Andrei Stavilă, fost lector într-o universitate din Turcia, este victimă a protestului academicienilor turci

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În ultimul an, situaţia politică în Turcia s-a deteriorat grav. A fost o perioadă de profunde schimbări în cadrul societăţii: ţara a trecut prin două rânduri de alegeri parlamentare – întrucât preşedintele Recep Tayyip Erdoğan a încercat să obţină o majoritate solidă pentru a modifica Constituţia în vederea transformării Turciei într-un sistem politic prezidenţial, afirmă Andrei Stavilă, fost lector la Universitatea Muğla Sitki Kocman din Turcia

Ionuţ Cojocaru: Domnule profesor, am citit despre ce aţi păţit dvs. în calitate de cadru didactic la Muğla Sıtkı Koçman University, Turcia. Pentru cititorii noştri aş dori să ne detaliaţi pe scurt despre demersul multor profesori de a semna o petiţie, la care am înţeles că v-aţi alăturat şi dvs.  Pe scurt care era contextul în care a apărut acest demers şi care au fost urmările?

Andrei Stavilă: În ultimul an, situaţia politică în Turcia s-a deteriorat grav. A fost o perioadă de profunde schimbări în cadrul societăţii: ţara a trecut prin două rânduri de alegeri parlamentare – întrucât preşedintele Recep Tayyip Erdoğan a încercat să obţină o majoritate solidă pentru a modifica Constituţia în vederea transformării Turciei într-un sistem politic prezidenţial. Evenimentele care au urmat au fost strâns legate de această iniţiativă. Nereuşind să obţină majoritatea solidă în iunie 2015 (când, în mod surprinzător, un partid pro-kurd a depăşit pragul de 10% şi a intrat în parlament, cu ajutorul votului multor etnici turci), guvernul şi preşedintele au forţat declanşarea alegerilor anticipate în noiembrie. Cu scopul de a primi susţinerea conservatorilor şi naţionaliştilor (susţinere iniţial pierdută), Recep Tayyip Erdoğan a încălcat armistiţiul cu luptătorii kurzi şi a pornit o campanie militară împotriva sud-estului Turciei. Evenimentele care au urmat (lupta împotriva ISIS, atentatul din Ankara în octombrie, incidentul în care armata turcă a doborât un avion rusesc în noiembrie, criza refugiaţilor şi nevoia disperată însă bolnavă a Europei de a acorda sprijin Turciei) l-au transformat pe Erdoğan în „Sultanul absolut” de care toată lumea are nevoie: cetăţenii turci au nevoie de el pentru a face linişte în ţară, guvernele occidentale au nevoie de el pentru a câştiga războiul împotriva ISIS şi pentru a contracara acţiunile Rusiei în Orientul Mijlociu.

Cu siguranţă, preşedintele turc nici măcar nu şi-a imaginat că situaţia naţională şi internaţională în 2015 ar putea să-i fie atât de favorabilă. În noiembrie, partidul său a câştigat mai mult de jumătate din voturile exprimate. In aceste condiţii, aproape toate dorinţele preşedintelui au fost realizate: armata (fostul garant al statului secular turc) a fost curăţată de persoanele nealiniate guvernului; mass-media apropiate de opoziţie au fost decimate (ca şi în cazul Ungariei, al cărei prim ministru este foarte apropiat de Erdoğan), iar universităţile au fost nevoite (contrar principilor fondatorului statului turc, Mustafa Kemal Atatürk) să construiască moschei în campusuri şi să accepte portul valului islamic de către studenţi şi profesori. Consiliul Învăţământului Superior (Yükseköğretim Kurulu, YÖK), înfiinţat de ultima dictatură militară pentru a superviza politic instituţiile de învăţământ superior, a primit puteri sporite.

În aceste condiţii, la începutul lunii ianuarie peste 1200 de profesori universitari au semnat o petitie (intitulată „Nu vom fi părtaşi la această crimă”) în care cereau guvernului şi preşedintelui încetarea imediată a războiului împotriva kurzilor din sud-estul Turciei şi revenirea la masa negocierilor. Imediat, semnatarii au fost catalogaţi de către preşedinte drept „falşi intelectuali” şi „susţinători ai terorismului”. Consiliul Învăţământului Superior a chemat în şedinţă toţi rectorii universităţilor de stat, impunându-le începerea urmăririi administrative şi criminale a tuturor semnatarilor. 30 de semnatari au fost arestaţi imediat, dar eliberaţi a doua zi şi puşi sub urmărire penală. Eu personal nu am semnat scrisoarea respectivă (fiind avertizat de către un coleg), însă 15 profesori şi cercetători de la Mla au făcut-o, iar acum sunt suspendaţi pentru două luni, aşteptând rezultatul cercetărilor.

Cum aţi ajuns în Turcia? Cum este atmosfera într-o Universitate de Stat?

Imediat după ce am susţinut doctoratul la finalul anului 2013 la European University Institute (singura universitate susţinută legal şi financiar de către Uniunea Europeană, situată în Florenţa, Italia) am fost profesor invitat pentru un semestru la Universitatea din Maastricht, Olanda. A urmat apoi un şir de aplicaţii şi, din câteva oferte, am preferat să merg în Turcia, unde urma să fiu profesor asistent (echivalentul unui lector în România) pentru un an, cu posibilitatea de prelungire a contractului. Auzisem de unele universităţi private situate în topul academic european, precum Koç, Bilkent sau Boğaziçi, dar nu ştiam nimic despre sistemul universitar de stat din Turcia. Ceea ce am aflat nu m-a bucurat foarte mult. Aş putea scrie o carte despre acest sistem, dar vă pot spune câteva lucuri pe scurt.

image

In primul rând, la fel ca în România, posturile scoase la concurs într-o universitate sunt supuse unui „concurs” de faţadă: se ştie de la început cine va fi câştigătorul. Spre deosebire de România însă, unele persoane din sistem vor să-şi îmbunătăţească rating-ul facultăţii sau al universităţii, şi atunci invită profesori străini. Cum profesorii sunt consideraţi în Turcia funcţionari ai statului, străinii pot fi angajaţi pe o perioadă de maxim doi ani, după care contractul poate fi prelungit pentru alţi doi ani (şi aşa mai departe). In privinţa sistemului de predare, acesta este constituit din cursuri (nu există seminarii!!!). Cursurile durează trei ore (!!!), iar studenţii de obicei nu au şansa să participe în procesul educativ. Profesorii, la rândul lor, sunt de regulă obligaţi să predea între 10 şi 15 astfel de cursuri săptămânal (ştiu, sună incredibil!!!) şi astfel îşi neglijează complet activitatea de cercetare. Acest sistem arhaic este în contrast puternic cu dotările materiale şi capacităţile financiare de care dispun universităţile respective (mi-aş dori ca măcar o singură universitate din România să aibă astăzi puterea economică a unei universităţi turceşti din liga a treia!).

Cu toate acestea însă, sistemul universitar este controlat în totalitate de guvern. Este un control evident politic: nu numai rectorii, dar şi decanii fiecărei facultăţi în parte sunt numiţi politic, de către Consiliul Învăţământului Superior (un organ afiliat puterii).

Practic, toţi rectorii şi decanii de la sutele de universităţi din Turcia sunt afiliaţi politic actualului guvern. Cum salariile pentru asemenea posturi sunt ameţitoare, fiecare individ care a reuşit să ajungă într-o astfel de poziţie face totul pentru a şi-o menţine. Includ aici reprimarea oricărei activităţi de protest din partea studenţilor sau profesorilor contestatari. Orice protest se soldează cu acţiuni administrative (în cazul studenţilor, ei sunt excluşi pentru o perioadă din universitate; în cazul profesorilor, este vorba de sancţiuni administrative, economice, sau chiar de încheierea contractului de muncă).

Sunteţi specializat în Ştiinţe Politice? Ce materii predaţi? Exista anumite subiecte pe care studenţii nu trebuiau să le audă? Aţi putut aborda orice tip de subiect istoric?

Aria mea de specialitate este legată de studiile axate pe cetăţenie şi migraţie, iar aria de competenţă se extinde la filosofia şi teoria politică şi teoria relaţiilor internaţionale. La Mla am fost angajat în Departamentul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, aflat în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Administrative. In anul 2015, în semestrul de primăvară am predat două cursuri (Politică Internaţională şi Istoria Filosofiei Politice II), iar în semestrul de toamnă am predat trei cursuri (Teoria Relaţiilor Internaţionale, Teorii ale Democraţiei şi Istoria Filosofiei Politice I). Pe cât posibil, am încercat să evit sistemul oficial de predare şi am încercat să implic studenţii în timpul cursurilor, încurajându-i să citească şi să prezinte textele citite. Din păcate însă trebuie să spun că nivelul studenţilor este extrem de scăzut: cei din anul trei de facultate mi-au mărturisit că nu au făcut nicio prezentare în viaţa lor! Mai mult, foarte mulţi studenţi din primul şi al doilea an pur şi simplu nu ştiu să vorbească engleza, deşi ei sunt obligaţi să facă un an pregătitor de engleză înainte de a intra la facultate (întrucât în fostul meu departament 30% din cursuri sunt în engleză)  

Din nefericire, trebuie să spun că viaţa universitară din Turcia nu este una liberă. Când am ajuns în Mla, am fost aşteptat la autogară de către fosta mea şefă de departament (conferenţiar doctor Füsun Özerdem). Primul lucru pe care mi l-a spus a fost că nu pot discuta politică în cadrul universităţii. Ţinând cont de faptul că urma să predau într-un departament de ştiinţe politice, acest lucru mi s-a părut incredibil! M-am simţit de multe ori extrem de prost în faţa studenţilor: anul trecut, aşa cum am explicat mai sus, au avut loc evenimente politice majore în Turcia, şi cu toate că studenţii îmi cereau de multe ori să le analizez în timpul orelor, a trebuit să îi refuz de fiecare dată. Mai mult, nici măcar subiecte istorice sensibile nu puteau fi abordate: de exemplu, un student mi-a spus că a încercat în timpul unei ore să vorbească despre genocidul armenilor (executat de statul turc în 1915), însă fosta mea şefă de departament l-a întrerupt violent, spunând că „un asemenea eveniment nu există întrucât nu a fost recunoscut de guvernul nostru”!!!

De ce aţi devenit o persoană incomodă? Cum s-a încheiat colaborarea cu Universitatea unde aţi predat?

Contractul meu iniţial, de un an, s-a încheiat pe data de 30 decembrie 2015. Totuşi, pe baza dosarului trimis Consiliului Învăţământului Superior, aşteptam prelungirea contractului pentru încă doi ani, susţinut fiind (datorită activităţii ştiinţifice şi educative, şi probabil datorită faptului că m-am conformat „politic”) de întreaga universitate. Joi, pe data de 14 ianuarie, rectorul universităţii Mla tkı Koçman, profesorul Mansur Harmandar a publicat pe pagina oficială de Facebook a universităţii un anunt conform căruia toţi profesorii care au susţinut iniţiativa numită „Nu vom fi părtaşi la această crimă” (profesorii reuniţi în iniţiativa „Academicienii Susţin Pacea”) vor fi supuşi unor investigaţii administrative şi criminale (vezi documentul JPEG în turcă, intitulat „Mla official statement”). Eu unul nu am semnat nici acea scrisoare, nici scrisorile de susţinere care au urmat (am fost sfătuit de un coleg să nu o fac). Cu toate acestea, a doua zi (vineri, 15 ianuarie) am citit pe pagina Facebook a unui amic (un profesor român la o universitate din Marea Britanie) o scrisoare de suport pentru universitarii turci. Intr-un scurt comentariu am scris (vezi documentul JPEG ataşat, în limba engleză, numit „Mla-my comment”):

„Este incredibil ce se întâmplă acum în Turcia. Mulţi dintre noi (cetăţenii străini care predau aici), inclusiv eu, ne gândim să plecăm cât de curând posibil... şi să trimitem scrisori private colegilor noştri din afara Turciei pentru a le cere să-i susţină pe cei care deja au probleme aici... Turcia s-a întors în Evul Mediu, unii dintre noi sunt ameninţaţi atât de conducerile universităţilor cât şi de unii dintre studenţi... Vă mulţumesc pentru susţinere!”

In mai puţin de două ore am fost sunat de către şefa mea de department. Era foarte nervoasă, m-a întrebat de ce am scris un asemenea comentariu şi mi-a spus că probabil noul meu contract nu va fi reînnoit de către Consiliului Învăţământului Superior. Am încercat să-i explic că am trăit deja sub un sistem comunist îngrozitor şi că nu am de gând să repet acea experienţă. Mi-a închis supărată telefonul în nas înainte de a avea timp să-mi exprim surprinderea sau să îi pot da vreo explicaţie.

Luni, 18 ianuarie, după ce am reflectat două zile asupra situaţiei create, am hotărât să-mi dau demisia dacă situaţia va continua în acest sens (de fapt, „a-mi da demisia” este impropriu spus, întrucât contractul meu se încheiase deja pe 30 decembrie şi încă nu semnasem un nou contract deoarece nu primisem actele de la Consiliul Învăţământului Superior). Am sunat-o pe şefa de departament şi i-am spus că nu îmi pot continua activitatea sub o asemenea presiune, iar ea a fost de acord că trebuie să plec. Ţinând cont de faptul că în al doilea semestru aveam de predat patru cursuri, şi de faptul că mai erau doar două săptămâni până la începerea noului semestru, uşurinţa răspunsului m-a uimit. Se pare că decizia fusese deja luată de către rector în aceeaşi dimineaţă. Şefa mea de departament mi-a spus că a fost sunată de la biroul rectorului cu puţin timp în urmă şi interogată pe diverse subiecte: de cât timp mă cunoaşte, de ce a decis să mă angajeze atâta timp cât nu mă cunoştea foarte bine, şi aşa mai departe.

Tot ea mi-a spus că „este pentru binele meu” să semnez o demisie oficială datată în ultima zi a primului meu contract. In acest document am fost nevoit să scriu că nu doresc reînnoirea contractului. Mi s-a repetat continuu că aceasta este „cea mai bună opţiune” pentru mine. De asemenea, mi s-a spus că este „spre binele meu” să construiesc o poveste „oficială” (citeşte: „falsă”) pentru colegii mei, deoarece „numai patru sau cinci persoane ştiu despre această poveste în toată universitatea”. Povestea „oficială” asupra căreia am convenit a fost că nu vreau să îmi reînnoiesc contractul întrucât îmi este dor de soţia mea (care predă într-o universitate din Europa) şi ca atare îmi doresc să stau cu ea (singurul lucru pe care mi-l doream atunci, după toate aceste insinuari privind „siguranţa mea” şi ceea ce este „cel mai bine” pentru mine era să părăsesc Turcia cât de curând posibil, în consecinţă am acceptat imediat).

Si acum revin la problema iniţială: de ce mi-am dat demisia (citeşte: de ce am fost dat afară)? Conform şefei mele de departament, cineva (care a folosit un nume fals) a trimis un email rectorului cu o fotografie a ecranului de laptop (screenshot) conţinând comentariul meu de pe Facebook. Acea persoană a subliniat că nu era pentru prima dată când postam ceva împotriva guvernului turc.

In aceeaşi zi (luni, 18 ianuarie) mi-am părăsit biroul după ce „mi-am dat demisia”. Am împachetat tot ce aveam şi în ziua următoare (marţi, 19 ianuarie) am părăsit Mla. Intre timp, în ultima săptămână a trebuit să concep şi să semnez două alte scrisori prin care anunţam conducerea universităţii despre „demisia” mea – chiar dacă scrisoarea iniţială avea doar două rânduri, diferite departamente ale instituţiei aveau diferite probleme cu datele sau alegerea cuvintelor şi a tonului folosite de mine.

Spuneaţi că prin ceea ce aţi trăit v-aţi adus aminte de perioada Ceauşescu? Chiar aşa s-a ajuns în Turcia?

Depinde de ce perioadă ceauşistă vorbim. Cu siguranţă nu de perioada de glorie, când Ceauşescu s-a opus invaziei Cehoslovaciei. Eu m-am referit exclusiv la cea mai neagră perioadă, cea din ultimii ani ai României comuniste, atunci când intelectuali precum Gheorghe Ursu îşi pierdeau viaţa în închisorile comuniste. Şi atunci când bunicul meu, Constantin Stavilă, un preot ortodox, a apărut în faţa mea într-o seară, în faţa uşii, plin de sânge, în patru labe, bătut de Securitate, pentru că asculta Europa Liberă (povestea în limba engleză, aici şi aici). Nu vreau să o spun eu, prefer să las fiecare cititor să decidă: a devenit Turcia o ţară autoritară precum vechile ţări comuniste, sau nu?

Să ne gândim la suprimarea dreptului la expresie. Să ne gândim la încarcerarea (sau concedierea) celor care încă îl exercită (minori, profesori, ziarişti). Să ne gândim la publicarea în ziarele aservite guvernului a tuturor semnatarilor scrisorii (din ţară sau străinătate) pentru oprirea războiului din sud-est (vezi aici). Să ne gândim că universitarii au ajuns „inamicii statului”.

Să ne gândim că sute de oameni primesc anual pedepse între un an şi cinci ani de închisoare pentru că l-au jignit pe şeful statului.

Să ne gândim că guvernul are putere de decizie asupra locurilor de muncă plătite de stat, dar şi asupra celor plătite de companii private. Să ne gândim că există din ce în ce mai puţine ziare de opoziţie, întrucât unele au fost preluate cu forţa de stat, iar altele, de frică, au încetat să mai critice partidul aflat la guvernare. Să ne gândim la faptul că prietenilor le e frică să discute unii cu alţii, fie şi în cadru informal, despre subiecte politice. Să ne gândim că apelul pentru încheierea imediată a unui război sângeros este calificat de stat drept o crimă împotriva sa. Aş putea continua, dar nu cred că are rost. Nu spun că Turcia devine o ţară comunistă (nu este în interesul lui Erdoğan să transforme acest sistem). Dar Turcia devine o ţară autoritară conform exemplului Rusiei – însă tipul de autoritarism, mascat de o anumită economie de piaţă acceptată de guvern, este perfect similar regimului comunist.

Cum vedeţi situaţia actuală social-politică din Turcia? În ce direcţie credeţi că se îndreaptă statul turc în contextul geopolitic destul de fierbinte (conflictele din Siria, refugiaţii de pe teritoriul statului turc, relaţiile cu Federatia Rusă cât şi instabilitatea internă, atentate capcană, cu bombă etc.)?

Din nefericire, în Turcia există o profundă diviziune socială între susţinătorii şi opozanţii regimului. Însă, datorită ingineriilor politice ale partidului AKP (Partidul Justiţie şi Dezvoltare) aflat la guvernare, forţele democrate (pro-vestice) pierd teren zi de zi. Ceea ce „dictează” AKP (de fapt, ceea ce dictează liderul lui neoficial, Erdoğan) devine literă de lege. Mai îngrijorător, cei aflaţi în poziţie de conducere (în universităţi, trusturi media, companii etc.) încearcă să ghicească în avans ce şi-ar dori preşedintele, şi acţionează în consecinţă pentru a-şi arăta disciplina şi admiraţia. Dau un singur exemplu. Câteva luni în urmă a trebuit să semnez un document oficial (pregătit de universitatea din Mla) prin care se adopta un cod de îmbrăcăminte extrem de specific şi conservativ (un copy-paste după codul implementat de dictatura militară din Turcia). Acest cod include tipul de mustaţă pe care un profesor îl poate purta în universitate, exclude purtarea blue-jeans-ilor de către cadrele didactice în campus, şi aşa mai departe. Este convingerea mea fermă că un asemnea regulament spune tot nu numai despre universităţile de stat din Turcia – ci şi (din nefericire) despre viitorul statului turc în secolul 21.

Din păcate, statul turc pe care îl ştiam eu moare – şi de această dată, numarul celor care doresc să-l salveze se împuţinează pe zi ce trece. Mi se pare extrem de trist (şi inacceptabil moral!) faptul că Uniunea Europeană şi Statele Unite aleg să tacă din gură şi să considere că totul e în regulă în Turcia – în schimbul unui ajutor sumar în lupta împotriva terorismului (cazul ISIS) sau în schimbul menţinerii imigranţilor în afara graniţelor Europei. Îmi este teamă că atunci când Vestul va reveni la realitate, va fi prea târziu nu numai pentru profesorii universitari – ci şi pentru cetăţenii turci obişnuiţi. Viziunea lui Erdoğan privind generaţia viitoare (cetăţeni turci afiliaţi extremismului religios şi iubitori înfocaţi ai regimului politic aflat la putere, plus femei purtătoare de văl islamic în universităţi) nu face decât să tragă un semnal de alarmă asupra viitorului Turciei – unul deja făcut public (şi a carui imaginaţie este întrecută deja de realitate) de catre George Friedman în cartea sa „Urmatorii 100 de ani”.


Andrei Stavilă a fost, până în decembrie 2015, lector la Universitatea Muğla Sitki Kocman din Turcia. Înainte de a pleca în Turcia, a fost profesor invitat (Guest Lecturer) în Departmentul de Ştiinţe Politice, Universitatea Maastricht, Olanda. Este specialist în teorie si filosofie politică, studii pe migraţie şi cetăţenie, multiculturalism, şi teoria relaţiilor internaţionale. A lucrat ca cercetător în proiecte interdisciplinare axate pe migraţia internaţională, statutul legal al imigranţilor, şi politică socială. Recent, a lucrat pentru EUDO Observatory on Citizenship, oferind consultanţă pe legile legate de cetăţenie în România şi în alte ţări Europene (2009-2014). Are un master (MA) în filosofie (Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi), un MPhil în filosofie politică (Central European University, Budapesta, Ungaria), şi un MRes şi un doctorat în ştiinţe politice (European University Institute, Florenţa, Italia). Teza sa de doctorat a încercat să susţină o teorie a cetăţeniei bazată strict pe rezidenţă. Interesele sale de cercetare includ teoria şi filosofia politică, studiile pe migraţie şi cetăţenie, drepturile minorităţilor, teoria relaţiilor internaţionale, şi studiile culturale. A publicat atât în reviste academice internaţionale (precum Ethnic and Racial Studies), cât şi în reviste academice romaneşti (Studia Politica).

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite