Cine sunt jihadiştii britanici: „Se poate muri în Marea Britanie sau într-un accident în Turcia. Sau ai putea muri în Siria încercând să faci ceva”
0
Abdul Waheed Majeed a fost un copil obişnuit căruia îi plăceau fotbalul şi filmele SF. Anul acesta el s-a aruncat în aer în Alep (Siria). Abu Jamal a plecat să se alăture jihadiştilor. Tauqir este un lucrător umanitar care nu poate veni acasă. Aceastea sunt poveştile britanicilor care îşi riscă viaţa în Siria, dar şi dramele familiillor lor lăsate în urmă.
Mai mulţi britanici au plecat, în scopuri umanitare, alţii atraşi de războiul civil din Siria. Unii şi-au sacrificat viaţa, alţii au curmat-o pe-a altora, câţiva îi ajută pe răniţi să supravieţuiască. Publicaţia „The Guardian“ a prezentat portretele a trei astfel de oameni: de ce aleg să plece în Siria şi cum trăiesc familiile lor, de pe o zi pe alta, grija copiilor care aleg cel mai periculos loc din Orientul Mijlociu, şi nu confortul englez.
Primul bombardier siucigaş britanic în Siria
Abdul Waheed Majeed a vorbit ultima dată cu familia sa la sfârşitul lunii ianuarie, prin telefon, tocmai din Siria. Ajunsese acolo cu şase luni înainte, împreună cu un grup de ajutoare de la moscheea din oraşul său, Crawley. În acest timp, a lucrat în taberele de refugiaţi de-a lungul frontierei din Siria şi Turcia, oferind mâncare persoanelor strămutate din cauza conflictelor.
În timpul scurtei discuţii telefonice şi aşa bruiate, Waheed le-a mulţumit părinţilor săi pentru că au grijă de cei trei copii ai lor, de soţie, şi că le este foarte dor de ei. Tatăl său, Abdul, nedumerit de felul îndoit în care i-a vorbit cel mai tânăr fiu al său, Waheed, a insistat să-i spună când se va întoarce înapoi, acasă. Waheed i-a spus că se va întoarce până în aprilie.
De la condus camioane la basculante pline cu explozivi
Însă fiul său cel mai tânăr nu s-a mai întors. Şase zile mai târziu Waheed, în vârstă de 41 de ani, a devenit primul bombardier sinucigaş britanic în Siria şi al 10-lea din Marea Britanie naţional care a murit pe câmpul de luptă sirian. După ultimul său telefon spre casă, Waheed a aderat la aliatul Al Qaeda în Siria, care luptă împotriva preşedintelui Bashar al-Assad.
Timp de două decenii a condus camioane în Marea Britanie, la compania Highways Agency. A ajuns într-o basculantă blindată cu explozivi, doborând porţile închisorii centrală din Alep, o pretinsă cameră de tortură pentru 4.000 de rebeli închişi. Misiunea Waheed şi-a atins scopul. Sute de prizonieri au evadat, dar 300 de oameni au murit în schimbul de focuri care a urmat între forţele aeriene siriene şi rebelii. În lumea competitivă de terorism performanţă, Al-Nusra a publicat un video de 43 de minute care arată călătoria camionului, în cinstea triumful său.
„Am fi vrut să fie fiul altcuiva“
Waheed, alături de mama sa. FOTO The Guardian
Familiile au primit vestea în umătoarele zile, când, pe Twitter, a început să circule zvonul că atentatorul este britanic. După trei zile de incertitudini, l-au văzut, într-un final, într-un video, purtând o dishdasha albă şi bandă în jurul capului spunând aceste vobe: „Nu vreau să încerc. Aceasta ar trebui să vină din inimă şi nu pot s-o fac!“.
Hafeez, fratele lui Waheed, a spus că prima dată când familia a văzut filmarea „a fost greu. Am plâns cu toţii. Mamei şi tatălui nu le-a venit să creadă. De atunci apelurile s-au oprit. Ştiam că nu mai vine acasă. Poate că este un lucru oribil să spun, dar am vrut să fie fiul altcuiva!“. Hafeez a încercat să înţeleagă gestul fratelui său şi şi-a adus aminte că, în ultimele lor discuţii, Waheed fusese foarte deranjat de un dezertor al regimulului lui Assad, care furnizase dovezi de ucidere la scară industrială a unor procurori pentru crime de război. „După ce a vorbit cu prietenii lui, ne gândeam că ceea ce l-a schimbat au fost acele poze cu torturile a peste 11.000 de victime de la sfârşitul lunii ianuarie. A fost profund afectat de acest lucru şi asta credem că l-a făcut să se alăture organizaţiei Al-Nusra“.
Credem că, dacă el nu ar fi avut o barbă şi nu purta o uniformă cu o coroana pe braţul lui, cu un număr de regiment, i-ar fi fost acordat decoraţia Crucea Victoriei (n.r - cea mai înaltă decoraţie militară acordată pentru acte de eroism „în faţa duşmanului“ militarilor din diverse ţări ale Commonwealth-ului şi ale fostelor teritorii ale Imperiului Britanic). În schimb Waheed este numit un terorist. Cum se poate aşa ceva? Şi-a dat viaţa pentru a salva oameni din acea închisoare.
Cu ce rămâne familia
După ce filmuleţul cu Waheed a fost dat publicităţii, poliţia a percheziţionat casa unde Waheed locuia cu soţia şi copiii săi. Fotografii i-au surprins pe tatăl său şi cel mai tânăr fiu daţi afară din casă. Cei de la publicaţia Daily Mail „sunau la fiecare 10 minute. Au încercat să vorbească cu nepotul meu, în vârstă de 15 ani, despre tatăl său mort. Am fost etichetaţi drept terorişti. Tahmina, soţia lui Waheed, şi-a pierdut locul de muncă ca femeie de serviciu la cinematograful din localitate după frenezia din mass-media. A fost abuzată în stradă, a avut ameninţări cu moartea“, povesteşte mama lui Waheed, în vârstă de 70 de ani.
Luptătorul căruia îi lipsesc peştele şi cartofii prăjiţi cu sos de curry
I-am ucis pe „băieţii lui Bashar“, povesteşte Abu Jamal FOTO The Guardian
În 2012, Abu Jamal (numele său de „războinic“) a fost şocat de un video despre ce se întâmpla în Siria. Era arătat cum un pretins rebel sirian a fost îngropat de viu. Mai erau şi alte filmuleţe, cu femei şi copii care sufereau. Mă întrebam - dacă ar aceia erau parte din familia mea, surorile mele, am mai sta aici degeaba? Omul acela băgat în pământ mi-a rămas întimpărit în minte.“
Cel mai greu moment
De atunci, Abu Jamal, în vârstă de 20 de ani de ani, a început să se gândească cum să ajungă în Turcia, apoi în Siria. Pe atunci, nu era foarte greu: mergeai în Turcia şi te împrieteneai cu nişte oameni care te-ar fi luat peste graniţă. Acum este mult mai greu. Mi-am cumpărat biletul după trei zile după ce m-am decis să plec. În Turcia, am aşteptat într-o casă de oaspeţi pentru o zi, atunci am fost condus în apropierea graniţei. Eram cinci: - ruşi, germani - şi a trebuit să aşteptăm până la căderea nopţii. Atunci am mers pe un câmp gol unde ne aştepta o maşină care ne-a dus în Siria, la o tabără de bază. Şi asta a fost. Mi-am lăsat vechea mea viaţă în spate".
Anul trecut, Abu Jamal a fost cu trup şi suflet alături de unitatea sa de rebeli. Deşi rănit destul de grav, aflat într-un spital lângă Idlib, era disperat să-i găsească pe jihadiştii britanici cu care se afla în luptă.
Arma lui Abu Jamal: un Klash
„Zilele care au urmat după asta au fost cele mai grele“, spune el, prin intermediul Skype. „A trebuit să-i spun familiilor că fiii lor au devenit martiri. Alături de noi era un bărbat despre care familia întreba zilnic, iar noi nu ştiam ce se întâmplase cu el în tot haosul acela. Nici nu ar fi trebuit să vină cu noi. Era nou şi deveniserăm prieteni - mi-a zis că dacă eu voi lupta, o să vină şi el. Nu l-am putut convinge. Însă n-a supravieţuit. Să le spun părinţilor lor asta a fost cel mai greu lucru pe care a trebuit să-l fac.“, a povestit Abu Jamal, prin Skype.
Mi-ar plăcea să mă întorc pentru o săptămână sau două să-mi văd familia şi prietenii mei. Mi-e dor de un duş. Îmi lipseşte mâncarea. Mi-ar plăcea nişte peşte cu cartofi prăjiţi cu sos de curry. Aici, conservele de ton sunt un lux.
I-a ucis pe „băieţii lui Bashar“
Deşi admite că a fost implicat în câteva „acţiuni“ pe străzile din Marea Britanie, în Siria, arma lui Abu Jamal este un „Klash“, o puşcă AK-47 de asalt folosită de grupuri de gherilă din întreaga lume. Poate folosi rachete şi grenade de incendiu care sunt mortale. Recunoaşte că i-a ucis pe „băieţii lui Bashar“.
Războiul este înfricoşător. Ai gloanţe care zboară deasupra capului tău, oamenii încearcă să te împuşte. Nu te poţi obişnui cu un tanc trăgând în tine. Dacă eşti lovit, asta a fost. Trebuie să ştii înainte la ce să te aştepţi.
„Rebelul, oaia neagră“, lucrător umanitar în Siria
Tauqir Sharif (foto) îşi aminteşte clar momentul în care a decis să trăiască în Siria, mai degrabă decât în Marea Britanie. Era o după-amiază de iarnă ploioasă în sudul Turciei, în noiembrie 2012, iar londonezul în vârstă de 27 de ani mergea către aeroportul Hatay, întorcându-se acasă. Petrecuse câteva săptămâni, în Alep, încercând ajutându-i pe răniţi să fie transportaţi afară din oraş.
„Stăteam acolo gândindu-mă prin ce trecusem. Era o ploaie torenţială, iar şoferul a pierdut controlul maşinii. Acesta a derapat de pe şosea şi ne-am învârtit. M-am gândit, vom muri aici, în Turcia, când în tot acest timp am fost într-o zonă de război, în Siria, cu bombe care picau în capul meu. În adolescenţă, am fost aproape de moarte atunci când am fost înjunghiat şi jefuit. Am ajuns la spital. M-am gândit, se poate muri în Marea Britanie cu uşurinţă. Sau ai putea muri într-un accident rutier în Turcia. Sau ai putea muri în Siria încercând să faci ceva în care crezi. Acesta a fost punctul de cotitură pentru mine."
„Am vrut să fim umili“
Sharif s-a întors acasă şi i-a spus soţiei sale, Racquell Hayden-Best, o musulmană convertită, că se vor muta în locul de conflict cel mai periculos din Orientul Mijlociu. „Nu mi-a fost foarte greu să o conving. Ea este o activistă politic şi se ocupă cu astfel de lucruri. Acum locuim într-o colibă în apropiere de graniţa dintre Turcia şi Siria, cu un acoperiş de metal. Mi-aş fi putut permite să închiriez o casă frumoasă, dar am vrut să fim umili ca cei din jurul nostru. “
„Am avut un prieten sirian împuşcat de un lunetist in Alep. Eram lângă el, ajutam să-i evacuăm pe răniţi. Am pierdut un prieten bun anul trecut, Dr. Isaia Abdur Rahman. Era un medic britanic, ucis atunci când armata a bombardat spitalul din Idlib, unde lucra. Un om minunat, tânăr, care a renunţat la locul de muncă pentru a veni aici. “
Deşi a crescut într-o familie evlavioasă, în tinereţe, Sharif a fost „un rebel, oaia neagră“. .. „Nu am fost deloc o persoană religioasă. Eram un britanic obişnuit, din clasa de mijloc, 100% integrat în ţară. Mi-au plăcut sporturile extreme: schi, scuba diving, bungee jumping. Eram dependent de adrenalină, mereu pe afară. Părinţii mei mereu se plângeau că nu stăteam pe acasă.
Tatăl: „Ne vei face probleme“
Astăzi, recunoaşte că a fost naiv în a veni în Siria. „Nu ştiam nimic despre primăvara arabă într-adevăr. Nu ca acum, cel puţin. Familia mea nu mă susţine. Tata îmi spune: „Ne vei face probleme“. Mai mulţi oameni sunt muncitori aici, iar familiile lor sunt hărţuite de serviciile de securitate şi de poliţie. „I-am spus tatălui că dacă nu voi vorbi, nu voi face asta, din ce în ce mai puţine organizaţii de caritate vor dori să lucreze aici, şi mai puţine persoane vor da bani. La sfârşitul zilei, cei care vor avea de suferit vor fi sirienii".
Nu se poate întoarce în Marea Britanie
Începând de anul trecut, autorităţile din Marea Britanie au spus că lucrătorii umanitari şi convoaiele cu ajutoare britanici în Siria reprezintă o potenţială ameninţare la adresa securităţii naţionale: fie prin sprijinirea involuntară a militanţilor islamici sau, mai rău, spunând că britanicii care se întorc acasă sunt pot fi pregătiţi atacuri împotriva propria lor ţari. „Am fost prima dată pe un convoi de ajutor de 11 de ambulanţe în martie 2012. Am transportat mâncare şi scutece pentru copii, iar ambulanţele au fost oprite de la Dover, dar nimeni nu a întrebat unde mergem. A fost nevoie de două săptămâni pentru a ajunge la Siria. Este mult mai greu acum. “
Recent, Oficiul de Externe al Marii Britanii a declarat că nimeni nu ar trebui să călătorească în Siria, adăugând că cei care merg vor riscă să-şi piardă paşapoartele lor. „Avem paşapoarte, dar fiica mea nu, iar eu nu am de gând să o las în urmă. Ţinând cont de situuaţie, nu am putut merge acasă, din cauza ameninţărilor făcute de către guvernul britanic. Trebuie să ne obişnuim cu gândul că suntem refugiaţi apatrizi în Siria“, a spus Taquir.
Se încarcă comentariile...
