La reuniunea principală deschisă în prezenţa preşedintelui Federaţiei Ruse şi a Egiptului (preşedintele în exerciţiu al Unităţii Africane) au participat  43 de şefi de state, marcând un interes manifestat pentru mesajul intrării (mai precis reintrării) Rusiei în spaţiul african, după cel puţin 3 decenii de absenţă sau de contacte economice la nivel redus. Poate au fost atraşi de mesajul transmis de Putin înaintea începerii acestei mega-conferinţe care, de acum înainte, se va ţine regulat la fiecare trei ani, copiind aproape exact agenda summiturilor UE-Africa şi China-Africa:

Vedem cum anumite ţări occidentale au recurs la presiune, la intimidare sau la şantaj împotriva guvernelor suverane africane...Au recurs la asemenea metode pentru a încerca să recapete o influenţă şi o dominaţie pierdute în fostele colonii sunt o nouă formă şi scoţând astfel maximum de profit exploatând continentul

De ce oare, exact acum, Strategii Kremlinului au socotit că ar fi util să revină acest mesaj vechi şi aparent extrem de uzat al luptei revoluţionare împotriva neocolonialismului, foarte în vogă în anii '70-'80 şi aproape dispărut în valul mondializării triumfătoare a deceniului următor? Tocmai pentru că a revenit în forţă şi, pentru foarte multe ţări din Africa a devenit absolut prioritară abordarea naţională a dezvoltării economice, căutând alte tipuri de parteneriate şi, în paralel, resurse tehnologice şi de know-how în construcţia rapidă a unei infrastructuri sociale care să le aducă în competiţia secolului XXI. Adică ceva absolut diferit de modelul eşuat al "revoluţiilor arabe" care nu au avut decât efectul de a deschide larg porţile haosului şi invitând la o evoluţie super-rapidă a unor mişcări fundamentaliste afiliate la Al Qaeda sau ISIS. În orice caz nu pe modelul arondării bogăţiilor naţionale unei super-puteri care să lucreze pe sistemul brevetat al afacerilor "hit and go". Şi, mai ales, refuzând eliberarea în continuare de permise pentru culturi pe suprafeţe uriaşe obţinute prin defrişări sălbatice (precum în Brazilia) în favoarea unor mega-companii care obţin profituri uriaşe externalizate imediat şi, în parte, folosite pentru menţinerea la putere a unor regimuri tribale care se sfâşie de decenii unele pe altele.

Caz în care liderii africani încearcă să se lămurească, de peste un deceniu, care le-ar putea fi noii parteneri. Şi au văzut că există două tipuri de abordări. În primul rând cea americană, acum în regres şi deloc sau cu extrem de puţină susţinere la nivelul populaţiei, fie şi doar din cauza terorii permanente la care sunt supuse de organizaţiile islamiste acum atotprezente pe zone vaste.

Urmează, profund interesate de zonă, de peste un deceniu, în ordinea cifrei de afaceri din 2017, Uniunea Europeană (270 de miliarde) şi China (200 miliarde), Rusia având un nivel extrem de redus, doar 20 de miliarde dintre care 40% din schimburile bilaterale cu Egiptul (7,7 miliarde $). Şi chiar dacă Putin îşi propune ca cifra să crească de două ori în perioada viitorilor 5 ani, tot puţin rămâne.

Bun, şi atunci ce provoacă un asemenea interes şi de ce s-au îmbulzit reprezentanţii statelor emergente la Soci propunând să revină la fiecare trei ani?

Din punctul meu de vedere, raţiunea este aceeaşi ca cea care a generat toate marile speranţe pentru Orientul Apropiat după semnarea memorandumului Turcia-Rusia: s-a văzut că apare ceva care ar putea să semene cu un nou broker de putere. Adică un actor care să-şi ofere serviciile necesare pentru asamblarea structurilor de cooperare existente anunţând, din start, că acordurile vor respecta independenţele înscrise în proiectele naţionale africane.

Vedeţi, aici apare - şi este posibil să aibă chiar succes - prima conexiune geo-politică globală negociată de mult timp, cu mare discreţie şi în spaţii închise de care am fost străini - între care mega-actori încearcă să construiască o cupolă de coordonare comună şi îndestul de fiabilă deoarece, cel puţin în principiu, vrea să ofere un avantaj de joc tuturor, împărţindu-se responsabilităţile specifice.

Să fim serioşi, nimeni nu interpretează asta ca pe o posibilă reuniune de idealuri nobile şi umaniste între îngeraşii dedicaţi binelui omenirii.Participanţii nu ştiu ce va ieşi în final. În schimb, fiecare îşi ştie foarte precis marile obiective strategice şi şi-a stabilit lista de urgenţă în care le negociază acum cu mari grupuri de ţări africane sau la propune spre cooperare. Asta pentru un motiv foarte simplu: europenii şi chinezii şi ruşii au descoperit că enormitatea dimensiunilor afacerilor din Eldorado-ul african este în mod egal dublată, în fiecare clipă, dublată de prezenţa unor probleme uriaşe de securitate pe care, singuri, nu le pot nicidecum rezolva.

Pentru Uniunea Europeană, în acest moment, nu există o problemă  o economică presantă deoarece acordurile cu Africa sunt multiple şi creează perspective de lucru stabile pe decenii, schimburile economice sunt în continuă dezvoltare graţie unui sistem de acorduri foarte avantajoase, aproape de nivelul de liber schimb şi de o diplomaţie foarte agresivă care se bazează pe delegaţii europene în majoritatea statelor africane. Dar totul este şi acum debalansat la modul serios prin existenţa permanentei, uriaşei şi nerezolvatei permanente ameninţări reprezentate de migraţia ilegală pe canalele de trafic de persoane stăpânite de organizaţiile islamiste fundamentaliste. UE vrea un partener care să spună că este capabil să înceapă eradicarea bazelor de plecare din Africa ale reţelelor islamiste de toate nuanţele şi agregărilor ideologice. Făcând asta, de preferinţă, cu propriile sale unităţi sau paramilitare, în cel mai fericit caz formate din musulmani care să scoată din ecuaţie trupele militare de tip clasic sau cele puţine, de comando, trimise de regulă doar de fosta putere colonială ca vârf de lance al unei misiuni UE de mică amploare (vezi Mali, spre exemplu).

Cam de acelaşi răspuns, sau de un răspuns chiar identic, ar avea nevoie şi chinezii, solid implantaţi economic în puntcte strategice din Africa, interesante deoarece fac parte integrantă din variile dezvoltări ale Noului Drum al Mătăsii, varianta terestră sau maritimă. Au şi ei, desgur, câteva puncte-releu militare construite în ultima perioadă în zona de est a continentului, dar acestea sunt total insuficeinte raportate la dimensiune teritoriilor de acoperit, fiind nevoiţi să apeleze la forţe de securitate locale care, în unele ţări, de-abia reuşesc să rămână în viaţă de al un an la altul. Au început să construiască porturi militare dar este cert că un serviciu de securitate profesionist le-ar fi de mare ajutor, încheind punând capăt ameninţarilor terestre dar şi ale pirţilor zona Aden, foarte active în ciuda misiunilor NATO.

La Soci, ruşii au spus foarte clar ce vor, adică cooperare în domeniul marilor infrastructuri energetice, extracţiei de hidrocarburi, construcţiei de centrale nucleare şi, evident, o diversificare şi amplificare a sectorului vânzărilor de armament. Şi aici, notează chiar cu sinceră stupefacţie rapoarte ale serviciilor de informaţii occidentale, se pare că la Soci ruşii au dat lovitura: contracte semnate cu Nigeria care vrea să cumpere avioane Suhoi 57, blindate şi echipament militar naval (plus contractul din 2016 pentru 12 elicoptere de atac MI-35(, Eritreea vrea corvete lansatoare de rachete, elicoptere de atac şi armament de infanterie, Camerun achiziţionează instalaţii Panţir S1. Nivelul de vânzări dorit de ruşi este de 4 miliarde $ . Preşedintele namibian Hage Geingo i-a spus lui Putin că "armata mea mi-a cerut să vă transmis că este interesată să primească asistenţă din partea unor consilieri ruşi", iar preşedintele Faustin-Archang Touadera i-a cerut omologului rus să întărească nivelul actual al ajutorului militar rus către ţara sa "echipamente letale şi transportoare blindate de trupe". Pe modelul Turciei, un semnal important vine din Maroc care, spun surse foarte bine importante, are ambiţia de a cumpăra sisteme S-400 în a căror producţie să înceapă să fie implicată treptat şi propria industrie de armament a regatului. În fine, ruşii au transmis că este foarte posibil, în semn de bună voinţă, să extindă sistemul ştergerii datoriilor prietenilor africani, pe modul acţiunii din 2006 când a şters datoria istorică de 5 miliarde dolari a Algeriei, obţinând ca această ţară să achiziţioneze armament în valoare de 6 miliarde.

Iar bani pentru cumpărare de armament au toate ţările statele africane. Ceea ce vor, sunt celelalte garanţii.

Iar acum, când problema migraţiei ilegale a devenit deja ameninţare geo-politică de prim plan, ţările africane văd o cale de ieşire şi de valorizare eventuală a propriilor sale capacităţi militare de a opri independent reţelele crimei organizate islamiste, pe modul a ceea ce face Turcia, menţinând în acelaşi timp o presiune constantă asupra tuturor celorlalţi parteneri, cum se face de regulă în acest joc cu reguli nemiloase.

Dar cea mai importantă mişcare este cea care se produce în spatele scenei. De ani şi ani de zile, în ţările din UE (ca investiţie naţională prioritară), dar şi în China noua generaţie de lideri care este acum pe punctul de a prelua ştafeta de la generaţia de lideri dintre care mulţi au stat în bănci la instituţii de învăţâmânt ruseşti. Chestiune foarte sensibilă şi cu posibilitatea de a apleca balanţa puterii într-o direcţie sau alta fapt pe care Putin l-a nţeles foarte bine şi, de aici, încă o motivaţie a dorinţei lui de a propune acest Summit care, la Soci, să discute marile proiecte strategice pentru Africa.

Fără exagerare, sursa asta clasică de soft power asta am pierdut-o din dezinteres şi de proşti, mai ales că, cu excepţia sovieticilor, noi eram cei posedam o forţă operativă de invidiat în spaţiul Africii, la noi învăţase o parte importantă a celor care deveniseră elita politică, administrativă şi culturală din mari state africane. Toate relaţiile astea le-am făcut praf şi s-ar putea să fie imposibil de refăcut. Iar alţii ne fac cu mâna, îmbarcaţi de mult pe un alt tren. Pe bani foarte mulţi şi pe şanse asemnea.