Ghid ne-a fost un ziarist iordanian din Aqaba, oraş staţiune de la Marea Roşie care era la o aruncătură de 70 kilometri. Numele său arăta că provine din tribul Al Zalabia, beduini din sudul ţării.
 
Ne-am întâlnit la punctul turistic de după satul de beduini Rashidiyah, reper obligatoriu de intrare în zona de deşert.
 
Beduinul Zalabia s-a prezentat la întâlnire cu un Jeep Toyota cu platformă, îmbrăcat în jeanşi şi cu nişte ochelari mari de soare.
 
Engleza lui era mulţumitoare şi tot pe aici se afla şi empatia pentru munca sezonieră de ghid. 
Ne-a purtat la principalele obiective, piramida din deşert, izvorul lui Lawrence, defileul cu inscripţii, duna roşie.
 
Singura dată când a ieşit, pentru câteva propoziţii, din armura sa, a fost atunci când l-am întrebat de ce purta lipit pe geamul din spate al maşinii portretul alb negru al fostului rege al Iordaniei, Hussein. E un portret clasic, cu regele iordanian având pe cap tradiţionala kufiya.
 
Mi-a răspuns indirect: ”Cu cât persoana iubită este mai departe, cu atât mai mare este dorinţa de a o revedea”.
 
Cum acelaşi portret al regelui Hussein l-am revăzut ulterior pe multe din maşinile din  Amman, uneori chiar în culori, kufiya devenind mai evident iordaniană cu variantele sale în alb şi roşu, am înţeles că există pentru o parte din societatea iordaniană o puternică nostalgie faţă de fostul rege, faţă de vremurile trecute şi aura lor eroică.
 
Portretul regelui Hussein simboliza această perioadă trecută, a confruntărilor cu Israelul, a celor care au urmat cu palestinienii lui Yasser Arafat, a deschiderii occidentale a ţării, a sprijinului financiar necondiţionat primit din partea vecinilor arabi.
 
Dar nu trebuia să mergi la istorie ca să ai în faţă portretul fostului rege, era de ajuns să vezi o fotografie a prinţului Hamza, fiul lui Hussein din mariajul acestuia cu regina Noor, ultima sa soţie. 
 Leit tatăl său. 
 
Prinţul Hamza era pregătit să devină rege al Iordaniei, la data decesului tatălui său, în 1999, avea 19 ani, dar, la acel moment s-a întâmplat ceva.  
 
Seara era prinţ moştenitor, dimineaţa rămăsese tot aşa. 
 
Poate a fost vorba de tinereţea sa, poate de religiozitatea sa mai evidentă, provocând temeri în unele cancelarii, poate a fost şi un impuls extern, cert este că rege a devenit Abdullah, fiul cel mare al regelui, născut cu aproape două decenii înaintea lui Hamza, dintr-o mamă creştină, Prinţesa Muna, fostă Gardiner. 
 
Deşi domnişoara Gardiner, asistentă pe platoul filmului ”Lawrence al Arabiei” la prima sa călătorie în Iordania, a acceptat oficial, la căsătorie, trecerea la religia soţului, zvonurile sunt că, în realitate, acest lucru nu s-a întâmplat. Ceea ce putea să afecteze şi destinul viitorului rege. Credinţa se moşteneşte, se spune, de la mamă.
 
Dar Abdullah, fostul absolvent al Academiei militare britanice Sandhurst şi al cursului post universitar de la Monterey, California, comandant al forţelor speciale iordaniene, a părut o alegere mai potrivită.
Prinţul Hamza a intrat într-un exil aurit, iar în 2004 a fost scos şi de pe linia de accedere la tron. 
Cum spuneam, însă, în anumite cercuri, interne, poate şi regionale, imaginea fostului rege trăia încă prin intermediul prinţului Hamza. Iar, uneori, putea chiar erupe în mod public.
 
Zilele trecute, agenţiile internaţionale de presă au relatat că în Iordania a fost dejucat un complot de palat care l-a avut în centrul său tocmai pe fostul prinţ moştenitor.
 
Într-un video înregistrat, posibil, cu calculatorul sau telefonul, acesta explică direct o parte din circumstanţele evenimentului. Filmul urma, probabil, să fie postat pe reţelele de socializare, dar legăturile exterioare ale reşedinţei fiind tăiate, prinţul a apelat la avocatul său pentru difuzarea materialului. 
În afară de ceea ce a apucat să spună prinţul Hamza şi de cele câteva comunicate oficiale, mai multe nu vom mai afla.
 
Sloganul ”What Happens Here, Stays Here”, deşi este folosit mai mult în lumea jocurilor de noroc, este potrivit şi pentru casele regale. 
 
Secretele lor nu sunt pentru oricine.
 
Aşa că detalii despre ”complot” şi ”complotişti” vom şti puţine spre deloc. Dacă a fost ceva mai mult decât nişte discuţii periculoase, aşa cum sugerează precaut prinţul însuşi, cert este că s-a încheiat cu un eşec.
Presa iordaniană a fost unanimă în a condamna acţiunea grupului de ”complotişti”, dacă a existat, într-adevăr, aşa ceva. Şi o face, cred, nu din  obedienţă, cât din necesitate. 
 
Iordania este o ţară care, în afară de monarhie, are destul de puţine lucruri proprii. 
Fără capul regal, totul se poate risipi.
 
Identitatea iordaniană este ceva la care încă se lucrează şi care cere timp. O mişcare greşită poate duce în neant o istorie de 100 de ani.
 
Regele Abdullah a adus regatului o stabilitate internă şi o recunoaştere internaţională cum au puţine monarhii din Orientul Mijlociu.
 
Dar evenimentul arată cât de adânci sunt nisipurile din regiune.
 
Frustrările celui care putea fi rege şi care va  rămâne de-a pururea doar prinţ reies din mesajul său video. 
Realitatea din jur este însă una în care nostalgiile nu îşi mai găsesc locul.
Decât în fotografii alb negru pe geamurile lunetă ale jeep-urilor din deşert.