Primele eoliene plutitoare au ieşit deja pe mare INFOGRAFIE

În prima jumătate a lunii august, eolienele plutitoare construite în Norvegia au fost remorcate prin Marea Nordului până în apele Scoţiei Foto: offshorewind.biz

Cinci turbine eoliene de mari dimensiuni, fiecare cu o înălţime totală de 253 de metri, au fost remorcate, în largul coastelor Scoţiei, în dreptul oraşului Peterhead (nord-est) şi instalate în apele agitate ale Mării Nordului.

Deşi eolienele instalate în apă sunt obişnuite în această zonă, de data aceasta e vorba de ceva nou: ele nu au pilonul îngropat în solul subacvatic, în apropiere de mal, ci plutesc la 25 de kilometri în larg - este vorba de prima „fermă“ de eoliene plutitoare din lume, Parcul-pilot Hywind.

Cele cinci turbine produse în Norvegia, fiecare cu o putere de 6 megawaţi, vor alimenta 20.000 de locuinţe, începând din octombrie. Autorităţile scoţiene speră că „ferma“ de eoliene Hywind, deţinută majoritar de grupul petrolier norvegian Statoil, să deschidă drumul altor proiecte similare care vizează valorificarea vânturilor puternice din largul coastelor Scoţiei. 

Aşa este de pildă proiectul Fermei de eoliene marine Kincardine, dezvoltat de scoţienii de la Pilot Offshore Renewables, în colaborare cu spaniolii de la Cobra, care vizează instalarea a 8 turbine plutitoare la 15 kilometri în largul oraşului Aberdeen.

O dezvoltare rapidă

Chiar dacă Parcul-pilot Hywind din apele Scoţiei este prima fermă de eoliene, asemenea turbine au mai apărut, individual, în ultimii ani. Conceptul a fost dezvoltat în 1972, de profesorul William E. Heronemus, de la Universitatea Amherst din Massachusets, dar până la mijlocul anilor '90, industria eolienelor nu luase avânt. 

Abia în 2003, când eolienele marine fixe au început să-şi arate limitele, conceptul de eoliene plutitoare a revenit în actualitate.

În doar câţiva ani, în decembrie 2007, un consorţiu internaţional condus de Blue H Technologies instala lângă coastele Italiei prima eoliană plutitoare, de 80 MW, oprită după un an de teste. 

Prima eoliană plutitoare de mare putere (2,3 MW) este modelul Hywind al norvegienilor de la Statoil, instalat în 2009 în Marea Nordului. 

Doi ani mai târziu, compania Principle Power defăşura prototipul WindFloat, de 2 MW, lângă coastele Portugaliei: era prima eoliană plutitoare instalată fără nave-macara. 

De cealaltă parte a Oceanului, lucrurile s-au mişcat mai încet: abia în iunie 2013 Universitatea din Maine a instalat prototipul Volturn US 1:8, care a devenit prima eoliană marină conectată la reţeaua naţională de electricitate din SUA.

Avantaje clare

Tehnologia eolienelor plutitoare a captat şi interesul altor ţări, printre care Franţa şi Japonia, în condiţiile în care eolienele marine fixe pot fi instalate doar în ape cu adâncimi mai mici de 40 de metri.

În plus, în unele zone, structura geologică a fundului mării pur şi simplu nu e potrivită pentru instalarea pilonilor, spune Andy Thompson, care conduce compania Atkins, furnizorul proiectelor pentru Hywind şi Kincardine, citat de Financial Times.

„Eolienele plutitoare vizează folosirea vânturilor mai puternice şi mai constante din larg, unde şi adâncimea apei este mai mare. Sunt şi locuri în lume unde adâncimea este foarte mare, şi chiar n-ai putea instala o structură fixă“, spune Thompson, precizând că apele din jurul Japoniei şi cea mai mare parte a Coastei de Vest a SUA se numără printre locurile unde structurile fixe nu pot fi instalate.

Un alt avantaj este faptul că plasarea turbinelor eoliene acolo unde apele sunt mai adânci ar reduce impactul acestor instalaţii asupra zonelor de coastă, denunţat frecvent de ecologişti şi de operatorii de turism. 

Fabricare uşoară

Eolienele plutitoare din proiectul Hywind au fost construite pornind de la tehnologia flotoarelor din industria petrolieră, numiţi şi „balize verticale“, acestea fiind practic nişte cilindri uriaşi utilizaţi pentru susţinerea platformelor de foraj plutitoare. 

Infrastructura eolienelor plutitoare e constituită dintr-un asemenea flotor uriaş, parţial umplut cu apă şi balast, pentru a i se asigura stabilitatea în poziţie verticală. Flotorul, prins cu trei ancore de fundul mării, şi secţiunea inferioară a pilonului constituie partea imersată a structurii, cu o înălţime de 78 de metri. 

Partea de deasupra apei, cu o înălţime de 175 de metri din totalul de 253, e constituită din secţiunea superioară a pilonului şi din turbină. Acest model de turbină fabricat de norvegieni este verificat, fiind deja folosit de Statoil într-o fermă de eoliene fixe amplasată tot în Marea Nordului.

Curent la preţ competitiv

Costurile unor asemenea instalaţii sunt, deocamdată, destul de ridicate – proiectul Hywind are un cost total de 200 milioane de lire sterline (217 milioane de euro) – dar dezvoltatorii sunt convinşi că, pe măsură ce vor apărea mai multe asemenea ferme de eoliene plutitoare, preţurile vor scădea dramatic, aşa cum s-a întâmplat în ultimii ani şi cu cele ale eolienelor marine fixe.

Institutul pentru Tehnologii Energetice din Marea Britanie a calculat că eolienele plutitoare vor deveni competitive pe la mijlocul deceniului viitor, când vor genera energie la un preţ mai mic de 85 de lire sterline (92 euro) pe megawatt-oră. 

Pentru comparaţie, dezvoltatorii centralei nucleare Hinkley Point C din Somerset au garantat un preţ de 92,5 lire sterline (100 de euro), ajustabil cu inflaţia, pentru 35 de ani din 2012.