securitate fizică, dar aceasta este doar o mică parte din conceptul larg pe care omul şi-l doreşte pentru sine. Concret, securitatea psihică contează enorm, iar lupta contra cenzurii de orice fel jalonează istoria popoarelor; de asemenea, contează enorm securitatea economică, iar enumerarea continuă.

Musulmanii sunt de multe ori „luaţi la pachet” în gândirea multora – de multe ori atât de reducţionistă. Musulmanul din Indonezia este diferit mult de musulmanul din Turcia sau de cel din Franţa; un musulman din Africa neagră nu este identitic mental cu un musulman din fostele republici componente ale URSS. Cine îi „aruncă pe toţi musulmanii într-o oală” e bine să „bage mîna printre ingredientele puse în ceaun” şi să înceapă să separe şiiţii de sunniţi, vorbitorii de limbi semitice de vorbitorii de limbi turcice ş.a.

Ce este însă destul de comun ţărilor care sunt populate majoritar cu musulmani este modalitatea de exercitare a conducerii politice şi administrative. Supuşii musulmani, masă tăcută în faţa liderilor, au permis multora dintre aceştia să conducă autoritar sau dictatorial sute de ani, să acumuleze bogăţii imense şi au cerut puţin pentru ei. Această modalitate de conducere este întâlnită şi astăzi, ceea ce nu poate fi negat. Nicio religie monoteistă nu are atâţia membri locuind în state cu deficit al statului de drept şi al democraţiei – numeric şi procentual –  iar aceasta nu se poate nega. Iar faptul că a satiriza un lider politic musulman creează multe probleme diplomatice este un truism, pe care germanii l-au verificat de curând, după ce l-au avut ca subiect umoristic pe preşedintele turc.

Mai apare ceva important de precizat: sunt foarte multe comunităţi musulmane care nu au ajuns la stadiul de naţiune sau popor, ci au rămas la organizarea tribală, ceea ce este uşor de constatat în mare parte a Orientului Mijlociu.

Acest fapt este consecinţa relaţiei dintre educaţie şi drept în spaţiul islamic. Concret, marile orientări de interpretare jurisprudenţială a Coranului – carte care este izvor de drept în multe din ţările unde islamul este majoritar – s-au trasat înainte de secolul X, iar după secolul XII evoluţia juridică a încetat. Nu se poate obţine progres într-o societate fără o evoluţie a dreptului şi mai ales a doctrinei dreptului, pentru că dreptul guvernează viaţa noastră zi de zi, fiind – după expresia unor profesori – o „ştiinţă şi şcoală prin care trebuie să treacă, obligatoriu, fiecare cetăţean”.

Dar cum acest progres doctrinar a încetat de aproape o mie de ani, rezultatul practic îl reprezintă neadaptarea populaţiilor din acele teritorii la realităţile moderne. Astfel, societatea se organizează mental şi admistrativ pe calapodul secolelor în care calul şi arcul cu săgeată reprezentau cele mai rapide forme de circulaţie a voinţei conductătorilor politici. De aici, dificultatea pe care o bună parte din ţările unde islamul era sau este majoritar de a performa economic şi juridic, pentru că mentalul social este prizonierul involuţiei – sau mai degrabă stagnării – juridice. De aceea, la începutul secolului XX aceste ţări au început să îşi modernizeze legislaţia prin preluarea directă a legislaţiei elveţiene, prin traducere şi adaptare. Cine au fost ţările care s-au inspirat din dreptul european? Doar cele care ajunseseră complet la conştiinţa naţională, depăşind tribalismul: persanii şi turcii. Pentru celelalte zone, situaţia era complet diferită şi avansul faţă de secolele medievale mult mai redus.

Secolul XX a mai cunoscut pentru lumea musulmană două mari premiere:

Mai întâi, s-a ajuns la constituirea de state aşa-zis naţionale, care nu respectau prea mult istoria locurilor, dar care se doreau a fi funcţionale, după criteriile politice şi juridice vest-europene. Niciun om normal nu putea crede la rezultate pozitive în direcţia acestui scop, pentru că evoluţia spre conştiinţă naţională presupune un sistem închegat de instituţii capabile să funcţioneze singure, fără să depindă de toanele conductorilor supremi şi, mai ales, un grad puternic de receptare a ideii de justiţie omenească atât faţă de cetăţeni, cât şi faţă de conducători. Cum în islam domina conceptul de justiţie a lui Alah relativă la conducători – aceştia fiind mai degrabă imuni faţă de lege – societatea se stratifica în funcţie de loialităţile puternicilor politici, dar nu şi faţă de o instituţie anume.

A doua premieră a însemnat apariţia de şcoli cu profil tehnic, nereligios. Dacă până în secolul XX ştiinţa de carte era redusă doar la anumite persoane, strict în legătură cu influenţa lor politică, militară, religioasă şi comercială, ultima sută de ani a obligat acele state să creeze univesităţi tehnice şi şcoli care să dezvolte analiza ştiinţifică carteziană, fără legătură cu conceptele religioase. Din nou, a fost un salt prea mare de făcut pentru o bună parte de societăţile dominate de islam. Religia nu permitea femeilor să joace un rol real în societate, dar noul sistem de educaţie nu facea distincţie în acest sens, iar de aici a rezultat ostilitatea bărbaţilor, care se vedeau ameninţaţi în ceea ce priveşte puterea lor.

Educaţia este cheia progresului, iar o societate, ca să reuşească, trebuie să investească pentru ea, fară discriminare. În Europa expresia „fă ce zice popa, nu ce face el” reprezintă vulgarizarea ideii de separaţie între individ şi instituţia bisericii – oricare ar fi ea – care s-a cristalizat în secole, ceea ce a permis evoluţia tehnică şi economică şi obişnuirea oamenilor cu necesitatea trimiterii copiiilor la studii. Majoritatea ţărilor dominate de islam nu au avut până în secolul XX această idee, Coranul fiind suficient pentru a te considera învăţat.

Conflictul între europeni şi orientali s-a sfârşit cu victoria deplină a primilor, pentru că ei aveau tehnologia care le permitea să ucidă şi să folosească bunuri folosind puţini oameni. Secolul XIX aduce ocupaţia multor teritorii din Orientul Mijlociu şi dominaţia integrală a omului alb, caucazian, puţin religios şi conştient de supremaţia tehnologică şi educaţională pe care o avea. De atunci a apărut o frustrare în spaţiul islamic, dar în acelaşi timp lideri vizionari au înţeles că de la europeni trebuie să se înveţe, şi – preluând o bună parte din modelul acestora – să ridice statele dominate de societăţi islamice. Aceşti lideri au fost puţini, iar ei au fost mai ales în cele două ţări care ajunseseră la stadiul de naţiuni.

După cele două războaie mondiale Orientului Mijlociu şi Africii li s-a dat posibilitatea de a avea state independente, moderne juridic şi social. La început, primii ani au mers în direcţia dezvoltării sociale, iar imaginile despre Afganistanul anilor 1960 sunt cel mai relevant exemplu.

Doar că acele schimbări deveneau prea rapide pentru nişte societăţi în care egalitatea nu existase niciodată, iar contra-reacţia nu a încetat să apară, mai mult sau mai puţin puternică, în funcţie de contextele geopolitice şi interne.

Tot după cele două războaie mondiale, Europa a permis oamenilor din statele nou înfiinţate să intre pe piaţa muncii, iar aceştia au emigrat în ţările vest-europene. Li s-au oferit locuri de muncă pe măsura pregătirii lor, iar prima generaţie aşezată nu a avut nimic de obiectat, deoarece îşi cunoştea competenţele tehnice, şi nu putea spera la prea multe. Respectând legalitatea, occidentalii nu s-au implicat în vieţile de familie ale acestor migranţi economici, ceea ce era perfect normal într-o societate democratică. Astfel, vieţile şi-au urmat cursul, într-o anumită măsură paralel, deoarece existau prea puţine puncte comune. De fapt, musulmanul trebuia să respecte cât mai mult din preceptele religiei sale în vest, dar în acelaşi timp să muncească după un calendar şi după un program orar complet creştin, ceea ce îi creea deja un minim de probleme.

Anii 1970 şi mai ales 1980 aduc însă în Europa un nivel din ce în ce mai ridicat al tehnologiei, care obligă sistemele şcolare şi mai ales universităţile tehnice să ridice standardele, iar acest lucru a reprezentat pentru tinerii musulmani o problemă: locurile de muncă presupuneau din ce în ce mai multă specializare tehnică, care se dobândea doar în urma frecventării asidue a bibliotecilor. Ei erau astfel obligaţi să se transforme mental în cetăţeni model de sfârşit de secol XX, iar ei nu puteau fi decât – în cel mai bun caz – cetăţeni de început de secol. Tot aceste decenii mai aduc şi o creştere a ajutoarelor sociale pentru orice cetăţean din vestul Europei, ca efect al bunăstării realizate, ceea ce a oferit mijloace minime de subzistenţă fiecărui cetăţean al statelor vest-europene.

Progresul tehnologic a continuat, iar educaţia a trebuit şi ea să avanseze, cu un preţ însă: creşterea costurilor educaţiei de vârf, din ce în ce mai scumpă din anii 1990 încoace. Din acest moment, începe înstrăinarea unei bune părţi a populaţiei musulmane de pe teritoriul statelor vest-europene: deşi cetăţeni cu drepturi depline, sunt ţinuţi în loc atât de anumite idei ale religiei aplicate în familie, dar mai ales de faptul că salariile părinţilor nu mai puteau permite decât puţinora dintre ei să ajungă la universitate. Cum efortul intelectual pe care trebuiau să îl depună depăşea ceea ce erau tinerii dispuşi să realizeze, pentru mulţi dintre ei strada şi fuga de regulile societăţii normale din vestul Europei a devenit opţiunea de bază.

Tot anii 1990 transformă o bună parte din statele vest-europene în state preocupate de elita tehnologică, pe de-o parte, dar şi în state uituce, care consideră că binele învinge întotdeauna şi de la sine. Adevărul este că începutul anilor 1990 au fost foarte buni pentru statele din vestul Europei: progres economic major, beneficii din toate punctele de vedere, creşterea confortului. Toate aceste beneficii au atenuat până aproape de eliminarea simţul pericolului şi mai ales conştientizarea unui adevăr: nici o societate nu progresează continuu, dacă nu se preocupă de toţi membrii ei. Cum religia de orice fel intrase pe panta descendentă a vizibilităţii, consecinţa a fost pierderea contactului cu tinerii musulmani.

În acel moment a început radicalizarea acestora şi războiul mondial al islamului. Locuri de muncă mai puţine pentru tinerii musulmani – deoarece frecvenţa redusă a şcolilor nu le permite să aibă competenţe care să le aducă locuri de muncă bine plătite, şomaj foarte ridicat în rândul lor, şi în acelaşi timp posibilitatea de a comunica mai uşor cu lumea. Această ultimă trăsătură a permis radicalizarea: câtă vreme internetul şi telefonul mobil nu existau, contextul informaţional în care trăiau era cvasi-total controlat de presa naţională. Internetul însă a permis contactul cu orice idee şi astfel, posibilitatea de a fi influenţat mai mult dintr-o direcţie sau alta, pentru că modul de raţionare mentală s-a schimbat decisiv. A fost o chestiune de ordinul lunilor până când semi-analfabeţii să cadă victime propagandei religioase.

Şi atunci, de unde războiul mondial şi mai ales, împotriva cui? Pentru a formula răspunsul la această întrebare, trebuie să avem în vedere conceptul de umma, care reprezintă comunitatea musulmanilor. Omenirea se împarte, potrivit teologilor islamici, în Dar-al-Islam, care este Casa islamului şi Dar al Harab/Garb, casa necredincioşilor/ războiului. 

Războiul nu a început între musulmani şi creştini, şi nu a fost declanşat de liderii politici ai statelor predominant musulmane, oricât şi-ar dori unii să creadă.

Chiar dacă sunt atacuri asupra creştinilor, ele au loc în ţări unde majoritatea populaţiei este musulmană, cum ar fi Egipt sau Pakistan – printre cele mai recente. Nu au încercat să atace Vaticanul – deşi ar putea să o facă fie încercând să forţeze cu 3-4 camioane încărcate cu exploziv militar sau agricol simultan întrările în piaţa San Pietro, în timpul unei procesiuni majore de Paşte sau Crăciun; nu au atacat mari catedrale europene, sau localităţi fundamentale pentru creştinii occidentali – Fatima, Lourdes; nici la Medjugorje – în Herţegovina, unde accesul musulmanilor bosniaci ar putea fi facil nu s-a atacat niciodată. De ce nu au atacat? Pentru că, în ciuda retoricii anti-creştine, ea este doar ceva de suprafaţă, fiecare teolog radical musulman ştiind bine că un astfel de atac ar produce atâta furie şi o reacţie militară atât de dură asupra musulmanilor din toată Europa, precum şi asupra unor state musulmane ce ar fi considerate responsabile, încât puţine lucruri i-ar mai rămîne islamului în urma unor astfel de atacuri.

Atunci, unde este războiul mondial al islamului? Ei bine, el este declaşat în interiorul comunităţii musulmane, unde sectarismul a înflorit de la momentul separaţiei între suniţi şi ştiiţi. Tot ceea ce se vede acum este mai ales ofensiva suniţilor radicali – de fapt, a unora dintre ei – împotriva altor musulmani. De aici, apariţia grupării scelerate a statului islamic, care a ucis mai mulţi musulmani decât ne-am fi putut aştepta. Toate grupările religioase musulmane lupta împotriva altor grupări musulmane şi mai ales împotriva guvernelor din statele conduse de lideri musulmani. Pan-islamism, pan-arabism, pan-turcism şi alte forme de asociere sunt doar forme de manifestare a luptei pentru supremaţie în interiorul comunităţii musulmane. De aceea, şi puternica ofensivă a televiziunii Al Jazeera, care joacă un rol strict de propagare a ideilor şi puterii Qatarului în lumea islamică.  

De aceea, atacurile din Franţa şi Belgia sunt cumva curioase. Ele se pot interpreta în două moduri: mai întâi, ca o demonstraţie de forţă a unor grupări, care le arată astfel musulmanilor din lumea întreagă că ei pot lovi cumva şi adversarul suprem/final, anume creştinismul, sau ca o modalitate de executa nişte ordine primite de undeva.

Această a doua interpretare aduce în discuţie două probleme: cine ar fi dat ordinele, şi cu ce scop? Sunt doar două posibile variante: fie cineva ar dori să lovească din exterior Uniunea Europeană, ceea ce pare puţin plauzibil. Aceasta, pentru că a lovi la Paris este în parte inutil, faţă de acest deziderat, când ar trebui lovit mai degrabă la Frankfurt, unde se află sediul Băncii Centrale Europene, precum şi la locul unde se află curţile de justiţie principale ale continentului – Haga şi Luxemburg. De menţionat că mai sunt două oraşe europene cu relevanţă mondială care ar putea fi lovite de nişte persoane care ar declara război omenirii, şi anume Viena şi Geneva, unde sunt anumite instituţii ale ONU.

A doua variantă, la care mă gândesc mai mult, ar fi aceea că liderii musulmani radicali care au ordonat aceste atacuri au de fapt un scop mai cinic, dar specific gândirii multora dintre ei. Concret, ei doresc să smulgă tot mai mult membrii propriei comunităţi musulmane de influenţa creştină şi occidental-carteziană, iar acest lucru se face prin săparea unei prăpăstii foarte largi între cele două religii. Astfel, rezultatul ultimelor atacuri din Europa a condus din ce în ce mai mult la suspiciune faţă de aproape oricare musulman, care se vede astfel mai aproape de pierderea locului de muncă şi – în consecinţă, mai sărac şi mai vulnerabil social şi economic. Or, această vulnerabilitate va aduce mai repede noi radicali pentru mişcare, ceea ce va mări numărul de atacuri, care la rândul lor vor aduce mai multe concedieri în rândul musulmanilor europeni. Un cerc vicios din care doar teologii radicali, capabili de manipularea cea mai abjectă ar avea un profit. Adică este un război mondial al islamului împotriva lui înşişi, în care cei mai răi vor să îşi impună dominaţia asupra tuturor membrilor comunităţii, şi doar mult mai târziu – şi dacă va fi un context favorabil – să existe o ofensivă a unui islam unit contra lumii creştine, budiste etc.

Islamul, aşa cum s-a construit el de-a lungul secolelor, nu a izbutit să ofere siguranţă economică membrilor săi şi, cu atât mai puţin, legalitate şi siguranţa raporturilor juridice. Dimpotrivă, doar dictaturi şi supremaţia cvasi-totală a bărbaţilor, cu consecinţa sărăcirii şi mai mare a comunităţilor, dependente de ceea ce aduce ca venit capul familiei. Cum educaţia nu a fost de aproape 1.000 de ani o reuşită a islamului, a devenit logic ca în secolul tehnologiei să se înregistreze din ce în ce mai multe eşecuri sociale, economice şi mai ales psihologice în rândul unor comunităţi care pe anumite aspecte nu au ieşit complet din Evul Mediu.

De aceea, a se lăsa antrenaţi în aventuri geopolitice stupide – sau manipulaţi la fel de stupid din interiorul comunităţii, ori din afara ei – este echivalent cu scoaterea din marele joc şi transformarea în obiecte ale intereselor celor mai abili manipulatori. Cu excepţia Iranului şi Turciei, vedem că sunt prea multe state susceptibile unor astfel de transformări negative, ceea ce nu aduce profit nimănui.

Europa începe să îşi piardă răbdarea relativ la ceea ce pretinde de la musulmanii de pe teritoriul ei, nu este nevoie de mai mult de trei noi atacuri de proporţii în 2016 pentru a se ajunge la ce este mai rău. Superioritatea tehnologică şi educaţională europeană nu lasă loc pentru speculaţii asupra învingătorilor într-o astfel de confruntare civilizaţională; fără îndoială că la Bucureşti nimeni nu îşi doreşte să se ajungă la un astfel de deznodământ confruntaţional: bine ar fi ca şi în alte capitale – din Orient sau de aiurea – să nu se dorească altceva.