Război şi Pace în era lui Composite National Strength

Preşedintele chinez Xi Jinping ţine un discurs la al XIX-lea congres al Partidului Comunist Chinez (PCC) FOTO EPA-EFE / Wu Hong

Până în 2050, China îşi propune să devină prima în lume la o categorie interesantă: composite national strength, un amestec compozit, în care mai mulţi indicatori – forţa economică, tehnologică, militară, demografică a unei naţiuni - se întrepătrund cu ceea ce numim „soft power“.

Iar, ca obiectiv de etapă, Beijingul vrea să devină prima putere tehnologică a lumii până în 2039. Cu alte cuvinte, să detroneze America din locul de principală putere a lumii, iar secolul XXI să devină, cel puţin în a doua sa parte, un secol chinezesc.

În mult comentata sa carte „Destined for War - Can America and China Escape Tuchydide’s Trap?“ profesorul Graham Allison rescrie, în termenii competiţiei pentru hegemonie dintre SUA şi China, „capcana lui Tucidide“, pe care faimosul atenian o atribuia luptei pentru întâietate între Atena şi Sparta. În fapt, este vorba despre dilema/capcana în care puterea dominantă a momentului se află, raportat modul de interacţiune cu puterea în ascensiune, challenger-ul pentru supremaţie. Războiul, socoteşte în aritmetica istorică profesorul de la Harvard, a fost calea cea mai uzitată de tranşare a competiţiei pentru hegemonie. Negocierea, acomodarea reciprocă, coexistenţa între două super-puteri au fost excepţia şi nu regula de-a lungul secolelor. Pentru că, deşi în caruselul reaşezării ordinii mondiale de astăzi intră şi alte mari puteri, cum ar fi Rusia, India, Germania/Europa sau Japonia, „a G-2 World“, o lume cu două super-puteri, America şi China, devine realitatea geopolitică a erei noastre.

Este însă mult prea devreme ca cineva să cânte prohodul Americii şi Vestului, care au dominat copios ultimii 500 de ani de istorie mondială.

Lupta pentru supremaţie înseamnă şi o competiţie pentru controlul „Commanding Heights“ al ideilor de organizare a societăţii şi a lumii. Democraţia liberală, piaţa şi comertul liber au reprezentat pilonii ordinii şi guvernanţei mondiale de după al Doilea Război Mondial, cu SUA ca arhitect şi garant al sistemului internaţional. Astăzi, America pare să renege propriul său copil, retragându-se din TPP şi din Acordul de la Paris privind schimbările climatice, lăsând Chinei locul de promotor al globalizării. În loc de Planul Marshall, China propune un ambiţios proiect de conectare maritimă şi terestră la nivel de Eurasia - Belt and Road Initiative, varianta contemporană a vechiului Drum al Mătăsii (BRI prevede un buget de 1 trilion de dolari, suma de 20 de ori mai mare în dolari constanţi decât planul american de reconstrucţie a Europei occidentale distrusă de război). BRI trece şi pe la noi, exact pe traseul abandonatului coridor european IX, legând Sudul de Nordul Europei şi parcurgând peste 500 de km prin Estul României, de la Giurgiu la Suceava şi, mai departe, către Chişinău, Kiev, Helsinki, Varşovia Moscova sau Sankt Petersburg.

La Congresul al XIX-lea al Partidului, preşedintele Xi a lansat o invitaţie naţiunilor în curs de dezvoltare să aleagă soluţia capitalismului mixt şi a democraţiei limitate promovate de China ca model de păstrare a „independenţei economice“ şi politice a acestora, o provocare directă la adresa rolului global şi modelului de organizare a ordinii mondiale propus şi susţinut de SUA. Muzică pentru urechea multor autocraţi, deranjaţi de insistenţa pentru alegeri libere, multi-partidism şi condiţionarea ajutorului extern de măsuri de transparenţă şi luptă anti-corupţie.

Este însă mult prea devreme ca cineva să cânte prohodul Americii şi Vestului, care au dominat copios ultimii 500 de ani de istorie mondială. Dacă ascensiunea Chinei este o realitate de necontestat, declinul Occidentului este departe de a fi o „self-fulfilling prophecy“. Chiar dacă, la limită, China şi Rusia şi-ar da mâna, SUA, UE, India, UK, Australia, Coreea sau Canada - principalele democraţii şi puteri economice din tabăra pro-occidentală - vor continua să exercite o influenţă regională şi globală importantă. Să nu uităm nici vecinii Chinei, preocupaţi pe ascensiunea unui colos global şi care vor continua să încurajeze o prezenţă şi influenţă de contrabalansare din partea SUA şi a aliaţilor acesteia în zona Asia-Pacific.

Unde ne găsim noi în această ecuaţie? Fără îndoială, ancoraţi ferm în tabăra alianţelor noastre cu Europa şi America. Fideli cauzei democraţiei, drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, deşi tentaţiile autoritariste şi populismul sunt în ascensiune şi pe la noi. În acestă lume în reaşezare, vom fi oare capabili să anticipăm viitorul şi să ne putem folosi atuurile de locaţie geografică şi avanpost al Occidentului, redescoperind tradiţia de colaborare cu Asia, Africa şi Orientul Mijlociu, în interesul nostru şi al aliaţilor noştri? Până la urmă, şi Ştefan cel Mare a clădit cetăţile de la Poarta Albă, Hotin sau Chilia cu un dublu scop: de apărare împotriva cotropitorilor de la Răsărit, dar şi de apărare a rutei comerciale a Drumului Mătăsii. Şi atunci, ca şi acum, geografia este un dat, menirea noastră fiind şi rămânând de a avea un rol biunivoc: „Pavăză“, dar şi „Poartă“ între Est şi Vest, Nord şi Sud.

Istoria modernă a României a fost şi va rămâne puternic influenţată de configuraţia geopolitică a regiunii şi a lumii.

Vorbind de Asia, avem o tradiţie de colaborare cu China, un Parteneriat Strategic cu Coreea de Sud şi o relaţie în ascensiune cu Japonia. Mai aproape, avem Parteneriate Strategice cu Turcia, Georgia şi Azerbaijan. E timpul să le punem la treabă, ca un element complementar, şi nu ca pe un substitut, al relaţiilor noastre vitale cu SUA şi Europa (mult subutilizate şi ele din punct de vedere al investiţiilor, transferului de tehnologie şi al comerţului). Pentru că, indiferent de ideologie şi model de organizare a societăţii, Composite National Strength nu poate fi realizat fără o bună guvernare, inteligenţă şi patriotism, fără de care puterea economică, forţa şi influenţa unei naţiuni rămân simple deziderate sau slogane fără acoperire.

Ciclul istoric de după sfârşitul Războiului Rece se apropie de sfârşit. Capcana lui Tucidide implică şi riscul ca noul echilibru mondial să se facă şi prin violenţă, conflict sau război între marile puteri sau prin interpuşi. Din Coreea de Nord, în Marea Chinei de Sud şi din Estul Europei până în Iran, Arabia Saudită, Yemen sau Liban, riscul de război abundă. În orice variantă aleasă de marile puteri - competiţie negociată sau confruntare - statele slabe şi aflate pe linii de fractură rămân cele mai vulnerabile. Istoria modernă a României a fost şi va rămâne puternic influenţată de configuraţia geopolitică a regiunii şi a lumii. La 100 de ani de la sfârşitul Primului Război Mondial, nu avem voie să uităm adevărul: România Mare s-a realizat prin sprijinul aliaţilor noştri, în absenţa căruia proiectul naţional ar fi putut fi întârziat sau deraiat pentru o lungă perioadă.

Istoria se află la într-un nou moment de inflexiune, iar România nu va fi scutită de riscurile şi oportunităţile acestui moment epocal. Indiferent de ceea ce vor face (sau nu) alţii, un singur lucru este în controlul nostru: război sau pace, trebuie să investim în propriul Composite National Strength.