Decontul acţiunii unilaterale din 9/10 noiembrie vine astăzi când Grupul de la Minsk al OSCE a cerut soluţionarea deplină, definitivă şi sustenabilă a conflictului sub egida sa, cu stabilirea statutului pentru Nagorno Karabakh, în timp ce Turcia şi Azerbaidjanul au cerut Rusiei să respecte angajamentul său de a accepta formula mixtă de trupe pe teren, pe teritoriul recunoscut internaţional al Azerbaidjanului, cu includerea trupelor turce în Nagorno-Karabakhul rămas sub controlul minorităţii armene din Azerbaidjan. La ambele solicitări Rusia a răspuns cu NU! Şi îşi păzeşte cu încrâncenarea unei metropole în colonia sa exclusivitatea prezenţei militare, a menţinerii păcii şi controlului în Nagorno Karabakh.
 

Turcia parte a procesului, dar partener junior al Rusiei, în periferie

 
Dacă înfruntarea geopolitică mai largă în Caucaz care a vizat controlul strategic a fost una ce cuprindea Rusia şi Turcia, rezultatul este o victorie nescontată şi directă a Rusiei, dar cu costuri importante în raport cu Turcia, Iran şi Occidentul reprezentat de UE şi SUA la nivelul influenţelor regionale, al legitimităţii proceselor în cadrul OSCE şi ONU, dar şi la nivelul Grupului de la Minsk, responsabil de procesul de pace final.
 
Astfel, Rusia a preluat unilateral şi imediat sarcina de amplasare a trupelor pentru separarea părţilor pe teren, cu componenta de menţinere a păcii în exclusivitate, transformând Turcia într-un partener junior, subordonat, dependent – prin coridoarele controlate de Rusia se va face transferul prin Nakhchivan şi Nagorno Karabakh către Azerbaidjan şi Asia Centrală – şi participant doar într-un centru de coordonare a monitorizării încetării focului, aflat pe teritoriul controlat de Azerbaidjan, nu în Nagorno Karabakhul armean.
 
Finalizarea “componentei de implementare” a acordului ruso-turc ce a dus la soluţionarea conflictului, ca şi a acordului ulterior de cooperare urmează a fi realizat, potrivit Ministrului rus al Apărării, Serghey Shoigu. El reprezintă un alt recurs la interpretarea creativă a Rusiei a acordului ruso-turc anterior Declaraţiei comune din 9 noiembrie, totul pentru a lăsa Turcia fără participarea directă pe teren, o opţiune ce nemulţumeşte, în egală măsură, şi Azerbaidjanul. Locaţia pentru centrul comun de monitorizare urmează a fi stabilită în acord cu partea azeră.
 
Rezoluţia Parlamentului turc privind amplasarea trupelor în Nagorno Karabakh vorbeşte despre trupe de menţinere a păcii şi lasă la dispoziţia preşedintelui Erdogan dimensiunea şi natura misiunilor. În plus, mandatul ce rezultă din memorandumul ruso-turc pentru crearea centrului comun de monitorizare în Azerbaidjan prevede o durată de doar 1 an, faţă de cel de 5 ani al trupelor ruse. 
 
În ciuda acestui document, oficialii ruşi au insistat asupra implicării Ankarei limitată doar la lucrul în centrul de monitorizare de pe teritoriul Azerbaidjanului – prezumând că Nagorno Karabakh nu ar fi tot teritoriu azer, de unde ambiguitatea creativă şi interpretările ulterioare – şi că trupele turce de menţinere a păcii turce nu vor pătrunde în Nagorno Karabakh. Chiar preşedintele Vladimir Putin a afirmat, la 17 noiembrie, că centrul de monitorizare comun se va baza în cea mai mare parte pe utilizarea dronelor pentru a evalua situaţia de pe teren, din Nagorno Karabakh.
 

Deci câştigurile Turciei sunt doar parţiale: A câştigat influenţă în Caucazul de sud dar numai parţială şi temporară, fără trupe pe teren, şi numai controlat de către Rusia, care menţine exclusivitatea trupelor de menţinere a păcii. Modelul patrulelor mixte din Siria care stătea la baza gândirii turce nu a mai existat şi asta a dat preeminenţă Rusiei chiar în detrimentul Azerbaidjanului, care se trezeşte cu trupe ruse pe teritoriul său naţional deşi era singura ţară din Caucaz(iar Nagorno Karabakh singurul conflict îngheţat) fără trupe ruse. Altfel, Turcia a pus piciorul în celebra “vecinătate apropiată” a Rusiei aşa cum Rusia s-a inserat în Siria, în spatele Turciei, debalansând relaţiile prin prezenţa masivă a navelor ruse în Mediterana de Est şi prin cleştele rus creat de prezenţa militară rusă şi în Sudul Turciei.

 

Diferenţe majore ruso-turce în Nagorno Karabakh şi impunerea acordului Armeniei asupra prezenţei turce

 
Aceeaşi mişcare realizată brusc şi direct de către Rusia, încălcând angajamentele faţă de Turcia şi Azerbaidjan – care a determinat semnarea declaraţiei comune ce ţine loc de acord de încetare a focului – face ca diferenţe majore să apară între Rusia şi Turcia. Diferenţe ce se pot repercuta şi în alte teatre de operaţiuni unde cele două state funcţionează, în primul rând în Siria şi în Orientul Mijlociu, afectând postura Rusiei în aceste regiuni. 
 
Astfel, Ministrul rus al Apărării, Serghey Shoigu, a vorbit despre transportarea celor 2000 de militari şi a echipamentului necesar, inclusiv vehicule blindate, pentru a circula între cele 23 de posturi de observare create de Rusia în Nagorno Karabakhul rămas sub controlul minorităţii armene de aici. Rusia domină două arii, una în nord, în regiunile Terterks, Agdan şi Mardakert, şi una în sud, la Stepanakert şi Lachin. La Stepanakert e şi Centrul de comandă control al trupelor de menţinere a păcii ruse, un centru separat de Centrul comun de monitorizare ruso-turc al încetării focului, ce va fi amplasat pe teritoriul azer, potrivit memorandumului ruso-turc din 11 noiembrie.
 
E adevărat că Ministrul rus de Externe Serghey Lavrov a recunoscut situaţia existenţei unor fricţiuni ruso-turce în terţe teatre de operaţiuni, în Siria şi mai ales Libia, dar susţine că Rusia a acceptat faptul că “Turcia este un factor relevant, real şi important în regiune”, de unde rolul rezervat în Nagorno Karabakh. În plus, Lavrov a subliniat că Turcia e partenerul Rusiei în multe regiuni, şi a explicat acceptarea prezenţei turce pe teren şi pentru că Azerbaidjanul suveran are dreptul să-şi aleagă partenerii politici externi aşa cum are şi Armenia suverană - o replică de liniştire a Turciei şi un mesaj către Occidentul nemulţumit de soluţia care transformă Nagorno Karabahul şi Caucazul de Sud într-o afacere strict ruso-turcă.
 

Pe de altă parte, Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Preşedintelui rus Vladimir Putin, a fost mai puţin nuanţat şi diplomatic El a insistat că participarea Turciei cu trupe de menţinere a păcii în Nagorno Karabakh este imposibilă fără acordul ambelor capitale, Erevan şi Baku – fapt care certifică situaţia conflictului între Armenia şi Azerbaidjan dar care, totodată, exclude apartenenţa Nagorno Karabakhului, controlat de minoritatea armeană, la statul azer – aşa cum s-a întâmplat şi în mesajele privind amplasarea centrului comun de monitorizare a încetării focului.

Peskov a declarat că "trebuie să înţelegem că militarii ruşi vor fi trupele de menţinere a păcii care sunt deja desfăşurate în zona de contact dintre părţi" şi că "în acelaşi timp, cooperarea cu Turcia va fi făcută în cadrul centrului de monitorizare care va fi localizat în Azerbaidjan". Întrebat despre declaraţia Ankarei potrivit căreia trupele de menţinere a păcii turce vor fi parte a misiunii din Nagorno Karabakh, purtătorul de cuvânt a recunoscut explicit "putem presupune că aici sunt diferenţe de înţelegere" între Moscova şi Ankara.

 

Solicitările UE şi nemulţumirile lui Macron şi ale SUA: blocajul legitimităţii internaţionale şi a planului de pace final

 
Nemulţumirile occidentale relative la soluţia intepestivă rusă şi la formula găsită au inclus deopotrivă reacţii ale Franţei, Statelor Unite şi Uniunii Europene, ultima la nivelul Înaltului Reprezentant Josep Borrel. Astfel, costurile unilateralismului rus au început să apară şi pe această dimensiune a lipsei de legitimitate şi a misiunii de „pacificatori ruşi”, şi în ceea ce priveşte soluţia intermediară şi nevoia unui acord de pace între părţi.
 

Franţa a fost prima care a vorbit despre ambiguităţile acordului chiar la 17 noiembrie, acuzând şi absenţa tuturor membrilor grupului de la Minsk – Franţa şi Statele Unite, în primul rând. Între ambiguităţile numite de către Ministrul de Externe, Jean-Yves Le Drian, se numără problema refugiaţilor, delimitarea încetării focului, prezenţa Turciei, revenirea luptătorilor străini şi negocierile în legătură cu statutul final din Nagorno-Karabakh. Le Drian a negat pasivitatea Franţei în conflict vorbind despre faptul că discuţiile legate de viitorul stat al Nagorno Karabakh au început deja între cei trei copreşedinţi ai Grupului de la Minsk.

 
Departamentul de Stat al SUA a susţinut poziţia Franţei, insistând că Rusia trebuie să răspundă la un număr de întrebări şi să clarifice aspectele legate de acord, "inclusiv despre rolul Turciei”. Secretarul de Stat Mike Pompeo, aflat în vizită de reasigurare a Georgiei în legătură cu prezenţa trupelor ruse la sudul său, a susţinut la Tbilisi că încetarea focului este doar primul pas spre o soluţie paşnică a conflictului şi că discuţiile trebuie începute între părţi sub auspiciile Grupului de la Minsk.
 
Şi Înaltul Reprezentant Josep Borrel a declarat, în numele UE, că avem de a face doar cu primul pas care să ducă la soluţionarea durabilă a conflictului lung din Nagorno Karabakh, şi că după încetarea ostilităţilor vine un acord negociat, comprehensiv şi durabil care include statutul Nagorno Karabakh. UE susţine formatul internaţional al OSCE Grupul de la Minsk, şi va contribui la o soluţionare eficace a conflictului, anunţând sprijinul necesar pentru stabilizare, reconstrucţie post-conflict şi măsuri de construcţie a încrederii pe care le poate asuma organismul comunitar.
 
Parisul este preocupat, cu precădere, de posibila emergenţă a unui proces alternativ de pace pentru regiune, similar procesului “Astana” din Siria, care presupune discuţiile între Rusia, Turcia şi Iran. “Nu se poate să avem de o parte un proces Minsk şi de cealaltă un proces Astana(ambele incluzând Rusia). La un moment dat, Rusia va trebui să facă o alegere.”
 
Întâlnirea diplomaţilor din grupul de la Minsk la Moscova, la 18 noiembrie, nu a clarificat lucrurile, din contra, a marcat o accentuare a divergenţelor când au fost clare abordările ruse şi rolul de decor şi finanţator rezervat Occidentului. Vorbind despre perspectiva reuniunii formatului grupului de la Minsk, Preşedintele azer Ilham Aliyev a ridicat vălul în legătură cu planul de pace insistând asupra faptului că Azerbaidjanul nu va negocia nici un statut special pentru Nagorno Karabakh şi că regiunea controlată de armeni este teritoriu azer.
 

Trupe ruse staţionate în Nagorno Karabakh. Retragerea condiţionată de ambele părţi?(varianta Transnistria)

 
Există şi un set de elemente mai complexe în ceea ce priveşte formula consemnată în Declaraţia comună de la Moscova care a marcat încetarea focului şi introducerea trupelor ruse de menţinere a păcii pe teren, în Nagorno Karabakh. Aceasta vizează formula de perpetuare a conflictului nesoluţionat şi perspectiva menţinerii trupelor ruse sine die pe teren. Această perspectivă e destinată să avantajeze doar Rusia în actuala situaţie.
 
Astfel, dacă pentru Moscova, Putin şi Lavrov, Nagorno Karabakh-ul rămas sub control armean nu este teritoriu azer, sau dacă orice act în ceea ce priveşte orice acţiune în regiune presupune acordul deopotrivă al Armeniei şi al Azerbaidjanului, situaţia poate degenera în timp în refondarea unui conflict îngheţat tradiţional din spaţiul rus, acolo unde Rusia nu are interes să soluţioneze vreodată conflictul – acest fapt ar însemna nevoia de retragere a trupelor ruse – şi îşi doreşte garanţia de a rămâne pe perioadă nedeterminată pe teren, pe teritoriul azer. 
 
Astfel, acordul presupune că mandatul trupelor de menţinere a păcii ruse e de 5 ani şi că este reînnoibil cu acordul părţilor – Armenia şi Azerbaidjan. Mandatul Turciei pentru intrarea pe teren a fost condiţionat de către Moscova prin acordul Armeniei, deşi vorbim, în continare, despre teritoriul recunoscut internaţional al Azerbaidjanului. În plus, mandatul Turciei pentru prezenţa în grupul comun de monitorizare durează doar un an, prezenţa rămânând doar pe teritoriul Azerbaidajnului.
 
E de aşteptat, deci, o formulă similară celor întâmplate în Abhazia, Osetia de sud, azi în Transnistria şi Donbas: retragerea trupelor ruse nu va avea loc nici măcar la cererea statului suveran pe teritoriul căruia se află aceste trupe, atât timp cât nu sunt de acord dimpreună Armenia şi Azerbaidjan. În plus, este oricând posibilă autoproclamarea unilaterală a Republicii Artsakh, care să fie sau nu recunoscută de către Rusia, şi care să devină cuiul lui Pepelea în retragerea rusă de pe teren.
 
Adică este nevoie de acordul ambelor părţi, Azerbaidjanul şi Republica Artsakh, pentru încheierea misiunii aşa-numiţior pacificatori ruşi, aşa cum acordul de pace să devină “o afacere internă a Azerbaidjanului” între Baku şi Stepanakert, cu Rusia unic mediator. Avem din nou pe teren replicat modelul Kozak al Transnistriei. Şi fără UE şi SUA prezente şi cu o Turcie care va fi expulzată după un an de mandat. Azerbaidjanul s-a trezit cu trupe ruse care nu vor mai pleca niciodată de pe teritoriul său.
 

Occidentul trimis să aducă bani de acasă, ONU şi Grupul de la Minsk ajutor umanitar

 
Pentru a întregi imaginea generală a proiectului unilateral rus pentru Nagorno Karabakh, mai trebuie să trecem prin etajul în care Rusia spune ce rol rezervă organizaţiilor internaţionale, ONU, OSCE şi Grupului de la Minsk, respectiv Occidentului în Nagorno Karabakh, din perspectiva sa. Astfel, Rusia a anunţat, prin intermediul Ministrului de Externe Serghey Lavrov, că la capitolul refugiaţi care trebuie să revină acasă, este vorba despre 135.000 (numărul nu cuprinde, cu certitudine, azerii care trebuie să revină în districtele din jurul Karabakhului, refugiaţi în perioada primului război din 1988-1994, care sunt mult mai mulţi). Este vorba strict despre refugiaţii din Nagorno Karabahul armean pentru care Rusia vorbeşte despre 90.000 de armeni şi de azeri plecaţi în timpul celui de-al doilea război, din 27 septembrie-9 noiembrie 2020, estimaţi la 45.000, care să revină în zonele din jurul Karabahului armean.
 
Ministrul rus de Externe, Serghey Lavrov, a anunţat că se aşteaptă ca membrii grupului de la Minsk să participe la soluţionarea “problemlor umanitare” din Nagorno Karabakh. El susţine că Rusia se aşteaptă ca co-preşedinţii grupului de la Minsk – Statele Unite şi Franţa – să participle la aranjarea infrastructurii civile, la stabilirea elementelor necesare pentru deblocarea schimburilor economice, transporturilor şi comunicaţiilor, în timp ce Rusia şi-a asumat menţinerea păcii şi, alături de Turcia, monitorizarea încetării focului. Cât despre procesul politic, Lavrov susţine că, desigur, Grupul de la Minsk se va ocupa, dar “ţinând cont de acordurile de la 9 noiembrie”. Deci politica faptului împlinit, care limitează orice acţiune de soluţionare definitivă a conflictului.
 
Aceeaşi abordare a fost îmbrăţişată şi de către preşedintele rus Vladimir Putin. El a susţinut că Rusia aşteaptă ca organizaţiile internaţionale să se alăture eforturilor umanitare în Karabakh. În ceea ce priveşte Crucea Roşie, directorul ei a fost deja chemat la Moscova, acordându-i-se rolul conducător. În plus, Putin s-a referit la un număr de organizaţii componente ale ONU, care să se alăture eforturilor Crucii Roşii: Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi – citat şi inclus în Declaraţia comună, Oficiul pentru Coordonarea Afacerilor umanitare, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Programul Naţiunilor Unite pentru Alimente, şi Serviciul de Acţiune contre Minelor al ONU. Pe listă, Preşedintele rus a adăugat UNICEF pentru chestiunile legate de copii, UNESCO pentru prezervarea patrimoniului siturilor istorice şi religioase, şi UNDP pentru faza post-conflict.
 
În nici un moment al comunicării, Rusia nu s-a gândit la componenta de legitimitate şi la nevoia unei soluţii durabile, deci a implicării Uniunii Europene, SUA sau a Occidentului, în integritatea sa, cu excepţia finanţării reconstrucţiei în Nagorno Karabakhul armean. Deşi face rituos referire la procesul politic, Ministrul de Externe Lavrov introduce limitarea respectării acordurilor pe care le-a impus la 9 noiembrie, peste care planează foarte clar perspectiva nesoluţionării vreodată a conflictului(evocată de Ilham Aliyev) şi a menţinerii sine die a situaţiei sub controlul trupelor ruse, care pot să-l încălzească şi să-l utilizeze oricând, aşa cum a procedat deja cu nenumăratele conflicte îngheţate de pe teritoriul fostei URSS.