Puci, lovitură de stat, bătălie politică sau pasarea vinei pentru pierderea războiului din Nagorno-Karabakh: Armata versus premierul Pashinian

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO EPA-EFE
FOTO EPA-EFE

Săptămâna trecută, joi, lumea întreagă a intrat în fibrilaţie: Premierul armean Nikol Pashinian a anunţat că a dejucat o tentativă de puci militar menit să-l debarce de la putere.

 În fapt, după ce primele momente de emoţie au trecut, am putut vedea că ne aflăm la Erevan, într-o formă clasică de blame game, pasarea vinovăţiei şi a responsabilităţii pentru ceea ce a însemnat războiul de 44 de zile din Nagorno Karabakh pe care Armenia l-a pierdut în faţa Azerbaidjanului.. Astăzi e o adevărată bătălie între conducerea politică şi cea militară în privinţa greşelilor făcute în război, între Rusia şi Armenia – prima a livrat armamente de slabă calitate şi nepotrivite, armata celei de a doua a utilizat fără pregătire şi într-un mod iresponsabil aceste arme, pe care le-a procurat inclusiv prin acte de corupţie şi împărţind beneficiile cu cei care le-au vândut, oricum rezultatul fiind înfrângerea în război. Între timp, deconturile se fac şi între generaţia clanului din Nagorno Karabakh, care a dat până de curând toţi preşedinţii de stat din Armenia şi, desigur, toţi eroii generali ai Armatei Armene – evident e vorba de conflictul din 1988-1994 – şi generaţia recentă de politicieni care consideră că întreaga politică confruntaţională de până azi şi lipsa unui acord de pace a fost o greşeală şi a dus la eşecul de la finele lui 2020.

Bătălii de imagine şi de susţinere politică în stradă

După înfrângerea suferită în războiul al doilea din Nagorno Karabakh, între 27 septembrie şi 9 noiembrie, în cele 44 de zile în care Armenia şi armata sa au luat cea mai grea bătaie pe teren de la trupele azere - susţinute indirect şi prin prezenţă în spaţiu a trupelor turce, dar în absenţa intervenţiei Rusiei, aliatul nominal – opoziţia politică de la Erevan a încercat să se manifeste şi să atace decontul politic al premierului Pahinian. Însă liderul Revoluţiei de Catifea din 2018, care l-a alungat de la putere pe Serzh Sarkisian, s-a dovedit o nucă mai dură de înfrânt, odată ce partidul său deţine majoritatea constituţională de două treimi în Parlament, iar membrii acestuia nu s-au dezis de şeful lor atât de repede. În plus, chemările în stradă ale diferiţilor actori politici menţin încă avantajul lui Pashinian în opinia publică, la capitolul numeric şi al susţinerii politice.

În plus, zona opoziţiei este alimentată de partide oligarhice şi ale vechiului regim, alcătuite de o întreagă pleiadă de lideri născuţi în Nagorno Karabakh, inclusiv primii trei preşedinţi ai Armeniei, Robert Kocharian, Levon Ter-Petrosian şi Serge Sarkissian şi de reprezentanţii instituţiilor de forţă, cu toţii legaţi în existenţa lor profesională de războiul din Nagorno Karabakh, o formulă vetustă şi naţionalistă sau de-a dreptul pro-rusă greu de acceptat şi de prizat de populaţie chiar şi astăzi. Partea proastă, în această ecuaţie ce implică două partide parlamentare şi o familie de partide extraparlamentare reunite, este că nu există alternative politice reale şi credibile: Partidul lui Pashinian, Pasul Meu, încă se află pe prima poziţie într-un top al credibilităţii şi intenţiei de vot, chiar dacă într-o zonă medie, liderul opoziţiei, oligarhul multimiliardar Gagik Tsarukian şi Armenia Prosperă vin pe poziţia a doua, cu o formă de conservare a vechiului regim, Edmond Marukian şi Armenia Iluminată au virat din spaţiul liberal pro-occidental spre un partid ostentativ pro-rus, după război,  şi vine pe locul trei – deşi este contraproductiv faţă de sentimental populaţiei, care e profund nemulţumită de trădarea rusă – şi în afara parlamentului mai este Federaţia Revoluţionară - Dashnaktsutiun anti-guvernamentală, alcătuită din 16 partide şi condusă de fostul ministru al Apărării, Vazgen Manukian, virtual premier pentru a administra treburile ţării, în opinia opoziţiei.

Capitolul pasării blamului se desfăşoară în primul rând la nivelul partidelor politice, în care fiecare are o problemă de credibilitate şi de legitimitate: Pashinian a condus Armenia în războiul pierdut, Gruparea Tsarukian – susţinută de marile instituţii de cultură, mai aproape de naţionalismul profesat de această grupare a foştilor decât de populismul anti-elitist al lui Pashinian – este alăturată liderilor vechi, din opoziţia etraparlamentară, responsabili în parte egală de situaţia actuală a Armeniei, în viziunea publicului – potrivit sondajului de opinie din jumătatea anului – în timp ce abordarea pro-rusă a lui Marukian e primită cu dezaprobare de populaţia care acuză faptul că aliatul rus, pe care se bizuiau şi pentru care au făcut toate sacrificiile, nu i-a sprijinit în război pe armeni. Interesant este că nu mai există alte partide pro-europene, altele decât cel guvernamental al lui Pashinian.

Practic, azi, Pashinian este singura soluţie a tuturor actorilor de pe scenă şi din zona conflictului. Armenia, partea cuprinsă în interiorul teritoriului naţional, nu a fost afectată şi singura problemă va fi coridorul sudic dintre Turcia, exclava azeră Nakhchivan şi Nagorno-Karabakhul azer respectiv Azerbaidjan, pe graniţa iraniană. Fireşte, rămân rănile de orgoliu şi de prestigiu, ca şi morţii în războiul dus în Nagorno Karabakh, pe teritoriul recunoscut internaţional al statului vecin, alături de câteva mii de refugiaţi şi faptul că singura bucată armeană din Nagorno Karabakh rămasă este sub influenţă rusă, adoptând limba rusă ca limbă de stat de frică să nu fie obligată să vorbească turco-azera statului în care se află oficial.

Altfel, Rusia şi Turcia, ca şi Azerbaidjanul, dar şi SUA sau UE, nu doresc reluarea operaţiunilor militare, care ar putea fi relansate dacă la Erevan ajunge Clanul Nagorno Karabakh sau o structură naţionalistă, ce pune sub semnul întrebării acordul de încetare a focului. Apoi, Pashinian este singura opţiune suficient de slabă politic după război, suficient de raţională, dar şi suficient de deschisă, care ar putea reconcilia Armenia cu Turcia şi Azerbaidjanul, ar putea recunoaşte situaţia de fapt într-un acord de pace şi ar putea relansa comerţul, reintroducând Armenia în circuitul de transport regional, din care este exclusă de blocarea graniţelor cu cei doi vecini, Azerbaidjanul şi Turcia. Avantajele economice şi de relansare economică ar putea să-i aducă, în timp, dacă sunt funcţionale, chiar avantaje de imagine. Însă fireşte că aceşti paşi nu se fac uşor.


FOTO EPA-EFE

Premierul armean Nikol Pashinian FOTO EPA-EFE

Când Paşhinian strigă Puci! Implicarea Armatei

Armata armeană a fost direct implicată în conflict. Aşa cum este direct responsabilă de pregătire, dotare, achiziţii. Conducerea Armatei a încasat blamul înfrângerii din Nagorno Karabakh în egală măsură cu conducerea politică. A stat, însă, răbdătoare, consumându-şi culpa, dar şi diferitele opţiuni proaste de achiziţii de armament ieftine de la ruşi. Totuşi, formulele de atac şi incitările venite din discursul şi deconturile politicienilor, tentaţia lui Pashinian de a găsi un vinovat şi de a-şi eluda propria vină au adus probleme majore şi reacţii pe măsură.

Deci dacă Pashinian declină responsabilitatea pentru război şi înfrângere, blamul cade direct pe forţele armate armene şi conducerea lor, de la şeful statului major general al Armatei la conducerea acesteia. Dar în ecuaţie a intrat şi Rusia şi calitatea armamentului livrat către Erevan. Între liderii armatei există naţionalişti armeni, dar şi tranzacţionişti care au fost implicaţi interesat în achiziţii, împreună cu partea rusă – unele forţate de limitările financiare, altele cointeresate – ca şi militari complet legaţi de Rusia prin pregătire şi relaţii, care reacţionează foarte dur la blamul general împotriva intervenţiei ruse în ajutorul Armeniei – invocând prezenţa Armeniei în CSTO, Tratatul Securităţii Colective, care însă nu acoperă Nagorno Karabakh, considerat şi recunoscut internaţional ca teritoriu azer.

Controversa a avut loc tot pe fond politic: fostul preşedinte armean, Serzh Sarkisian, pe care Pashinian l-a alungat de la putere în 2018, a ieşit public şi l-a acuzat că nu a utilizat rachetele balistice mobile Iskander achiziţionate de primul în 2016 din Rusia. Pashinian a replicat tot marţi, 23 februarie, că rachetele Iskander au fost folosite, dar că sunt inutile pentru că sunt arme ale anilor ’80, nu au explodat la impact şi au un efect şi impact de circa 10% din cel scontat. După această declaraţie - care a vizat direct armamentul rus achiziţionat, prima care a reacţionat escaladând bătălia a fost conducerea armatei armene, ulterior şi concomitent Rusia, la nivelul ministrului Apărării Serghei Shioigu – care mai întâi a spus că armele nu au fost utilizate şi au rămas în hangare, ulterior că au demonstrat că sunt eficiente în Siria, contra teroriştilor.

Experţii militari au clarificat, parţial, controversa tehnică militară care a dat naştere la întregul zaiafet: analistul militar rus Pavel Feulgenhauer a susţinut că Armenia ar fi primit varianta simplificată, de export, a rachetei Iskander-E (9K720-E), cu rază de doar 280 km faţă de cea de peste 500 km a Iskander-M cu care ar fi dotate trupele ruse şi pe care le-a utilizat în Siria. Pe aceeaşi bază a fost creată varianta rachetei de croazieră Iskander-K ca şi racheta hipersonică Kinzhal(Pumnal) care atinge 1500 km, lansată de la înălţime de peste 10 km. Aceste sisteme sunt produse azi dar sunt construite tehnic pe cunoaşterea din anii 80, e adevărat, în timp ce nu sunt capabile să lovească ţinte în mişcare şi au valoare, ca toate armele non-strategice ale Rusiei, doar cu focos nuclear. Utilizarea acestor rachete în războiul din Nagorno Karabakh nu are nici o valoare adăugată, susţine Feulgenhauer. Întrebarea, în consecinţă, este de ce le-a achiziţionat atunci Armenia, care nu viza niciodată în percepţia ameninţărilor şi în apărarea sa directă, nici Iranul, nici Turcia (cum ar fi proiectat Rusia apărarea frontierei sudice a fostei URSS la frontiera cu cele două puteri regionale).

Aşa a izbucnit puciul. La 24 februarie, prim - adjunctul Statului Major al Armatei Armene, General locotenent Tiran Khachatrian, a dat un interviu în care îşi bate joc în mod repetat de susţinerile lui Pashinian, îl ridiculizează, aşa încât Pashinian i-a cerut demiterea, decret contrasemnat de preşedintele armean Armen Sarkissian. A doua zi, joi, 25 februarie, 40 de ofiţeri de stat major din Ministerul Apărării, începând cu toată conducerea Statului Major General, 20 de generali şi 20 de colonei, în frunte cu Şeful Statului Major, generalul colonel Onik Gasparian, au cerut demisia lui Pashinian şi Guvernului pentru că ar fi nepotrivit să conducă ţara, este incapabil şi neadecvat. De aici a izbucnit strigătul premierului Pashinian de lovitură militară de stat, deşi Armata nu a părăsit unităţile militare şi a fost doar un apel, document politic, oricum neavenit, împotriva conducerii politice, civile, a statului.


FOTO EPA-EFE

Protest in Armenia FOTO EPA-EFE

Detensionarea bătăliei şi războiul fără învingători

Pashinian şi-a chemat susţinătorii în stradă, în timp ce opoziţia a făcut la fel, dar cu mult mai mici şanse. 20.000 de oameni l-au urmat imediat pe Pashinian, care şi-a reafirmat susţinerea publică şi încrederea manifestă şi în acest caz, împotriva a circa jumătate din numărul susţinătorilor săi prezenţi ca manifestanţi ai opoziţiei. Rezultatul vizibil a fost faptul că opoziţia nu are nici forţă, nici suflu, nici legitimitate şi susţinere, nici soluţii alternative pentru a-l înlătura pe Pashinian, de aceea a recurs la Armată, care şi aceasta are limite de legitimitate şi acţiune, ca şi limite de exprimare publică şi politică.

Pashinian a acuzat tentativa de lovitură de stat, şi ridicarea Armatei împotriva autorităţilor civile care au dreptul la răspunsuri pentru înfrângerea în războiul de 44 de zile. El a cerut demiterea şefului statului major, generalul Gasparian, dar preşedintele nu a fost de acord să andorseze cererea, întrând într-o perioadă de mediere în tentativa de reconciliere şi evitare a unei căderi în război civil. Pashinian a prins miezul atacului şi efectul major pe care-l are asupra Armatei, rămasă încartiruită cu conducerea la ministerul Apărării alături de Şeful Statului major, în timp ce toate statele şi diplomaţiile au făcut apel la echilibru şi la calm condamnînd implicarea Armatei în bătălia politică.

Pashinian a continuat să peroreze şi să susţină că Armata nu poate să evite asumarea responsabilităţii pentru înfrângerea din război. Şi multe întrebări sunt de adresat pentru a avea adevărul despre război. O asemenea poziţionare este mai degrabă susţinută de public, şi el sensibil la manevrele militarilor şi resursele consumate pentru o concluzie negativă a războiului. Forcingul arată că îndiferent de formula de menţinere a şefului Statului Major General, acesta va trebui să furnizeze cât de repede propria sa relatare şi prezentare a versiunii proprii despre motivul pentru care a pierdut războiul. Între timp, Ministrul Apărării, generalul(în retragere) Vagarshak Harutiunian, a ales să rămână fără replică sau să transmită comunicate de presă ale Ministerului echidistante şi împăciuitoare, cu apeluri la calm, precum toate diplomaţiile globale.

Preşedintele a jucat rolul crucial, aşa cum l-a jucat şi în revoluţia de Catifea a lui Pashinian din 2018. Armen Sarkissian a trecut la medierea acţiunilor între cele două tabere. A refuzat demiterea Şefului Statului Major, pe care l-a vizitat la Ministerul Apărării, plângându-se de faptul că Generalul Onik Gasparian nu vine la Preşedinte, ci se apără în spatele zidurilor groase ale Ministerului, de pe dealul care străjuieşte oraşul. Preşedintele s-a întâlnit şi cu reprezentanţii opoziţiei Frontului Salvării Naţionale – cum se cheamă adunarea de partide extraparlamentare a lui Vazgen Manukian, şi cu ceilalţi lideri, şi cu premierul Pashinian.

Soluţia rezidă într-o eventuală organizare a alegerilor anticipate, dar formal, constituţional, un asemenea pas nu poate fi făcut fără Pashinian şi partidul său Pasul Meu, care are două treimi din voturile din Parlament. Doar că diferenţele apar la organizarea acestor alegeri: Pashinian ar dori să le organizeze legal partidul său, pe când opoziţia propune guvernul Manukian de tranziţie care să organizeze alegerile, fără ca premierul interimar să candideze la aceste alegeri anticipate. Există un spaţiu de negociere evident, dar el se desfăşoară în spaţiul politic, nicidecum în cel care anima forţele armate ce au fost implicate pentru a compensa lipsa de susţinere a opoziţiei.

Ambele părţi par, de altfel, să caute susţinerea instituţiilor statului, atrăgându-le în bătălia politică pentru a înclina balanţa. Astfel, dacă conducerea forţelor armate s-a pronunţat alături de opoziţie – trădând şi oarece costuri şi responsabilităţi nerostite public – Poliţia şi Serviciul pentru Securitatea Statului susţin mai degrabă guvernul Pashinian. Dar ambele instituţii au declaraţii şi comunicate publice echilibrate şi îndemnând la calm, în timp ce, separat, un grup de 30 de ofiţeri de poliţie din conducerea instituţiei(cinci generali şi 25 de colonei) s-au alăturat documentului conducerii Armatei, cerând demisia Guvernului. Bătălia este în curs, dar ea trebuie să treacă, obligatoriu, prin purgatoriul Adevărului şi vinovăţiilor suprapuse, între care cea mai importantă revine politicului, care nu a reuşit să încheie o pace definitivă şi favorabilă cu Azerbaidjanul atunci când avea înălţimea morală şi avansul de putere, căzând într-un conflict în momentul cel mai nefavorabil şi pierzând şi Karabakhul armean, cât a mai rămas el liber, la ruşi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite