Putin reia ameninţările la adresa giganţilor Internet. Cât de credibil este refugiul într-un „spaţiu cibernetic autonom”?

Discuţia nu este deloc de domeniul SF, mai ales după câteva atacuri cibernetice de mare intensitate au arătat cât de vulnerabile sunt TOATE infrastructurile critice de importanţă strategică şi cum o echipă de hackeri civili sau militari poate pune "on hold" viaţa şi activităţile complexe ale unei naţiuni sau, în funcţie de datele misiunii, distruge servere şi noduri de comunicaţii, producând pagube enorme.

Se încearcă, de ani de zile, contra-măsuri din ce în ce mai sofisticate, dar departe - unele asociaţii de hackeri spun cu satisfacţie "foarte departe - de ceea ce poate fi declanşat acum de echipe de profesionişti lucrând în reţea din locaţii bine protejate, răspândiţi pe întreaga suprafaţă a planetei, folosind protocoale de comunicare exclusiv pe DARK NET şi "ieşind la suprafaţă" doar pentru misiunile clasice "hit @hide". 

Răspunsul autorităţilor a început prin formarea unui cadrul legislativ, lent şi destul de greoi (oricum nu foarte agreat de toate statele) de luptă împotriva fenomenului respectiv. De ce merge greu? Simplu: orice tip de măsuri s-ar putea închipui de către legislatori, chiar cei din ţările cu deschideri democratice, până la urmă este vorba despre îngrădirea sau anularea, parţială sau totală, a libertăţilor constituţionale.

Ceea ce, pe fond, înseamnă încălcarea drepturilor garantate prin Constituţie, intruziune în spaţiul privat şi conferirea unor drepturi excepţionale forţelor de ordine, fără ca cineva să poată să ofere garanţii că se acţionează doar în aplicarea strictă a mandatului dat de judecător. Şi, spre exemplu, că nu va exista o extensie instantanee a cercetărilor dacă în decursul cercetării unui hard-disk apar elemente care ţin se securitatea naţională, altele decât cele prezentate ca motivare judecătorului. Se va opri cineva şi va aştepta ca cineva să obţină legal mandatul, chiar cu riscul ca, deja alertaţi de prima mişcare, vinovaţii să dispară definitiv? 

Dificultăţile sunt enorme şi au şi o altă dimensiune, cea politică - legislaţie naţională legată sau nu convenţii sau/şi acorduri internaţionale obligatorii. Şi aşa ajungem direct la o cu totul - aparent - altă discuţie, cea amorsată acum (din nou) de Putin şi declaraţia sa că, în caz de nevoie, nu se va sfii deloc să limiteze sau să deconecteze accesul populaţiei la Internt. Este oare singurul care gândeşte aşa sau există pe plan mondial, fireşte la nivelul super-puterilor, un drum realmente deschis spre împlinirea acestui deziderat de a ajunge la un "spaţiu autonom cibernetic", ca parte integrantă a principiului inalienabil al suveranităţii naţionale şi apărării teritoriului? 

Ruşii au au o asemenea "lege a suveranităţii" votată în octombrie 2019 considerată de Alena Epifanova drept "un prim pas în încercarea Kremlinului de a obţine mai multă autonomie şi control al statului asupra structurii interne şi, odată cu asta, asupra fluxurilor de informaţie care circulă în interiorul frontierelor Rusiei..în ultima perioadă fiind intrpdusă o structură legislativă solidă şi nenumărate reglementări menite să completeze viitoare suveranitate cibernetică a Rusiei".  

Semnul suplimentar de atenţie - demonstrând seriozitatea demersului, este, spune mai departe Epifanova, încercarea de a reglementa folosirea de către instituţiile de stat (începând cu zona militară şi terminând cu infrstructura critică) a produselor IT ruseşti. Dar "şi înlocuirea protocoalelor străine existente în segmentul rusesc al World Wide Web cu unele locale. Dar şi de crearea reţelelor proprii, integral ruseşti, de 5G şi 6G. La începutul acestei luni, Dimitrii Medvedev, preşedintele Consiliului de securitate al Rusiei, afirma deschis că "este posibil să fie redus traficul străin de internet în cazul unor măsuri neprieteneşti faţă de Rusia". 

Dar, din nou, vorbim despre măsuri de protecţie de înţeles la nivelul unor state, aşa cum SUA şi China au adoptat şi aplică deja propriile lor agende, din ce în ce mai agresive, de securitate cibernatică, anunţând şi ele că, în cazul de conflict militar, au posibilitatea de a închide imediat spaţiul lor cibernetic, folsind variante locale. Din 2018, avem şi o strategie europeană în domeniu, Cybersecurity Act. Dar şi o reglementarea Agenţiei Europene specializate în domeniu, The Regulation on ENISA (the European Union Agency for Cybersecurity) . Tocmai fiindcă, cum spunea cu câteva săptămâni în urmă Thierry Breton comisarul european "Internetul nu poate rămâne un Far West". 

Dar, repet, nu ar trebui să amestecăm foarte repede şi fără discrimare acest nivel al politicilor de stat de apărare împotriva războiului cibernetic, cu atât mai mult împotriva unor tentative de atacuri cibernetice ca parte a unei ofensive militare, cu domeniul atât de sensibil al libertăţilor individuale. 

Avem în acest sens exemplelele poziţiilor - câteodată dramatice sau total diferite - ale unora dintre giganţii americani ai Internetului operând binecunoscutele acţiniuni de interzicere a accesului lui Donald Trump, în vremea aceea chiar Preşedinte al SUA, la reţeaua Twitter, până atunci principalul mijloc de comunicare folosit de fostul preşedinte pentru a comunica pe teme de politică, securitate naţională, afaceri externe, etc. Mai ţineţi mine comunicatul istoric dat de Twitter? 

"După ce am examinat recentele mesaje de pe contul @realDonaldTrum şi contextul în care au fost date, am suspendat definitiv acest cont ţinând seama de riscul pe care-l reprezintă noi incitări la violenţă". 

Context în care apare întrebare: cine, ce şi pe ce bază decide în spaţiul virtual şi dacă dau sau nu, folosind ce tip de argumente, poţi impune pe plan naţional, continental, în cel al unor structuri comune de tip NATO sau UE sau chiar prin convenţii internaţionale reglementări cu caracter de obligaţii comun acceptate privind sectorul respectiv din realitatea vituală. Şi nu este vorba doar despre reglementarea posibilă (sau nu) a spaţiului vitual deoarece implicaţiile unui asemene demers sunt cu mult, mult mai extinse şi ar trebui lecturate în paralele cu ceea ce conţin constituţiile naţionale. 

Sigur că multe dintre ele, pe plan mondial, sunt fie destul de vechi pentru a putea acoperi acest tip de dezvoltări excepţional de rapide în lumea virtuală, fie sunt chiar texte anacronice, expreie a priorităţile unor alte timpuri. Dar dacă cineva vrea totuşi să înceapă o asemenea discuţie la modul serios, cum să se gândească la modul serios că ar putea să propună un demers limitativ la adresa acestor giganţi ai internetului (nu numai cei 5 mari americani care domină piaţa, ci şi cei care încearcă acum să-şi organizeze existenţe locale dar pe spaţii imense, India, China sau Rusia). Cu să spui că legea unui stat este superioară puterii lor într-adevăr uriaşe, cea care este cu adevărat legea care decide în final, foarte rapid, cine şi cum trebuie să dispară (slavă domnului, la modul virtual!). Uite un exemplu rezolvat de cei de la Google cu o uluitoare eficienţă în folosul superior al naţiunii americane şi al lumii. Cei de la Google au decis să retragă din Play Store aplicaţia PARLER, reţea socială destinată partizanilor de extremă dreapta, după ce s-a dovedit că membrii reţelei plănuiau atacuri violente împotriva forţelor de ordine, mai ales cu ocazia ceremoniei de investitură a lui Joe Biden de la Casa Albă. 

 Asta a afişat Google care a explicat că era vorba "despre o ameninţare permanentă şi urgentă pentru securitatea publică. 

Cât de uşor se pot încăla regulile existente acum şi cât de rapid, în cele mai democratice din societăţi, cele în care toleranţa creştină era proclamată ca politică de stat, poate să ţăşnească violenţa? În ce măsură un conducor cu apucături dictatoriale poate folosi aceste instrumente de forţă în propriul avantaj personal? Credeţi, în acest context, că ar trebui întărite sau, dimpotrivă, relaxate regulile care permit autorităţilor de reglementare, fie de stat sau private, să poată, invocând prevederile unor legi securitare, să pătrundă în intimitatea spaţiului personal? Cât de protejată trebuie să fie persona în raport cu ansamblul statului, cum poate fi "cuăţat" spaţiul virtual de mesajele extremismului? Sau, dimpotrivă, credeţi că această operaţiune de curăţire se va produce de la sine şi că, în acest răstimp, libertăţile personale şi de grup trebuie să fie respectate ca valoare absolută sub semnul generos al suveranităţii naţionale?