Putin pregăteşte oare marele său plan de pace pentru Siria, bun şi pentru noul Mare Orient Apropiat?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dincolo de toate pozele care „dau bine“ cu soldaţi, tancuri sau avioane sau cu cele din „seria cu refugiaţi“, mult departe de atenţia opiniei publice dirijate de impulsuri emoţionale spre judecăţi în alb/negru, se negociază acum, deloc alterat de praful şi fumul exploziilor şi spaimele umanitare, adevăratul scenariu care se ţese de ceva timp la nivel regional.

Pentru a fi credibilă, construcţia trebuia se fie exhaustivă şi, ca atare, este deosebit de greu de asamblat deoarece definiţia sa esenţială (şi garanţia unui posibil succes) este compusă din două elemente. Vă propun să ne uităm ce se petrece în spatele jocului de "blame game, perfect ecran de fum pentru diletanţi, şi să identificăm ce vor care cei care construiesc scenariul şi dezvoltă soluţia pentru viitor.

E vorba despre o soluţie care să poată cuprinde şi, în consecinţă, poate aduce la un numitor comun toate conflictele de acolo, cu motivaţii extrem de diverse şi, în general, dublate de perspective economice care de care mai interesante. Pe de altă parte, trebuia să existe, credibilă, posibil de arătat ca funcţional, exemplul local al unei intervenţii care s-a transformat în soluţie de pace agreată intern şi de cât mai mulţi parteneri de pe scena internaţională.

Acesta este punctul în care ne aflăm acum. Zona Orientului Mijlociu a cunoscut trei situaţii majore în care, împotriva forţelor dictatoriale care ofereau teroriştilor susţinere nemijlocită, s-a auzit apelul SUA la constituire a unor alianţe internaţionale la care, cu entuziasm şi indefectibilă loialitate, au participat sau încă participă zeci de ţări printre care şi România. Irak, Siria şi Afgnistan sunt aceste exemple, Iranul ar fi trebuit să urmeze pe lista americană. Sub această umbrelă generoasă a solidarităţii internaţionale, triburi, clanuri şi părţi ale populaţiei locale au decis că alianţa cu Occidentul şi cu americanii avea să fie suprema garanţie a libertăţii generale promise prin "pax americana". Şi că, în consecinţă, puteau să se încreadă, măcar de data asta, în promisiunile discrete că, în final, vor fi răsplătiţi printr-o diviziune naţională sau de clan a libertăţii respective. Aşa că, liniştiţi şi împăcaţi, s-au lăsat folosiţi drept carne de tun.

Dar mai ţineţi minte ce li s-a promis băştinaşilor? Că prezenţa forţelor armate va fi oarecum provizorie, că după obţinerea victoriei singura operaţiune în desfăşurare va fi impunerea păcii şi reconstrucţia ţării, a infrastructurilor, odată cu ajutorul pentru refacerea armatei naţionale şi structurilor de securitate al căror control să fie deţinut de guvernul naţional ales în mod democratic, zborul fiind asigurat spre înălţimile strălucitoare ale bunăstării şi civilizaţiei. N-a fost să fie. Ba chiar invers, iar perspectivele unui nou conflict de proporţii sunt extrem de vizibile şi foarte aproape de a atinge punctul de explozie. În Afganistan, în Irak, în Siria.

Situaţie complicată foarte mult prin apariţia acestui nou element de criză de acum care acutizează brusc absolut totul. Suntem într-un moment în care nu explodează doar situaţii conflictuale între ţări cu inamiciţii declarate, ci se destabilizează alianţe strategice vitale pentru securitatea globală. Ca răspuns la ofensiva de amploare declanşată de Turcia, statele din UE au adoptat măsura blocării cu efect imediat a livrării de arme către Ankara, iar SUA anunţă acum sancţiuni economice foarte serioase.

În consecinţă, în întreaga regiune şi nu numai, devine urgentă darea unui răspuns, agreat mai din convingere, mai de nevoie, la întrebarea: cine poate fi negociatorul unui plan credibil de pace, cine poate veni cu o soluţie pe care să aibă posibilitatea ca, la nevoie, s-o securizeze prin toate mijloacele şi, mai ales, cine ar putea fi acceptat de ţările din zonă ca partener de securitate într-o nouă alianţă de putere? Trei soluţii posibile în faţa certitudinii că, lăsate singure, statele repsective vor continua să se sfâşie la nesfârşit:

Imagine indisponibilă

1. Naţiunile Unite. Teoretic, cea mai bună soluţie deoarece, în principiu, ar avea la dispoziţie toate mijloacele practice şi legale de management al crizelor. Practic, soluţia, uşor desuetă în sine, nu are în acest caz niciun fel de şansă în teren.

2.  SUA. A încercat asta, susţinând un proiect de tipul "Noul Mare Orient Apropiat" dominat de regulile şi armele cu care se construieşte "pax americana". N-a ieşit. Teoretic, încearcă acum a doua oară, anunţând planul pentru pace în zonă, refuzat din principiu de Autoritatea Palestiniană şi alte căteva state arabe, dci cu foarte puţine şanse din start şi aproape complet irealizabil acum, în noile condiţii.

3. Rusia. Posibil deoarece totul se joacă în acest moment în Siria, iar acolo ruşii au ajutat într-adevăr guvernul local căruia, mai apoi, i-au dat mână liberă (mă rog, în sensul poetic al cuvântului) să acţioneze, astfel încât contra-ofensiva de acum are ca scop apărarea populaţiei împotriva unui atac extern.

Uitaţi-vă la ce ţese Rusia în afara Siriei: v-am vorbit despre adevărata ofensivă economică cu componente de S400 declanşată în Irak, alianţa sa strategică cu Iranul care-i asigură contacte esenţiale şi extrem de influente pentru securizarea Siriei şi schimbarea direcţiilor de alianţe din Irak, Liban, adăugând la toate astea contactele în dezvoltare exponenţială din Maghreb. Folosind spaţiile lăsate libere de retragerea americană din teritorii considerate până acum - şi pe drept cuvânt - drept baze de putere şi influenţă ale SUA.

Bun, dar restul, mai ales Arabia Saudită? Acolo este în vizită acum Vladimir Vladimirovici, cu o agendă interesantă şi încărcată, vorbind despre Iran, securitate regională şi S400.

Imagine indisponibilă

Punctul de coagulare este problema pe care o reprezintă Turcia, acum izolată şi condamnată şi de liderii prezenţi la Cairo cu ocazia unei reuniuni de urgenţă a Ligii Arabe, secretarul general Ahmet Aboul Gheit vorbind despre acţiunile Ankarei ca despre "invadarea teritoriului unui stat arab şi o agresiune împotriva suveranităţii sale. Din moment ce Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahreinul şi Kuweitul, Egiptul şi Israelul au exprimat opinii asemănătoare. Saudiţii sunt acum jigniţi că au eşuat în toate eforturile lor de a-l convinge pe Trump de a menţine o prezenţă militară în nord-estul Siriei şi oferindu-se să trimită militari care să patruleze alături de militarii americani şi cei kurzi.

Ciudat şi semnificativ este că ruşii şi iranienii sunt percepuţi ca având reacţia ce mai reţinută şi pregătindu-şi capacităţile necesare pentru o eventuală negociere, iar Moscova ar putea foarte rapid să scoată un plan prin care să facă tuturor părţilor o propunere care să nu poată fi refuzată şi, astfel, deschizând calea spre alte încercări regionale asemănătoare. Decât genocid, se aude mesajul, nu mai bine o negociere în care nimeni să nu fie obligat să capituleze? Nu mai bine un acord precum cel realizat între Siria şi Turcia în 1998 (Acordul Adana) asupra securităţii frontierelor, iar kurzii în poziţia de a mări avantajele regiunii lor semi-autonome din Siria. 

Trump s-a propus şi el în poziţia de negociator, dar ar fi (ca şi toate statele din NATO şi UE) un partener discuţii care s-a antepronunţat asupra unuia dintre parteneri.

Urmează să vedem se va alege din echilibrul NATO pe flancul său de sud-est şi ce va decide Turcia că trebuie să fie următoarea sa sursă prioritară de procurare de echipamente militare, altele decât S-400. De relaţia cu UE e iarăşi foarte greu de discutat într-un viitor previzibil.

România nu transmite niciun fel de semnal că problema o interesează sau că ar putea fi un subiect oarecare de procupare. Procedăm la fel cum am înţeles şi raporturile niu de forţe care se construiau în Ucraina şi în R.Moldova, prelungindu-se acum, cu toate riscurile aferente, către zona extinsă a Mării Negre.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite