"Puţin probabil ca Frăţia Musulmană să învingă frăţia militarilor"

Egiptul va rămâne în continuare un regim dominat de militari, în ciuda semnelor de democratizare. Repetarea alegerilor legislative va permite probabil reintrarea pe scena politică a unui număr de oponenţi - în special a lui Mohamed ElBaradei -, însă e puţin probabil ca Frăţia Musulmană să poată depăşi forţa politică a armatei egiptene, crede Laura Bretea, expertă în alegeri şi democratizare.

FP România i-a invitat pe experţii în relaţii internaţionale şi domenii conexe cu care se află în legătură să evalueze consecinţele revoltelor populare din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu - sumarul dezbaterii.

Vin la putere în Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, eventual pe cale democratică, mişcările islamiste mult timp reprimate? Există alte forţe politice locale mai puternice?

Laura Bretea, Europuls: Pentru moment situaţia pare să se fi calmat în zonă şi, deşi există în continuare nemulţumire, până în acest moment putem fi siguri că schimbarea mult aşteptată a avut loc doar în Tunisia şi, în mai mică măsură, Egipt. Deşi legitimitatea unora dintre regimuri a fost pusă sub semnul întrebării de manifestaţiile din ultimele zile, în nici o altă ţară mişcările de stradă nu au avut acelaşi efect.

În Yemen manifestaţiile au anticipat alegeri legislative care erau oricum programate pentru următoarele luni, iar cele din Iordania nu ştirbesc din prestigiul regelui haşemit. Pe de altă parte, regimurile din Tunisia şi Egipt erau probabil cele mai şubrede din zonă. În Tunisia, revoluţia a fost o adevărată revoltă a foamei, consecinţă a guvernării corupte a clanului Trabelsi, însă aceasta fusese prevestită de o serie de cunoscători ai ţării şi anticipată de acte individuale de protest. În Egipt, influenţa protestelor din Tunisia a aprins fitilul nemulţumirilor care se acumulaseră, în special după farsa alegerilor din 2010.

Rămâne întrebarea dacă mişcările islamiste vor veni la putere în Tunisia sau Egipt. Ediţia cea mai nouă a săptămânalului Jeune Afrique pune întrebarea dacă trebuie să ne fie frică de islamiştii din Tunisia. Deşi aceştia se declară adepţi ai democraţiei, ieşirea lor din clandestinitate îi îngrijorează pe mulţi observatori. Mişcarea Ennahdha a obţinut surprinzătorul scor de 30% la alegerile din 1998, iar conform JA, partidul are 30.000 de militanţi prezenţi în rândul tuturor claselor sociale. În lipsa alegerilor pluraliste, este greu de cuantificat sprijinul real al islamiştilor în Tunisia, însă este evident că aceştia vor fi o forţă de luat în seamă.

În ceea ce priveşte Egiptul, mulţi dintre specialişti consideră că nu este vorba despre acelaşi tip de revoltă ca în Tunisia. Dincolo de faptul că Hosni Mubarak nu rămâne în continuare pe tronul său şubred, nu există semnele unei revoluţii reale. Vicepreşedintele executiv Omar Suleiman este şi el, la fel ca şi preşedintele egiptean, un general de armată care se bucură de susţinerea Statelor Unite. Această succesiune, agreată de toată lumea, arată că Egiptul va rămâne în continuare un regim dominat de militari, în ciuda semnelor de democratizare. Repetarea alegerilor legislative va permite probabil reintrarea pe scena politică a unui număr de oponenţi - în special Mohamed ElBaradei - însă e puţin probabil ca Frăţia Musulmană să poată depăşi forţa politică a armatei egiptene.
 
Mai este posibil ca ţările arabe să accepte guverne pro-occidentale?

Revolta din Egipt trebuie văzută prin lentila discursului ţinut de preşedintele Obama în aprilie 2009 la Cairo, care sublinia că America nu presupune că ştie ce e cel mai bine pentru toată lumea. Această declaraţie semnala intenţia administraţiei americane de a întrerupe politica intruzivă a preşedintelui Bush în regiune, o viziune aplicată de altfel şi mişcărilor de stradă din Iran în 2009. Mesajul a fost bine recepţionat de către egipteni, iar una dintre puţinele consecinţe ale acestei revolte este denunţarea cooperării cu americanii. De altfel, pe 10 februarie, ministrul de externe al Egiptului critică interferenţa administraţiei americane şi face apel la respectul angajamentelor luate - de a respecta „voinţa unei mari ţări”. Cu toate acestea, dată fiind importanţa Egiptului în zonă şi a parteneriatului istoric dintre cele două ţări, este puţin probabil ca relaţiile să se răcească.
 
Cât de suplimentar este ameninţat acum Israelul?

Israelul nu este ameninţat de revolta din Egipt, singura consecinţă directă a eventualelor schimbări este amânarea procesului de pace în zonă. Dacă, aşa cum estimează specialiştii zonei, armata egipteană va rămâne în continuare la putere după răsturnarea liderului regimului, atunci israelienii vor continua bunele relaţii cu diplomaţii din eşalonul doi al puterii actuale.
 
Sunt revoltele populare din lumea arabă un semn al eşecului politicii europene în vecinătate sudică? - vedem că mişcările de democratizare au venit din stradă, în timp ce UE nu i-a clintit prin nimic pe autocraţii din regiune.

Deşi Franţa şi Spania au ambiţii în zona mediteraneeană, de fapt nici ţările europene şi nici UE nu au avut o influenţă suficient de mare pentru a produce schimbări de durată în lumea arabă. Instrumentele de diplomaţie externă ale UE sunt limitate la constrângerile care însoţesc procesul de aderare - în Balcani - şi fondurile pentru dezvoltare - în ţările subsahariene.

În cazul Magrebului, nu se poate vorbi de aceeaşi cooperare intensă care există în Europa de Est sau în ţările africane, pentru că nu există aceleaşi instrumente. Pe de altă parte, este adevărat că UE nu a condamnat destul regimurile din vecinătatea sa sudică - un eşec datorat în principal opiniilor divergente ale statelor membre şi în plan secundar reformei Serviciului European de Acţiune Externă. Lentoarea cu care reacţionează oficialii europeni la evenimentele din Tunisia şi Egipt nu este surprinzătoare. Preocupaţi mai degrabă de problemele financiare ale uniunii, aceştia au avut puţine de spus şi în cazul alegerilor fraudate din Belarus, sau ca să mergem mai departe, în cazul crizei din Coasta de Fildeş.
 
Despre ce Uniune pentru Mediterana mai poate fi vorba de-acum? Ce atitudini faţă de Europa putem crede că vor avea noii lideri locali? – dar populaţiile locale?

Uniunea pentru Mediterană, un proiect ambiţios al preşedintelui Sarkozy, este demult în pericol, însă nu din cauza ultimelor evenimente, ci a divergenţelor din sânul UE. Summitul Uniunii, care ar fi trebuit să se ţină în iulie 2010, a fost amânat pe termen nederminat. Oricum, pentru a nu leza dictatorii din zonă, Uniunea nu ar fi atins probleme politice şi s-ar fi preocupat doar de probleme ca energia, mediul înconjurător şi promovarea cooperării economice. Văzută în aceşti termeni, Uniunea pentru Mediterană îşi poate continua activitatea indiferent de guvernarea din Tunisia sau Egipt.

Va exista o şi mai mare presiune imigraţionistă arabă peste Mediterana, din cauza înrăutăţirii condiţiilor de viaţă de acasă? - înlesnită şi de rudele culturale venite deja în Europa.

Revoltele din nordul Africii exprimă situaţia economică dificilă în care se află în special tinerii din zonă. În Maroc, Algeria, Tunisia, rata şomajului în rândul populaţiei active sub 29 de ani atinge sau depăşeşte 30%, iar tinerii sunt cei care au provocat mişcările de stradă. Dacă liderii politici ai acestor ţări nu vor reuşi să atenueze aceste tensiuni sociale şi să îmbunătăţească climatul economic, ne putem aştepta la o accentuare a imigraţiei din Magreb. Cu toate acestea, orice val imigraţionist din nordul Africii este net depăşit de enorma presiune imigraţionistă din Africa subsahariană.

Laura Bretea este specialista Europuls în alegeri şi democratizare. Cu studii de ştiinţe politice la Universitatea Paris X şi de Relații Internaționale la Sorbona, a lucrat pentru ONU în Coasta de Fildeş şi a fost observator electoral în Africa, Europa de Est și America Latină.