Război cultural la baionetă
0
De ce nu ne mai înţelegem deloc? De ce nu vrem să pricepem ce se-ntâmplă-n lume? De ce ni se pare clar că tabăra adversă e numai bună de-njosit, vituperat, demonizat, iar un Hitler redivivus o va acapara negreşit?
De ce ne tot sărim, retoric, la beregată? De ce-şi tot ratează subiectele o parte a presei apusene? De ce n-a înţeles just substratul, cauzele şi urmările uciderii teroristului-şef iranian Soleimani? Această parte a ei a crezut (şi mai crede pe alocuri) că lichidarea generalului n-ar fi fost justificată, deşi e clar că era, de vreme ce Soleimani se afla şi îndărătul uciderii unui civil american în atacul cu rachete asupra unei baze americane din Kirkuk şi la comanda tentativei de luare cu asalt a ambasadei SUA de la Bagdad.
Apoi, aceeaşi presă a presupus că drona ucigaşă va declanşa o escaladă sau un război mondial apocaliptic. În fapt, după tardiv admisa doborâre a unui avion de pasageri ucrainean de către Gărzile Revoluţionare pe cât de sângeroase, pe atât de incompetente, ale ayatolahului Khamenei, eliminarea lui Soleimani pare să le fi băgat iranienilor minţile în cap şi să-i pacifice. Măcar vremelnic.
În plus, conflictul şi deznodământul său neaşteptat par să-i fi silit şi pe vest-europeni să-şi reconsidere poziţiile stupide. Bunăoară contraproductivul împăciuitorism în faţa unui regim expansionist, căruia i-au trecut cu vederea nu doar terorismul regional şi crimele proprii, ori comise cu mâna miliţiilor pe care le finanţează şi le înarmează, ci şi mai multe consecutive încălcări ale veşnic supraestimatului tratat nuclear cu Iranul. Un acord pe care partea persană a recunoscut că l-a încălcat în repetate rânduri. Or, abia acum, într-un târziu, graţie noului premier britanic, de bună seamă, puterile vest-europene au reacţionat, declanşând, spre disperarea unei părţi a presei şi observatorilor de stânga, mecanismul de arbitraj la care ar fi trebuit să recurgă de la prima violare a înţelegerii.
Să fi fost oare prea greu pentru progresistele mass-media apusene să-şi amintească de sfaturi bătrâneşti, de literatura clasică, latină, de vechi proverbe, precum „si vis pacem para bellum?“ - dacă vrei pace, pregăteşte-te de război? Să nu mai fie în stare să înţeleagă demersuri fireşti şi cu succes transpuse în trecut, ca descurajarea agresorului şi agresiunii?
De ce un juriu de filologi care-şi arogă o pretinsă superioritate intelectuală îşi permite în Germania să încerce să pună capăt oricărui dialog, demonizând, prin alegerea anuală a unui presupus „cuvânt-horror“, o tabără politică, sau ştiinţifică? Mai nou, juriul a decretat că sintagma „horror“ a anului 2019 ar fi „isteria climatică“. Or, nu isterică e adularea Gretei Thunberg, calificată de un episcop drept un nou Isus şi idolatrizată de militanţii ecologişti ca şi cum ar fi o icoană? Şi cum să se descrie oare atitudinea televiziunilor de ştiri occidentale care au petrecut ore şi zile de emisii ca să depene febril vizita „de lucru“ a tinerei suedeze la New York? Chiar n-aveau subiecte mai fierbinţi?
Prinşi în bulele noastre, nu mai stăm strâmb să judecăm drept. Suntem ideologizaţi până în vârful unghilor. Ascultăm, citim şi vedem doar ce ne convine. Apoi supralicităm, până-l desfiinţăm definitiv pe preopinent. Aruncăm restul la o groapă de gunoi din ce în ce mai mare, mai adâncă, mai incapabilă să ne cuprindă munţii de blesteme şi de deşeuri intelectuale, produse de nihilismul nostru debordant.
Extrema dreaptă n-are jenă să-şi afişeze rasismul, ori antisemitismul când nu-şi escamotează ura dibaci, îndărătul unor pretinse îngrijorări sociale, precum cea profesată cu aplomb de edilul unui oraş ca Târgu Mureş. La polul opus neonaziştilor se cred, fals, mulţi progresişti. Al căror rasism e răsturnat, dar nu mai puţin real. Deşi activiştii extremei stângi sunt marxişti, relativişti, amicii radicali şi uneori chiar terorişti ai tuturor minorităţilor (cu excepţia evreilor, a „sioniştilor“) şi vrăjmaşii implacabili ai majorităţilor, mai ales când sunt alcătuite din bătrâni albi, creştini şi heterosexuali, rasismul şi politicile identitare le sunt proprii şi lor.
Cenzura înfloreşte, democraţia moare, unitatea transatlantică se duce de râpă, iar tiranii exultă.
Nu mai puţin smintitoare e intoleranţa faţă de „celălalt“ manifestată uneori, culmea, în numele toleranţei. Pentru unii, celălalt e reprezentat de elitele globaliste, noul cuvânt cod desemnându-i pe stăpânii infernului. Alţii îi vituperează, globalist, pe naţionalişti. Şi pe cei care, în viziunea lor, s-ar preface a nu-nţelege prezumtiva „urgenţă climatică“, numind-o „isterie“, spre a-şi perpetua dominaţia prin limbaj şi a le dezavua eficient pe tinerele militante pentru ecologie, astfel încât să-şi poată prezerva raporturile de putere şi hegemonia.
Procurorului extremist i se pare că simplul fapt de a acuza îi conferă o valoare pe care altfel n-o are. În această luptă retorică la baionetă, însângerând lumea deconstruită de relativişti, vidată de valori reale, dar plină până la refuz de emoţii prefăcându-se în istericale, ori împărţită pe sertare, clase, rase, confesiuni şi etnii de fascişti şi comunişti, omul dispare. Dialogul se vede sugrumat. Dezbaterea îşi ia adio. Libertăţile individuale ajung pe dric.
Cenzura înfloreşte, democraţia moare, unitatea transatlantică se duce de râpă, iar tiranii exultă. În răstimp, Rusia dezinformează planetar, iar China comunistă îşi edifică, în numele „armoniei“, un imperiu global al supravegherii totale şi al spălării absolute pe creier. Iar în Orient, în Africa şi America latină dictatorii îşi bat joc de popoare şi de valorile „europene“ ori „ale ONU“, practicând genocidul.
Iată de ce nu ne-nţelegem de nicio culoare politică. Şi, deşi miza e mare, în joc fiind însăşi civilizaţia, nici nu ne vom înţelege până nu vom accepta că există adevărul. Ba chiar şi adevărul universal.
Petre Iancu - Deutsche Welle
Se încarcă comentariile...
