Qui s’aime, se taquine. Uniunea Europeană, între umilinţele din Pacific şi un bâdgir-ul diplomatic pe tema Iranului
0
Context: Până la 23 februarie 2021, AIEA (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică) a verificat şi a monitorizat punerea în aplicare de către Iran a angajamentelor sale legate de domeniul nuclear al Planului Comun şi Cuprinzător de Acţiune (JCPOA) semnat în 2015, de SUA, Marea Britanie, Franţa, China, Rusia şi Germania cu Republica Islamică Iran.
Cu toate acestea, din februarie a.c., activităţile de monitorizare au fost subminate de decizia Iranului de a opri punerea în aplicare a angajamentelor sale nucleare în temeiul JCPOA. Mai mult, la finalul lunii august, fostul director adjunct al AIEA, Olli Heinonen, estima că progresul activităţii nucleare a Iranului este la două luni distanţă de obţinerea capabilităţii nucleare. Într-un interviu acordat postului israelian TV7 / Israel News, Heinonen a subliniat evoluţia rapidă a programului nuclear iranian.
În încercarea de a evita escaladarea tensiunilor la reuniunea Consiliului Guvernatorilor AIEA şi conştient de avertismentele iraniene la adresa unei rezoluţii occidentale anti-Iran – Rafael Grossi, directorul general al agenţiei, a efectuat prima sa vizită în Iran de la schimbarea administraţiei prezidenţiale, în încercarea de a prelungi acordul conform căruia AIEA poate monitoriza activităţile nucleare ale Republicii Islamice.
Directorul general al AIEA, Rafael Mariano Grossi şi Mohammad Eslami, noul şef al Organizaţiei Energiei Atomice din Iran. Sursă foto: Radio Farda.
Discuţiile despre revenirea la prevederile JCPOA (după retragerea unilaterală din acord a SUA, în mai 2018) au fost blocate începând cu 20 iunie, la două zile după victoria lui Ebrahim Raisi în alegerile prezidenţiale din Iran, însă chiar dacă nu a conturat date specifice, un înalt oficial iranian a declarat recent că „nu va trece prea mult” până va avea loc cea de-a şaptea rundă de discuţii diplomatice de la Viena. Dar în timp ce Iranul consideră că tergiversarea diplomaţiei nucleare cu marile puteri îi va aduce anumite avantaje, rămâne de văzut cât timp vor aştepta ţările occidentale ca oficialii din Teheran să revină la negocieri.
Mai mult, Israelul, contestatarul de serviciu al JCPOA dar şi principalul rival al Iranului în regiune, îşi continuă acţiunile de lobby în cancelariile occidentale, pregătind opinia publică, dar şi mediul politic, pentru posibile acţiuni militare împotriva Iranului. Benny Gantz, ministrul Apărării din Israel, a declarat că ţara sa nu se va opune eforturilor administraţiei Biden de a revigora acordul nuclear iranian, însă vrea să vadă şi un „Plan B” credibil, care să ofere garanţia unei izolări internaţionale a Iranului, oficialii israelieni presând Washingtonul să pregătească o „demonstraţie de putere” serioasă în cazul în care negocierile cu Teheranul eşuează.
Într-un interviu acordat site-ului de ştiri Walla, şeful statului major al forţelor de apărare israeliene, generalul Aviv Kochavi, a declarat că pregătirile pentru posibile lovituri aeriene asupra facilităţilor nucleare iraniene s-au intensificat. El a adăugat că „o parte semnificativă a bugetului pentru apărare (...) a fost destinată reducerii la minimum” a prezenţei iraniene în Orientul Mijlociu, în timp ce în august a. c. Benny Gantz a declarat că Tel Avivul este „pregătit să atace Iranul”, adăugând că Republica Islamică reprezintă „o provocare globală”. În cazul punerii în aplicare a acestui scenariu, principala provocare pentru Israel va fi aceea de a alinia opinia publică şi cancelariile occidentale în spatele deciziei militare, căutând astfel legitimarea internaţională.
Principalele instalaţii nucleare iraniene. Sursă foto: Global Security.
Qui s’aime, se taquine
Pe de altă parte, nici marile puteri occidentale nu sunt chiar într-o lună de miere, relaţia transatlantică fiind supusă, din nou, unei inedite provocări. Acum câteva săptămâni Franţa şi Australia au inaugurat primul dialog ministerial 2 + 2. Acest parteneriat strategic s-a bazat pe o analiză comună a pericolelor din regiunea Indo-Pacific, în special a provocărilor ridicate de China, din ce în ce mai agresivă în domeniul maritim. Această viziune comună, care reprezenta angajamentul Franţei în Asia, fusese dezvoltată încă din 2016 şi ar fi constat în furnizarea a 12 submarine convenţionale franceze către Australia, la acea vreme australienii respingând orice idee a submarinelor cu propulsie nucleară. În 2018, în Australia, preşedintele francez Emmanuel Macron a dat un impuls decisiv strategiei Indo-Pacifice franceze, printr-un faimos discurs ţinut la Garden Island, unde a definit o „axă indo-pacifică” formată din Franţa, India şi Australia, cu scopul declarat de a contrabalansa ambiţiile hegemonice ale Chinei.
Preşedintele francez Emmanuel Macron şi prim ministrul australian Scott Morrison, la Palatul Elysee, 15 iunie 2021. Sursă foto: The Diplomat.
Această viziune Indo-Pacifică era incluzivă, se baza pe cooperare şi căuta reunirea statelor mijlocii, îngrijorate de de unilateralismul administraţiei Trump. În acea perioadă inclusiv guvernul de la Canberra era reticent faţă de o implicare semnificativă în Quad – Dialogul Cadrilateral de Securitate care reuneşte Australia, India, Japonia şi SUA. Astfel, pentru Franţa se contura posibilitatea de a deveni forţa motrice din spatele definirii unei strategii a Uniunii Europene în regiunea Indo-Pacific, însă ulterior Australia a anunţat că abandonează contractul agreat pentru submarinele franceze, orientându-se spre un alt format. Anunţul, oarecum surprinzător, conform căruia SUA, Marea Britanie şi Australia au convenit asupra formării unei noi alianţe – AUKUS – care va avea scopul de a îngrădi China în regiunea Indo-Pacifică, a stârnit o serie de emoţii, provocând nemulţumirea guvernului francez şi lăsându-i pe oficialii UE oarecum derutaţi în ceea ce priveşte viitorul strategiei europene pentru a contracara ascensiunea internaţională a Chinei.
Unii analişti văd decizia guvernului din Canberra ca o emergenţă binevenită a unei alianţe între puterile maritime tradiţionale din SUA, Australia şi Marea Britanie, un fel de revenire nostalgică în trecut. Lucrurile s-au schimbat, totuşi. Fiasco-ul afgan a arătat limitele angajamentului SUA şi eficacitatea acestuia, în ciuda resurselor considerabile. Londra, la rândul său, încearcă cu disperare să îşi reconfigureze un nou loc pe scena internaţională după Brexit, bazându-se pe conceptul de „Marea Britanie globală”. Cu toate acestea, apare şi întrebarea legată de realitatea capabilităţii britanice de a-şi proiecta forţa şi capacităţile în regiunea Indo-Pacific, în timp ce în era post-Brexit ţara se confruntă cu costuri şi tensiuni economice ridicate.
Pe de altă parte, Franţa are active politice şi militare permanente în Oceanul Indian şi în Pacificul de Sud. În ultimii ani, nivelul activităţii marinei franceze a fost important, completat de desfăşurări navale regulate şi de organizarea de exerciţii cu flotele miliatre ale Quad. Aceste capacităţi maritime sunt departe de a fi neglijabile într-o regiune marcată de tensiuni asupra frontierelor maritime, piraterie, pescuit ilegal şi frecvente dezastre naturale.
Lăsând deoparte mândria rănită a Franţei (care şi-a rechemat ambasadorii din SUA şi Australia) noul pact geopolitic între puterile maritime anglofone reprezintă un regres pentru strategia UE. Oficialii de la Bruxelles consideră că momentul anunţării formării noii alianţe AUKUS nu a fost bine ales, întrucât înaltul reprezentant pentru afaceri externe al UE, Josep Borell, tocmai urma să prezinte strategia comunitară pentru regiunea Indo-Pacific. În cel mai bun caz, a fost considerat un gest uşor nepoliticos; în cel mai rău caz, a confirmat că, în ciuda ambiţiilor globale anunţate şi mult dorite de Bruxelles, UE nu este luată în serios ca actor geopolitic internaţional. Aşadar, indiferent de ce explicaţii vor încerca să găsească oficialii UE privind această desfăşurare a evenimentelor, poate încercând să o delimiteze de ambiţiile sale globale, decizia administraţiei Biden de a forma o alianţă militară cu aliaţii anglofoni în scopul îngrădirii şi gestionării celui mai periculos jucător apărut la orizont – China – oferă o perspectivă destul de clară asupra viziunii americane pentru viitorul apropiat şi mediu. Chiar dacă UE deţine o capabilitate economică impresionantă, evenimentele din ultima perioadă au demonstrat că, pe anumite paliere, Bruxelles-ul mai are un drum lung de parcurs dacă doreşte să stea între China şi SUA fără a fi înghesuit la colţ.
Desigur, la nivel diplomatic se vor căuta şi găsi soluţii pentru ieşirea din acest impas, însă cunoscut fiind orgoliul Franţei, precum şi dorinţa de recunoaştere la nivel global a UE, este de aşteptat ca în viitorul foarte apropiat europenii să încerce să puncteze decisiv pe un dosar internaţional semnificativ, în încercarea de a dovedi că au şi pot juca un rol important pe plan global, dar şi că reprezintă o comunitate care îşi onorează angajamentele. Iar în acest moment unul dintre cele mai fierbinţi dosare este acordul nuclear cu Iranul.
JCPOA 2. 0.: Un „bâdgir” diplomatic al Uniunii Europene
Captor de vânt persan (bâdgir) din regiunea Yazd. Foto credit: Shervin Abdolhamidi.
Când lucrurile se încing, cauţi să le răcoreşti. Cultura persană este foarte familiarizată cu căldura, cu temperaturile arzătoare din Orientul Mijlociu. Una dintre cele mai eficiente tehnologii antice dezvoltată de persani pentru a combate căldura a fost bâdgirul sau captorul de vânt. Situate pe vârfurile clădirilor, bâdgir-urile funcţionează prin canalizarea aerului cald dedesubt în interiorul clădirii, peste bazine de apă, forţând aerul încălzit să se ridice şi să iasă în exterior. Neglijate de arhitecţii moderni din a doua jumătate a secolului XX, la începutul secolului 21 aceste construcţii şi-au reintrat în drepturi, fiind reluată folosirea lor, pentru a creşte ventilaţia şi a reduce cererea de energie electrică pentru aerul condiţionat.
Oficialii UE s-ar putea inspira din modelul persan pentru a-şi reconstrui imaginea, pentru a încerca o strategie şi pentru a puncta decisiv pe plan internaţional. Însă această strategie trebuie să fie una asumată şi este condiţionată în special de voinţa politică a statelor membre, în special a Franţei şi Germaniei. În contextul actual Parisul are toate motivele pentru a se mobiliza iar Germania nu ar fi foarte greu de convins, având în vedere consensul din 2003, când ambele state au ales să nu se alăture Statelor Unite şi Marii Britanii în invazia din Irak.
Pe orice şantier constructorii au nevoie de un plan pentru a vizualiza structura finală a edificiului. Pentru Enrique Mora, secretarul general adjunct al EEAS (Serviciul European de Acţiune Externă) şi oficial principal în procesul de negocieri nucleare, prioritatea maximă a UE ar trebui să fie restabilirea predictibilităţii şi stabilităţii arhitecturii fracturate de securitate regională. Pentru ca iniţiativa să aibă o şansă de succes, UE trebuie să construiască un compromis bazat pe colaborare, să convină asupra unui nou cadru mai elastic şi rezistent la şocuri, pe care iranienii să-l poată promova pe plan domestic. În ciuda eforturilor fostului preşedinte Hassan Rouhani de a angaja Occidentul, decizia neîntemeiată a administraţiei Trump de a ieşi din JCPOA rămâne una cu ecouri profund negative, iar din punct de vedere politic iranienii nu pot accepta un acord care nu este mai avantajos pentru ei.
UE şi actorii interesaţi în mod legitim de un acord vor trebui să accepte acest fapt precum şi pârghiile pe care acum le foloseşte Iranul. Actuala delegaţie iraniană se poate îndepărta de masa negocierilor de la Viena fără consecinţe, în comparaţie cu vremurile anterioare. Din fericire, UE şi E3 (Germania, Franţa, Marea Britanie) stau la masă cu o oarecare credibilitate, ca intermediari oneşti, având în vedere că UE a fost poliţistul bun de-a lungul anilor, iar Catherine Ashton – primul oficial european care a iniţiat dialogul cu Teheranul în vederea concluzionării unui acord nuclear – a fost percepută de iranieni ca un diplomat de bona fide.
Din perspectiva Washingtonului, amânările Teheranului vor fi greu de înghiţit pe măsură ce timpul trece. Administraţia Biden a făcut din revenirea la acord o prioritate de politică externă şi are nevoie de o victorie urgentă în acest sens, având în vedere retorica şi comentariile post-Afganistan. La fel ca UE, Washington-ul caută mai multă stabilitate şi securitate regională, astfel încât resursele principale să poată fi alocate către Asia. Având în vedere antecedentele, Iranul nu este înclinat să-i acorde lui Robert Malley, trimisul special al SUA pentru Iran, vreun tratament special, iar poziţia maximalistă a Teheranului reduce considerabil opţiunile SUA.
În timp ce cadrul original al JCPOA s-a concentrat exclusiv pe probleme nucleare, extinderea conţinutului acestuia pentru a include activitatea regională a Iranului va fi un eşec, deoarece Republica Islamică vede aceste probleme ca fiind independente de JCPOA. Presiunea de a extinde conţinutul acordului este exercitată în special de Israel, având în vedere natura în continuă deteriorare a relaţiei dintre Teheran şi Tel Aviv. Deşi răcorirea retoricii Israelului nu face parte din procesul formal al negocierilor nucleare, este o dinamică cu care UE va trebui să se confrunte în fundal. Mai mult, moartea unui britanic şi a unui român într-un presupus atac cu drone iraniene în Marea Arabiei nu oferă niciun motiv Statelor Unite sau E3 să abandoneze acest aspect.
Un segment deosebit de dificil al discuţiilor va implica Rusia. Oficial, Moscova a făcut întotdeauna presiuni pentru revenirea la termenii JCPOA, dar are şi motive ulterioare, informale. Încheierea unui nou acord ar fi o mare oportunitate internaţională de fotografie pentru Kremlin, care ar îndepărta atenţia de la Nord Stream 2 şi dosarul Crimeei. Însă, în realitate Moscova ar prefera totuşi un Teheran cu opţiuni limitate. Având în vedere statutul internaţional al Iranului, Rusia recunoaşte dependenţa lor de transferurile de tehnologie şi de arme. Este în contradicţie cu interesul strategic al Rusiei ca Iranul să intre din nou în comunitatea globală, în special în UE, cu excepţia cazului în care acest lucru se va întâmpla în termenii trasaţi de Moscova. Mai mult, Rusia nu are niciun motiv imediat să dea un impuls acţiunilor externe ale Iranului sau să contribuie la stabilitatea regională, dată fiind agenda Kremlinului din Siria.
Un Iran slab ar favoriza şi strategia Chinei. O economie slăbită ar permite Chinei să importe energie în condiţii favorabile din punct de vedere financiar şi să valorifice alte elemente geopolitice. Beijingul urmăreşte deja o strategie de „de-dolarizare” care favorizează yuan-ul, astfel încât eşecul revigorării JCPOA nu ar fi un dezastru pentru China.
UE trebuie să îşi pregătească o strategie asumată politic pentru momentul în care se vor relua negocierile, astfel încât bâdgir-ul diplomatic european să fie eficient. În timp ce planul pentru arhitectura regională de securitate este clar şi poate fi obţinut, un joc al răbdării care să evite orice joc cu sumă zero ar putea avea un rol constructiv în ceea ce priveşte viitorul JCPOA şi ar putea îmbunătăţi considerabil imaginea UE ca actor global. Fie că este vorba de dorinţa de stabilitate, prestigiu sau de acorduri comerciale, este posibilă o cale pentru un nou acord cu Iranul. Dacă Persia antică a reuşit să-şi construiască bâdgir-urile, la fel şi UE poate face astăzi.
Ioana Constantin Bercean este membru al Consiliului de Experţi LARICS, specializată pe problematica Orientului Mijlociu.
Se încarcă comentariile...
