Prăbuşirea miturilor: Guverne şi lideri consacraţi sau mai noi intră în tangaj unul câte unul

Săptămâna care a trecut ne-a arătat fragilitatea marilor lideri politici şi capacitatea tot mai redusă a supravieţuirii guvernelor şi liderilor de pe mai toate meridianele.

Că sunt mai noi sau veterani, în democraţii şi state previzibile sau în dictaturi şi state mai proaspete, slabe sau eşuate, liderii politici contemporani sunt subiectul asalturilor cu diferite relevanţe, provocate de lipsă de încredere în capacităţi şi politici, de marile turbulenţe globale sau de atacuri şi atentate în cascadă.

La Londra, situaţia e cea mai instabilă posibil, odată ce abordările din actuala majoritate sunt tot timpul subiect al negocierilor şi revenirilor premierului May în raport cu partenerul loialist unitarian irlandez din DUP, în timp ce în chiar interiorul conservatorilor, faliile se adâncesc. Şi toate privesc principala temă a Guvernării, Brexitul, o vulnerabilitate auto-indusă şi care creează instabilitate cronică, odată ce o parte importantă din partid vrea un hard Brexit, majoritatea doreşte un acord cu UE iar o altă componentă relevantă e preocupată de perspectivele unui soft Brexit, cu rămânerea Regatului cât mai aproape de UE. Toate combinate cu manifestaţii masive de protest pro-UE, a celor ce doresc repunerea în discuţie a deciziei Brexitului într-un nou referendum, în timp ce opoziţia vrea măcar un vot final în Parlament.

În Germania, doamna Merkel se confruntă din nou cu coşmarul său, refugiaţii şi migranţii, într-un adevărat cutremur ce nu priveşte relaţia de mare coaliţie cu SPD cât formula de cooperare cu proprii parteneri, creştin-socialii bavarezi, care pun sub presiune Guvernul, majoritatea şi ameninţă cu trimiterea prematură la pensie a Cancelarului, aflat la al patrulea mandat dar căruia nu i se mai acordă de către analişti nici măcar perspectiva de atingere a jumătăţii mandatului curent.

În fine, în varianta clasică a reglărilor de conturi în Africa, aici liderii mai democraţi sau mai autoritari sunt subiectul atentatelor politice nelegate de marile grupări teroriste, ci doar de rivalii lor politici, cu diferite înclinaţii şi agende care reclamă eliminarea conducerii curente. În Zimbabwe sau în Etiopia, preşedinte sau premier se confruntă cu atentate cu dispozitive explozibile improvizate, la terminarea unor discursuri politice şi electorale, atacuri cu multe victime şi cu salvarea vieţii personalităţilor tocmai de mulţimea din jur. O soartă crudă şi aleatorie pentru liderii lumii, care supravieţuiesc politic (şi fizic chiar) tot mai greu turbulenţelor contemporane şi bătăliilor politice create de marile teme de confruntare contemporane.

Premierul Theresa May FOTO EPA-EFE / WILL OLIVER

Proteste masive pro-UE la Londra: Guvernul May, răvăşit de dispute, e pe buza destrămării

La Londra, sâmbătă a fost zi de proteste masive. Zeci de mii de oameni s-au reunit pentru a cere Guvernului May organizarea unui al doilea referendum pentru a decide rămânerea Marii Britanii în Uniunea Europeană, la doi ani de la precedentul referendum pentru Brexit, după ce impactul economic al deciziei se resimte puternic în buzunarele tuturor. Marea Britanie are cea mai mica creştere economică prognozată de la criza economică, 1,3% anul acesta, în timp ce şomajul a explodat şi tot mai multe companii avertizează despre părăsirea insulei dacă nu va avea un acord comparabil cu statutul actual după Brexit în raport cu Uniunea Europeană.

Mitingul masiv a avut câteva teme majore: nu există autoritate de lucru judecat în politică, ar fi ca şi cum am avea un singur guvern şi un singur partid – o replica la Theresa May; cetăţenii britanici au fost păcăliţi puternic de către politicieni, care au dat ulterior bir cu fugiţii – referire directă la Nigel Farange şi UKIP care, practic, s-a desfiinţat după Brexit, iar liderul a rămas la loc cald în Bruxelles, în Parlamentul European, nu în guvernul ce trebuia să gestioneze Brexitul; britanicii plătesc prostia politicienilor – după anunţul privind costurile Brexit care a venit din partea premierului May, dar şi a afirmaţiei scandaloase a lui Farange că el nu ar fi spus niciodată că Brexit se va face fără costuri şi pierderi economice mari.

Partidul Ecologist şi singurul său parlamentar, Liberalii Democraţi şi numeroase grupuri pro-Brexit, dar şi reprezentanţi ai opoziţiei laburiste s-au aflat între vorbitori. Nu şi liderul Laburiştilor. Mulţimea furioasă a cerut un nou referendum făcut corect şi fără ingerinţe, reproşând că generaţia bătrână distruge viitorul tinerilor, ştiut fiind că londonezii şi tinerii au votat în mod masiv şi substanţial pentru rămânerea în UE a Marii Britanii.

Impactul cel mai important este, astăzi, cel asupra Guvernului. Negocierile pentru acordul final sunt foarte încete şi neconcludente, în timp ce pe tema frontierei inter-irlandeze se profilează un fiasco. UE a anunţat că soluţia în lipsa unui acord este menţinerea Irlandei de Nord în piaţa comună, fapt contestat vehement de partenerul conservatorilor la guvernare, DUP - unioniştii loialişti nord-irlandezi, care ameninţă cu părăsirea coaliţiei. În plus, presiunea străzii îndeamnă la un nou referendum, după ce guvernul May a reuşit o manevră parlamentară pentru a evita până şi un ultim vot în Parlament pe tema acordului cu UE post-Brexit care ar pune la îndoială ieşirea din UE.

Presiunea e enormă din toate direcţiile, iar sub această presiune internă, Premierul face faţă cu greu supravieţuirii propriului cabinet şi menţinerii majorităţii.

În plus, după ce că are probleme de majoritate cu DUP, Theresa May are probleme serioase în interiorul Partidului Conservator, acolo unde o componentă tot mai importantă dintre aleşi optează pentru o îmblânzire a Brexitului şi o formula similară de acord de liber schimb ca cel existent astăzi cu UE, un soft Brexit, în timp ce o altă parte condusă de ministrul de Externe Boris Johnson doreşte un Brexit real britanic, departe de UE, cu propriile reguli, iar o majoritate a Conservatorilor solicită doamnei May să susţină un acord final cu UE, deci existenţa unui acord în 29 martie, la momentul Brexit, care să clarifice libera circulaţie şi mai ales taxele comerciale.

Presiunea e enormă din toate direcţiile, iar sub această presiune internă, Premierul face faţă cu greu supravieţuirii propriului cabinet şi menţinerii majorităţii. Guvernul britanic e răvăşit de dispute şi în pragul destrămării, toate grupările ameninţând cu demisia şi părăsirea corabiei. Oricare dintre grupări ar pleca, Guvernul se prăbuşeşte iar perspectiva acordului rămâne utopică, în timp ce redeschiderea temei privind reconsiderarea Brexitului se desenează tot mai clar, condiţia fiind ca şi UE să accepte întoarcerea din drum a Londrei, după un eventual nou referendum.

Practic, Boris Johnson aspiră la preluarea cabinetului, dacă Theresa May nu merge pe varianta hard Brexit, majoritatea conservatorilor vor un acord cât mai aproape de UE – cu precăderea sub presiunea marilor companii care ameninţă cu retragerea de pe piaţă sau relocarea activităţilor, în orice caz încetarea investiţiilor cât nu există garanţia acordurilor cu UE – iar o altă grupare în formare în Parlament şi în stradă doreşte un vot final în Parlament pe acord sau un nou referendum care să valideze fie Brexitul, fie revenirea la statutul de membru al UE.

Impactul economic a început exact odată cu Brexitul, acum doi ani. Firmele au început să aibă probleme de mână de muncă, odată ce reacţiile faţă de libera circulaţie a persoanelor s-au amplificat. De la 1 ianuarie ar intra în vigoare registrul rezidenţilor, cetăţeni europeni, care ar urma să fie completat simplu, online, fără a proba chestiunea veniturilor, dar acceptând că doar cele circa 2 mln de europeni rezidenţi oficiali pot rămâne în Marea Britanie.

Apoi cea mai importantă problemă rămâne comerţul cu Uniunea Europeană şi investiţiile cu componente de produse sau integrarea şi asamblarea produselor unor multinaţionale. În cazul avioanelor, e vorba despre produse a căror realizare durează ani, deci cunoaşterea politicii fiscale după Brexit, acordul cu UE şi taxele noi ce apar sunt cruciale pentru companii, în caz contrar vor prefera relocarea completă pe continent. Şi mulţi au făcut-o deja, companiile financiare fiind principalele cu probleme în menţinerea lor în City-ul londonez.

Cancelarul german Angela Merkel FOTO EPA-EFE

Angela Merkel, mai aproape de pensionarea forţată: Propunerile de salvare pot îngenunchea UE

Consiliul European de vară ce a început joi se anunţă o reuniune la fel de complicată precum întreaga situaţie a Uniunii Europene. Cu o greutate în plus, odată ce Guvernul german şi cancelarul Angela Merkel, aflată la al patrulea mandat, pare să se apropie de pensionarea forţată, după divergenţele majore în relaţia nu atât cu partenerii săi social-democraţi, cât cu ramura bavareză a creştin-democraţiei, Partidul Creştin Social, care a contestat pe linie politicile sale în domeniul refugiaţilor/migranţilor.

Între timp, întâlnirea de taină a Cancelarului german Angela Merkel cu preşedintele francez Emmanuel Macron de săptămâna trecută, în prezenţa Preşedintelui Comisiei Europene, Jean Claude Juncker - o reuniune menită să relanseze şi să salveze Uniunea Europeană - a avut ca rezultat elaborarea unor politici care, din contra, ameninţă să îngenuncheze şi să rupă definitiv coeziunea conglomeratului european. Că e vorba despre zona Euro, cu buget propriu, de Fondul Monetar European, de reducerea numărului de comisari şi alocarea lor prin rotaţie, că e vorba despre diminuarea atribuţiilor Comisiei şi propunerea viitorului Ministru de Finanţe al zonei Euro, sau de forţa de intervenţie europeană – singurul rezultat achiesat din ambiţioasa Armată Europeană a lui Macron - toate propunerile sunt subiecte de contencios la nivelul statelor şi în interiorul UE, care ameninţă diviziuni mai puternice în viitor.

Summitul de joi şi vineri se anunţă cu atât mai complicat cu cât pe toate cele trei teme mari – migraţie/refugiaţi, Zona Euro şi buget comun, respectiv Apărarea Europeană – divergenţele sunt majore nu numai între cei doi mari, dar şi în raport cu statele terţe. Perspectiva unor taxe europene care, împreună cu finanţările naţionale şi fondurile europene să alcătuiască un buget al zonei Euro, gestionat de Comisie pe baza liniilor politice stabilite de statele membre, creează deja probleme majore statelor ne-membre ale zonei euro şi un disconfort statelor cele mai mari contributoare la bugetul UE. Iar perspectiva creşterii contribuţiilor la bugetul UE va întâmpina respingere unanimă la nivelul tuturor statelor membre.

Dacă e să discutăm în termenii strict cunoscuţi privind Europa cu două viteze, iată că Franţa şi Germania par să fi căzut de acord cu un asemenea pas, respectiv cu bugetul zonei Euro şi guvernanţa comună – încă nu şi un ministru de Finanţe al zonei.

Acordul aruncă în aer nu numai înţelegerea de la Roma despre viitorul Uniunii Europene, când s-a convenit mai multă integrare cu toţi membrii, dar e alterat un alt acord mai vechi de la înfiinţarea Fondului european de bailout numit Mecanismul European de Stabilitate. Atunci se convenise că orice decizie în cadrul zonei Euro se ia în Consiliul European, cu toţi membrii, pe baza argumentului că deciziile în zona euro afectează şi statele non-euro, pentru că există piaţa comună, iar statele din zona euro introduc elemente de competiţie neloială prin decizii separate, care afectează toate statele membre şi pe toţi cetăţenii. Deci decizia trebuie să se ia de către toţi. Acum lucrurile arată diferit.

Uniunea Europeană se lăfăie în continuare în utopie şi planuri măreţe de viitor, complet rupte din realitatea momentului: perspectiva ca la alegerile europarlamentare din mai 2019 să avem două grupuri masive europarlamentare, unul eurosceptic şi unul profund anti-european.

Astăzi, o separare şi un buget al zonei euro, sau Fondul Monetar European care s-ar referi tot la zona euro şi la supervizarea şi intervenţia în economiile statelor care nu respect criteriile Maastricht şi deficitul structural, ar duce la o Europă în care statele nemembre ale zonei Euro sunt dependente exclusiv de deciziile statelor membre, neavând formula de intervenţie. O Europă cu două viteze explicită, cu membri de rangul 1 şi 2, mai mult, cu deschiderea cutiei Pandorei pentru ca statele populiste şi eurosceptice din Europa Centrală şi de Est să aibă temeiuri de contestare mai puternică a funcţionării şi evoluţiei UE. Adică divizarea continuă a UE şi creşterea numărului de eurosceptici şi anti-europeni, deşi planul original era tocmai unitatea Europei.

Aici intervine încă un element relevant, care este problema refugiaţilor. Formula de intervenţie actuală este neconturată, Frontex – agenţia de protecţie a frontierelor - e departe de a fi funcţională, iar politica comună de azil şi refugiaţi rămâne o utopie, cum utopică este şi administrarea acesteia, unitar, de către o agenţie europeană, peste acordul şi supervizarea de către statul vizat. Soluţia e încă insuficient conturată, dar şi pe această dimensiune divergenţele se anunţă puternice.

Până la urmă, Uniunea Europeană se lăfăie în continuare în utopie şi planuri măreţe de viitor, complet rupte din realitatea momentului: perspectiva ca la alegerile europarlamentare din mai 2019 să avem două grupuri masive europarlamentare, unul eurosceptic şi unul profund anti-european în Parlamentul de la Strasbourg. Iar soluţia unităţii şi perspectivei europene nu ţine de mari intervenţii şi schimbări de tratate – revenirea la Tratatul Constituţional era pasul corect – cât respectarea deplină şi corectă a acordurilor şi angajamentelor existente de către toate statele, mult mai strict, mai corect şi deplin monitorizat şi mai rapid corectat, cu toate instrumentele sancţionatorii existente. Adică şi competiţie corectă, fără gaz rusesc ieftin şi în cantităţi nelimitate pentru un singur actor dominant, Germania, cu Nord Stream I şi 2 apărute în ciuda opoziţiei a 9-12 state membre, cu sancţiunea solidă a Gazprom care alterează competiţia internă europeană prin preţuri practicate şi condiţii anti-competiţie şi ne-economice, şi tratarea cu adevărat egală şi corectă a tuturor statelor, fără preeminenţa marilor actori în Europa, la nivel decizional, şi cu finanţarea coeziunii reale a economiilor statelor membre prin fonduri şi proiecte europene.

Premierul etiopian Abiy Ahmed FOTO AFP

Dictatori şi puternicii zilei sar în aer pe capete, în atentate politice masive

Săptămâna trecută s-au înregistrat în cascadă atentate la dictatori şi puternicii zilei, subiecte ale atacurilor masive cu dispozitive explozibile, în asasinate cu puternic conţinut politic şi fără implicarea teroristă clasică. Rezultatul a fost o hecatombă de victime, mai ales că ambele atacuri au vizat liderii în momentul în care se încheiau adunările publice cu susţinătorii şi liderii politici părăseau scenele unde-şi rostiseră discursurile.

În discuţie sunt două state africane, Zimbabwe şi Etiopia. În cazul Zimbabwe, proaspăt scăpat de liderul atotputernic şi matusalemic Robert Mugabe, anul trecut, a avut ca victimă pe noul preşedinte Emmerson Mnangagwa. Aflat în plină campanie pentru alegerile prezidenţiale, în numele partidului de guvernământ ZANU-PF, în oraşul Bulawayo, al doilea ca mărime din Zimbabwe şi fief al opoziţiei, Mnangagwa a fost aruncat în aer sâmbătă, explozia având loc atunci când cobora de pe scenă, alături de liderii partidului cu funcţii importante în stat. Rezultatul a fost rănirea la picior a preşedintelui de 75 de ani, transportat de urgenţă la spital.

Şi vicepreşedintele Kembo Mohadi a fost rănit tot la picior, alături de alţi oficiali, precum soţia vice-preşedintelui Constantino Chiwenga, ministrul mediului şi vicepreşedintele parlamentului. În total, în mulţimea vizată au fost 42 de răniţi dintre care 6 foarte grav, între care principalii oameni din protecţia oficialilor şi persoane din public. Explozia a fost extrem de puternică, dispozitivul a fost detonat cumva în apropierea preşedintelui, dar acesta a scăpat ca prin minune cu viaţă.

Preşedintele a dat vina pe „duşmanii obişnuiţi“ susţinând că este obişnuit cu aceste încercări. Totuşi nu există precedente ale unor asemenea tentative de asasinat pentru cel care deţine funcţia de numai 6 luni. Atacul e cu atât mai şocant cu cât vorbim despre alegeri libere şi observatori străini primiţi pentru prima dată din 2002 în Zimbabwe, în timp ce desfăşurarea corectă a alegerilor poate aduce primele finanţări internaţionale în statul african din ultimii 20 de ani. Şi opoziţia a condamnat atacul, acum când vorbim despre alegeri cu 23 de candidaţi înregistraţi în cursă.

Săptămâna trecută s-au înregistrat în cascadă atentate la dictatori şi puternicii zilei, subiecte ale atacurilor masive cu dispozitive explozibile, în asasinate cu puternic conţinut politic şi fără implicarea teroristă clasică.

Cel de-al doilea vizat de un atentat politic este cel mai tânăr prim ministru din Africa, premierul Etiopiei, Abiy Ahmed, în vârstă de 41 de ani, care susţinea sâmbătă un discurs în Piaţa Meskel din Addis Abeba. Au fost răniţi în atentatul cu grenadă de mână masivă, aruncată asupra premierului, peste 150 de oameni, un participant a murit pe loc, un altul se afla în terapie intensivă, dar a decedat de asemenea. Bilanţul final este neclar, dar avem declaraţia ministrului Sănătăţii care a anunţat că s-au înregistrat 154 de răniţi, dintre care 10 în stare critică, în afara celor doi decedaţi. Premierul a scăpat neatins, fiind, practic, protejat de corpurile mulţimii din jurul său, atunci când atacatorul a aruncat grenada. Martorii au vorbit despre bucăţi de corp ale răniţilor răspândite peste tot în jur, după deflagraţie.

A fost vorba despre un atacator îmbrăcat în uniformă de poliţist. El a fost cel care a aruncat grenada. Comisarul de poliţie adjunct al capitalei, Addis Abeba, unde a avut loc atentatul, a fost arestat, alături de alţi nouă poliţişti, consideraţi suspecţi şi complici la acest atac. A fost vorba despre un atentat premeditat şi pregătit din timp, cu un grad mare de sofisticare, cu implicarea ofiţerilor de poliţie care trebuiau să asigure securitatea locului şi a premierului Abiy.

Mulţimea l-a capturat pe atacator şi l-a bătut, fiind pe punctul de a-l linşa. A fost arestat şi dus la spital, în stare gravă. Şi de această dată, atentatorul s-a apropiat şi a aruncat grenada masivă imediat după încheierea discursului, iar tocmai această sincronicitate i-a salvat viaţa premierului, pentru că deja oficialii l-au înconjurat să-l felicite, iar această situaţie l-a protejat de schijele şi suflul exploziei.

Ahmed Abiy este un fost soldat de 41 de ani, fost ministru al ştiinţei şi tehnologiei şi fost vicepremier al regiunii Oromia din Eritreea. El a preluat în aprilie poziţia de premier, după mai bine de două luni de vid politic, predecesorul său demisionând în februarie. Sosirea sa în cea mai importantă poziţie din stat a dus la încetarea crizei politice şi destrămării clasei politice etiopiene de la acel moment, dar a adus schimbări importante şi la nivelul regiunii, încetând starea de urgenţă instalată la demisia premierului anterior şi lichidând divergenţele cu Eritreea, statul vecin, prin recunoaşterea graniţei stabilite în 2000 prin tratat, graniţă contestată de predecesorii lui Abiy, fapt ce adusese cele două state în faţa unui nou război.

Nici reformele sale, nici revenirea la normalitate, nici calmarea tensiunilor cu vecinii nu au fost pe placul atentatorilor, nestabiliţi încă. Ancheta urmează să-i determine, cel mai probabil, şi pe cei care au plătit şi aranjat atacul, fiind beneficiarii acţiunii realizate, mai ales că Etiopia şi conducerea sa e prezentă în prim planul luptei cu terorismul, inclusiv în Somalia vecină, unde Al Shabbab, gruparea aparţinând francizelor Al Qaeda, face ravagii, în deplină simbioză cu piraţii somalezi.