Analiză realizată de Ioana Constantin Bercean*

În al doilea rând, Iranul doreşte să-şi crească rolul şi să-şi consolideze poziţia de hegemon regional, acest aspect incluzând şi concurenţa cu principalul său rival, Arabia Saudită, pe o varietate de niveluri şi poziţii strategice de conducere. În al treilea rând, Iranul doreşte să-şi asigure frontierele şi să lupte împotriva activităţilor transfrontaliere, cum ar fi frământările sectare şi etnice, sau traficul de opium. În cele din urmă, Iranul a ajuns să-şi conecteze mai mult economia cu vecinii, pentru a creşte importanţa rolului său economic regional şi pentru a se proteja de presiunea occidentală.

Este de remarcat însă faptul că, timp de aproape patru decenii, a existat o dezbatere critică în interiorul Iranului, atât la nivel de stat, cât şi la nivel societal, despre responsabilitatea noii clase politice, care îşi asumase noul rol după Revoluţia Islamică. Este important să înţelegem că esenţa doctrinei de securitate a Iranului a fost modelată de experienţa traumatică a războiului cu Irakul, iar unul dintre aspectele cheie ale acestei abordări este conştientizarea limitelor militare ale ţării şi a singurătăţii strategice. Întrucât Republica Islamică se află sub un embargou vechi de zeci de ani privind armele, industria sa militară este cu mult inferioară celei statelor rivale regionale – Arabia Saudită sau Israel – iar prezenţa militară americană în regiune a adus şi mai multă presiune asupra Teheranului.

În aceste condiţii nu mai este nici o surpriză faptul că acţiunile şi poziţionarea Teheranului sunt puse sub lupă cu ocazia fiecărui eveniment major care se petrece în regiunea Orientului Mijlociu. Pe de altă parte, Teheranul nu ezită să caute noi oportunităţi care i-ar putea creşte influenţa regională, legitimându-i astfel rolul de stat hegemon în zonă. Iar evenimentele recente din Afganistan şi Arabia Saudită nu fac excepţie de la această regulă.

Afganistan: evoluţia unui pragmatism strategic

Din 1979, obiectivele Iranului în Afganistan s-au schimbat odată cu modificarea peisajului intern al Afganistanului. Totuşi, Iranul a căutat în mod constant să vadă un Afganistan stabil şi independent, cu Herat ca zonă tampon şi cu un guvern favorabil Teheranului la Kabul, un guvern care să reflecte bogata diversitate etnică a ţării. Pentru atingerea acestor obiective Iranul a creat aşa-numitele sfere de influenţă în Afganistan. În timpul ocupaţiei sovietice (1979-88), Teheranul a creat o sferă ideologică de influenţă prin împuternicirea şiiţilor, iar mai târziu a generat sferă politică de influenţă, prin unificarea minorităţilor dari / persane, care au ajuns la putere. Admiţând, chiar dacă într-un ritm uluitor de lent, ameninţarea reprezentată de talibani la adresa propriei securităţi, Iranul a contribuit mai târziu la crearea unei sfere de rezistenţă pentru a contracara axa Kabul-Islamabad-Riyadh, prin sprijinirea Alianţei Nordului. De la eliberarea Afganistanului, Iranul a stabilit, de asemenea, o sferă economică de influenţă, angajându-se în reconstrucţia Afganistanului. Astăzi, obiectivele Iranului sunt de a pune presiune pe  guvernul afgan să se distanţeze de Washington, astfel încât Teheranul să poată gestiona mai bine tranzitul mărfurilor şi serviciilor între Golful Persic, pe de o parte şi Afganistan, Asia Centrală, India şi China, pe de altă parte. Chiar dacă politica externă, dar mai ales metodele de aplicare ale acesteia pot fi puse uneori sub semnul întrebării, politica afgană a Iranului în ansamblu a contribuit mai mult la moderare şi stabilitate decât la extremism şi instabilitate. Din dorinţa de a avea stabilitate în vecinătatea apropiată, Iranul nu a încercat să perturbe fundamental politica afgană, construindu-şi strategic influenţa prin investiţii în proxy-urile locale, variind de la politicienii şi conducătorii mujahedini Hazara, până la grupările Alianţei Nordului. Cooperarea cu talibanii poate fi interpretată ca o parte a acestei strategii multifuncţionale.

Prezenţa militară a NATO în Afganistan (iniţiată prin Operaţiunea Enduring Freedom, ca răspuns la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001) a fost precum o sabie cu două tăişuri pentru Iran. Pe de o parte era contracarată influenţa talibanilor în regiune, fapt care mai lua din presiunea pusă de aceştia pe guvernul de la Teheran, pe de altă parte, acţiunile iraniene în regiune erau drastic limitate de prezenţa occidentală în zonă, deoarece orice demers iranian putea fi interpretat ca un gest ostil la „procesul de democratizare al Afganistanului”. Deşi Statele Unite şi Iranul au întrerupt legăturile diplomatice în timpul crizei ostaticilor din 1979-1981, cele două ţări au avut rare cazuri de apropiere. Printre aceste răsturnări diplomatice se numără cooperarea SUA-iraniană, care a caracterizat primele zile ale campaniei militare a SUA în Afganistan, în 2001. Potrivit lui James Dobbins, care a servit ca trimis al preşedintelui George W. Bush în Afganistan, colaborarea cu Teheranul fost esenţială pentru înfiinţarea noului guvern la Kabul. Mai mult, la 5 decembrie2001, în timpul Conferinţei de la Bonn, reprezentantul Teheranului a fost cel care i-a convins pe membrii Alianţei Nordului să cedeze două locuri în viitorul guvern afgan, iar ministrul de externe iranian, Javad Zarif, a avut un rol cheie în a convinge opoziţia afgană, reprezentată de Alianţa Nordului, să îl accepte pe candidatul susţinut de SUA, Hamid Karzai, ca preşedinte.

Ministrul de Externe iranian, Javad Zaif, citat de IRNA News

Retragerea anunţată a trupelor americane şi a aliaţilor acestora din Afganistan poate reprezenta o oportunitate pentru Iran, existând un consens important printre specialişti legat de importanţa Teheranului în ceea ce priveşte evoluţia evenimentelor în Afganistan. Strategia iraniană post-tranziţie va continua să fie determinată de relaţiile sale cu SUA şi va fi influenţată de cinci factori: (a) probabilitatea menţinerii de către SUA a unei prezenţe de trupe semnificativ redusă, dar totuşi importantă, în Afganistan; (b) o insurgenţă activă care continuă să ameninţe democraţia afgană aflată în mişcare şi generează instabilitate în apropierea frontierei iraniene; (c) posibila reintegrare a talibanilor în cadrul politic al Afganistanului prin discuţii de pace; (d) traficul de droguri care ajung şi pe teritoriul iranian; şi (e) continuarea programului nuclear civil al Iranului şi probabilitatea sancţiunilor continue. În mod ideal, Iranul ar dori să îşi asume conducerea în procesele regionale şi, cu siguranţă, are potenţialul în acest sens, având în vedere expertiza sa în domeniile educaţiei, gestionării dezastrelor, sănătăţii şi construcţiei. Având în vedere convergenţa intereselor lor într-un Afganistan stabil şi sigur, guvernel iranian şi cel american au acum posibilitatea de a coopera, cel puţin pe termen mediu. Angajamentul Iranului în Afganistan este probabil mai important acum decât a fost în 2001, deoarece Teheranul şi-a consolidat deja cu succes profunzimea strategică s-a asigurat deja o considerabilă influenţă la nivel politic, economic şi social într-o parte semnificativă din Afganistan. Mai mult, nu mai are nevoie nici de asistenţa occidentală pentru a-şi consolida poziţia în Afganistan, sau în regiune, în ansamblul ei.

Dialogul cu Iranul privind modul în care Afganistanul poate fi stabilizat în mod realist are potenţialul de a avea un impact de anvergură şi asupra altor probleme care privesc comunitatea internaţională, inclusiv programul nuclear al Iranului. Cu toate acestea, stimulentele concertate sunt necesare pentru a asigura interesul constructiv al Iranului – de exemplu, recunoaşterea publică a contribuţiilor pozitive de până acum, recunoaşterea rolului critic pe care l-ar putea juca Teheranul în stabilizarea Afganistanului şi unele compromisuri, cum ar fi renunţarea Washingtonului la unele sancţiuni economice. La rândul său, guvernul iranian ar putea demonstra astfel că, din postura de putere regională, are capacitatea şi capabilităţile necesare pentru a acţiona responsabil şi constructiv în concordanţă cu interesele Afganistanului ca stat suveran. Preşedintele iranian Hassan Rouhani a menţionat că Iranul, ca putere regională, a arătat o capacitate de a ajuta la rezolvarea conflictelor din Asia Centrală, Caucaz şi Orientul Mijlociu, în special în ţările cu care Iranul are afinităţi religioase şi culturale. Având în vedere experienţa sa în Afganistan şi sprijinul îndelungat pentru negocierile de pace, Teheranul ar putea de fapt să joace un rol central în mediere şi să ajute la rezolvarea conflictului armat prelungit din Afganistan.

Arabia Saudită: nisipuri mişcătoare

Sâmbătă, 14 septembrie, un atac cu drone revendicat de rebelii yemeniţi houthi au provocat incendii la două instalaţii majore administrate de Saudi Aramco, gigantul petrolier al Arabiei Saudite, perturbând grav producţia şi exporturile. Însă unele indicii preliminare arată că acest atac nu şi-a avut originea în Yemen, ci în Irak iar secretarul de stat american, Mike Pompeo, a acuzat Iranul că este responsabil pentru atacurile asupra rafinăriilor saudite, incident care ar putea duce la pierderea temporară a mai mult de 5% din aprovizionarea cu petrol global. Pompeo, principalul diplomat al lui Donald Trump, a postat un mesaj pe Twitter, spunând că „nu există dovezi că atacurile au venit din Yemen”.

Sursă: Twitter

Răspunzând mesajului postat de Pompeo, senatorul democrat Chris Murphy, membru al comitetului pentru relaţii externe, a scris: „Aceasta este o simplificare atât de iresponsabilă şi este modul în care intrăm în războaiele inutile. Saudiţi şi houthiţii sunt în război. Saudii atacă houthiţii, iar aceştia răspund. Iranul îi susţine pe houthiţi şi acesta este un lucru rău, dar nu este la fel de simplu ca Houthiţii = Iran”. Senatorul republican Lindsey Graham, un aliat principal al preşedintelui Donald J. Trump, îl contrazice pe Murphy, susţinând de altfel punctul de vedere expus de secretarul de stat Pompeo: „Acum este momentul ca SUA să pună pe masă un atac asupra rafinăriilor de petrol iraniene, dacă Iranul continuă provocările lor sau cresc îmbogăţirea nucleară”, a răspuns senatorul din Carolina de Sud pe Twitter.

Sursă: Twitter

Duminică, purtătorul de cuvânt al ministerului de Externe iranian, Abbas Mousavi, a respins comentariile secretarului de stat Pompeo, catalogându-le drept false. „Astfel de acuzaţii şi comentarii oarbe sunt lipsite de sens şi nu pot fi înţelese în termeni diplomatici”, a spus el, adăugând că politica americană de „presiune maximă” asupra Iranului a devenit una dintre „minciunile maxime”.

Dacă pentru Iran, Afganistanul poate reprezenta oportunitatea, Arabia Saudită este nisipul mişcător. După mai bine de trei decenii de relaţii antagoniste cu încercări de apropiere scurte sortite eşecului, Regatul Arabiei Saudite şi Republica Islamică Iran îşi poartă propriul Război Rece din Orientul Mijlociu, prin intermediul actorilor non-statali. Mai mult, suportul Federaţiei Ruse faţă de politica Teheranului, şi cooperarea iniţială dintre Washington şi Riad, au fost percepute ca o extensie a adevăratului Război Rece dintre Occident şi fosta URSS. Comentariile oficialilor ruşi vin în susţinerea acestui scenariu. Vladimir Evseev, Directorul Centrului de Politici Publice, citat de agenţia RIA Novosti, este de părere că „situaţia a dovedit că infrastructura de apărare a Arabiei Saudite este vulnerabilă, iar aceasta trebuie să găsească o înţelegere cu Iranul pentru a detensiona situaţia din Golful Persic”. Grigorii Lukianov – expert al Consiliului de Relaţii Internaţionale – a declarat că „Arabia Saudită înregistrază o slăbire a coaliţiei create împotriva mişcării Ansar Allah, iar contradicţiile interne ar putea transforma regatul saudit într-un izvor de criză regională”. Toate aceste declaraţii devin şi mai interesante în contextul vizitei programate în octombrie a preşedintelui Vladimir Putin la Riad. Mai mult, Alexei Fenenko, şeful catedrei de securitate internaţională a Institutului Lomonosov, a explicat pentru agenţia de presă rusă RIA Novosti că „se observă, în prezent, o criză a Doctrinei Carter, potrivit căreia există trei ţări în Orientul Mijlociu a căror apărare este de importanţă vitală pentru SUA: Arabia Saudită, Kuweit şi Emiratele Arabe Unite”. Fenenko apreciază că „SUA are în momentul de faţă trei variante: prima – să nu iniţieze nici o acţiune militară şi să se limiteze la atitudini declarative de învinuire a Iranului, scenariu care însă va slăbi influenţa americană în Orientul Mijlociu, a doua – iniţierea unui atac punitiv limitat, însă există posibilitatea ca Iranul să răspundă major, iar a treia variantă ar fi atragerea unei terţe părţi în conflict, numai că alegerea aliatului a devenit limitată.”

Sursă foto: RIA Novosti

La o săptămână după atacul asupra facilităţilor din Abqaiq şi Khurais, apele par să se mai fi liniştit, iar impresia este că Donald Trump doreşte să evite panta alunecoasă către conflict ce ar putea genera un răspuns militar robust împotriva Iranului, dar şi o ripostă susţinută din partea acestuia. Administraţia americană pare să conştientizeze că un astfel de scenariu ar putea duce la un conflict militar mai amplu, la o criză energetică globală, la creşterea preţurilor gazelor americane sau la o recesiune chiar în anul electoral. Mai mult, un eventual conflict între SUA şi Iran, care să implice şi Arabia Saudită ar fi cel puţin imprudent, deoarece acesta ar însemna întreruperea a 20% din producţia mondială de petrol, precum şi creşterea preţului petrolului – lucru care ar avantaja în primul rând Kremlinul.

Conflictul din Yemen este mai degrabă o procură a concurenţei saudito-iraniene, decât o cauză în sine. Pentru Iran, susţinerea miliţiilor Houthi este un mijloc cu costuri reduse de a concura pe plan geopolitic şi sectar cu Arabia Saudită, iar pentru saudiţi interferenţa în Yemen este o chestiune de orgoliu, de a nu ceda în faţa Teheranului în lupta pentru influenţa regională. Un acord de încetare a ostilităţilor ar fi însă benefic în primul rând pentru yemeniţi, care sunt primele victime ale acestei confruntări prin proxy, însă atâta vreme cât liderii din Teheran şi Riad dictează (aproape exclusiv) evoluţia evenimentelor, acest lucru este greu de imaginat.

*Ioana Constantin Bercean este doctorand la Universitatea din Bucureşti şi expert LARICS pe problematica Orientului Mijlociu.