Povestea de dragoste care ar putea aduce României bani şi poate mai mult de atât (Geopolitică aplicată, ep. 04)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Anul acesta s-au împlinit 140 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi
Anul acesta s-au împlinit 140 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi

În viitorul apropiat, este puţin probabil ca România să devină o mare putere militară. Dar locul nostru pe hartă este unul care ne creează, vrem – nu vrem, responsabilităţi – iar responsabilităţile presupun investiţii, adică bani. Însă puterea nu se mai rezumă la rachete sau la sateliţi – ci îmbracă forme mult mai subtile, de care alţii profită, iar noi ne-am putea inspira.

Despre exportul de putere, de la Game of thrones la Brâncuşi şi mai departe             

Voi începe cu partea plină a paharului: anul acesta s-au împlinit 140 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi – poate cel mai mare sculptor al secolului XX şi unul al cărui ansamblu de la Târgu Jiu (unic în felul său) România încearcă să-l înscrie pe lista patrimoniului UNESCO. Cu ocazia acestei aniversări, presa română a vorbit ceva mai mult despre artist – ceea ce este oricum meritoriu, dat fiind faptul că, în general, la noi subiectele politice monopolizează în bună parte discursul public. Dacă intenţionăm să câştigăm ceva în competiţia mondială de astăzi – care se desfăşoară pe multiple niveluri ‒ e cazul să ne întrebăm dacă noi nu cumva consumăm prea multă energie, timp şi bani în dezbateri interne şi dacă nu ar fi mai profitabil să investim toate acestea într-o altă direcţie: nu spre interior, ci spre exterior. România nu are de vânzare numai pământ, lemn, miere, electricitate sau automobile Dacia-Renault sau Ford – ci îşi poate vinde foarte bine propria sa cultură. Iar aici intervine un paradox (despre care vorbea criticul Alex Ştefănescu încă din anii ʼ80 ai secolului trecut): cultura are marele avantaj că, pe măsură ce o vinzi în afară, ea rămâne mai mult acasă. Dacă vinzi produse culturale, câştigi bani cu ele şi niciodată nu te desparţi de ele.

1. Care este problema?

Problema este că acest lucru deja se întâmplă – dar în curtea (şi în beneficiul) altora. Cum voi încerca să sugerez prin exemplele de mai jos, sunt ţări care îşi vând produsele culturale mai bine nu pentru că ar fi neapărat superioare, ci pentru că se mişcă mai pragmatic şi profită mai mult de spiritul timpului. În viitorul apropiat, este puţin probabil ca România să devină o mare putere militară. Dar locul nostru pe hartă este unul care ne crează, vrem – nu vrem, responsabilităţi – iar responsabilităţile presupun investiţii, adică bani. Însă puterea nu se mai rezumă la rachete sau la sateliţi – ci îmbracă forme mult mai subtile, de care alţii profită, iar noi ne-am putea inspira. În deceniile din urmă, profesorul (de la Harvard) Joseph S. Nye Jr. a teoretizat conceptul de putere soft (soft power), tradusă ‒ simplu spus ‒ prin capacitatea unei ţări de a influenţa deciziile sau percepţiile, fără a recurge la forţă[1]. Un exemplu care îmi vine acum în minte: în epoca noastră, milioane de spectatori chinezi plătesc bilet pentru a vedea producţii americane gen Avatar sau Star Wars VII – deocamdată, soft power-ul american este mai puternic decât cel chinezesc; acest raport de putere s-ar putea inversa doar atunci când milioane de americani vor sta la cozi pentru a vedea filme chinezeşti. Atenţie: SUA nu sunt cel mai mare producător de filme ‒ India le surclasează la acest capitol; numai că filmele indiene scot bani la ele acasă şi punctează destul de modest în box-office-ul mondial. Traduceţi această realitate în grila politicii externe şi veţi vedea de ce, deocamdată, SUA atârnă mai greu în lumea de azi decât alte ţări care sunt (cel puţin demografic) mai mari.

2. Context geopolitic.

Cineva s-ar putea întreba ce legătură are producţia de filme cu politica externă şi, în definitiv, de ce aduc aceste lucruri în discuţie în preajma aniversării lui Brâncuşi. Personal, cred că toate aceste lucruri se leagă. Mai mult: produsele culturale nu sunt numai forme subtile (şi uneori foarte durabile) ale politicii, ci sunt reale indicatoare geopolitice. Gândiţi-vă, de exemplu, la milioanele de români, de germani, de balcanici ş.a. care au urmărit în ultimii ani, fie şi pe bucăţi, ceva din serialul turcesc de televiziune dedicat sultanului SuleymanMai are cineva vreo îndoială că acest program de televiziune transmitea şi un mesaj (geo)politic, dincolo de povestea ca atare? Indiferent de calitatea sa (pe care n-aş putea-o judeca, din moment ce am văzut un singur episod), ca profesor de Istorie nu pot decât să remarc următorul fapt: mi se pare o certă reuşită să-i aduci pe europeni în faţa televizorului ‒ pentru a vedea ce? ‒ pentru a urmări poveştile de intrigă, vitejie şi amor ale unui sultan care acum 500 de ani băga spaima (inclusiv) în europeni şi cucerea fără milă Belgradul, mare parte din Ungaria ş.a.m.d. Recent, o revistă de analize geopolitice din Franţa dedică un întreg număr[2] acestui fenomen care marchează din plin tele-vizualul planetar: emergenţa unor seriale TV cu puternic mesaj (geo)politic, adevărate saga de război şi pace pe micul ecran, în care spectatorul iniţiat vede ceva mai mult decât povestea în sine. Exemplul cel mai actual (şi mai prizat internaţional) este serialul Games of thrones[3]; privind sau citind această foarte ramificată poveste, în care câteva familii îşi dispută puterea, poţi înţelege că este doar o plăsmuire heroic fantasy din mintea inepuizabilului George R.R. Martin, după cum alţii pot înţelege (unii chiar o fac) mai mult, anume că ar fi o metaforă a jocurilor geopolitice dintre Arabia Saudită (alias casa Lannister în serial) şi Iranul (alias casa Martell) din vremea noastră!

În industria serialelor Tv, anii ʼ80 au fost anii Dallas-ului familiei Ewing şi al tuturor clonelor de rigoare; anii ʼ90 au adus telenovelele sud-americane sau seriale comice SUA gen Seinfeld etc. Noua “modă” Tv pe care Occidentul o exportă acum sunt aceste seriale “geopolitice”, în care ficţiunea din tramă este calchiată după politica reală sau virtuală a zilelor noastre[4]. Norvegienii au produs (şi vândut), anul trecut, un prim sezon al unui serial pe nume Occupied – imaginaţi-vă un prezent în care Norvegia este ocupată militar de Rusia (!), iar ONU, Uniunea Europeană, SUA, NATO (şi alte sigle sub care Norvegia este sau nu membră) reacţionează în cele mai neaşteptate maniere. Francezii difuzează (şi vând) acum un serial pe nume Trepalium – o parabolă în care ucroniile lui G. Orwell şi realitatea periferiilor pariziene (şi/sau occidentale) se întrepătrund sub forma unei ficţiuni sociale.

3. Puţină istorie nu strică nimănui.

Iar acum să revenim la Brâncuşi al nostru (al nostru, al românilor, al francezilor, al artei universale). Aş fi foarte tentat să spun că există, în viaţa lui Brâncuşi, unele episoade care s-ar putea vinde foarte bine – în aproape orice limbă a pământului. Imaginaţi-vă un film artistic plecând de la întâlnirea lui înflăcărată (pare-se) cu marea artistă româncă pe nume Maria Tănase. Această din urmă voce este puţin cunoscută în lume (şi nu e singurul astfel de caz printre artiştii români). Dar simpla ei apropiere de Brâncuşi poate fi esenţa unei poveşti care ar interesa pe toţi cei care ştiu ceva despre marele artist. Multe proiecte culturale româneşti se blochează în faţa obstacolului finanţărilor ‒ şi nu e niciodată redundant să reamintesc faptul că banii băgaţi în cultură nu sunt cheltuieli, ci investiţii. De când e lumea şi pământul, cultura nu poate exista în afara banilor. Cred că ar trebui să renunţăm la imaginea romantică a artistului falit care ziua stă prin cafenele, cu un pahar plătit de alţii în faţă, iar noaptea creează capodopere. Desigur, au fost şi vor fi şi astfel de exemple – dar istoria artei nu se rezumă la ele. Fără mari proiecte – private, ecleziastice, instituţionale sau de stat ‒, marea artă ar fi cu mult mai mică. Arta sau cultura se fac poate 10% prin voluntariat ‒ şi 90% prin mecenat.

Nu vreau să trivializez şi nici să reduc viaţa lui Brâncuşi la una dintre eventualele sale relaţii amoroase (modest documentată, istoric vorbind – semn că oamenii erau cu mult mai discreţi în anii ʼ30!). M-am folosit de exemplul Brâncuşi & Maria Tănase doar pentru a semnala o oportunitate – în istoria noastră sunt zeci, sute de astfel de exemple. Nu trebuie să fii doctor în Istorie pentru a înţelege că viaţa acestui creator genial care a fost Brâncuşi (el a putut fuziona în ceva unic tradiţia populară românească, arta formelor pure din Egiptul antic şi modernismul european de la începutul secolului trecut!) este, în sine, o poveste ce se suprapune perfect peste Istoria României şi Europei din epocă. De la contextul plecării sale din România şi până la negarea politică de care avea parte în România primilor ani ʼ50, de la drumurile sale cu peripeţii dinspre Hobiţa, Gorj, până la vămile Statelor Unite (cu care a avut în 1927-ʼ28 un proces juridic celebru, care a dus la redefinirea conceptului de artă!), de la criticii “conservatori” din Franţa, care se uitau crucindu-se la operele sale, şi până la staliniştii din România, care doreau să-i dea jos cu tractorul Coloana fără sfârşit din Târgu Jiu ‒ această viaţă a avut tot ce-i trebuie pentru a fi o mare poveste de export a României. Cum se ştie, atunci când cumpărăm un produs de calitate nu ne interesează doar materialul intrinsec din el, ci şi povestea din spatele său. Ori, cum spune acel Nye citat mai sus, “propaganda, dacă e bine făcută, încetează de a mai fi doar propagandă”. Piramidele din Egipt, coroana Reginei Angliei, Palatul Versailles din Franţa, colina Acropole a grecilor, Statuia Libertăţii din portul New York etc. – toate au avut, iniţial, un mesaj politic; toate sunt exemple de propagandă bine făcută, care au devenit între timp repere culturale, tocmai pentru că povestea din ele a devenit mai importantă decât scopul politic de la început. Inutil să reamintesc, în cazul nostru, că ansamblul brâncuşian de la Târgu Jiu ‒ de la Masa TăceriiScaunele şi Poarta Sărutului din parcul oraşului şi până la Coloana de la capătul axei ‒ a fost o comandă politică în sensul bun al termenului. Acesta este pragmatismul culturii – capacitatea de a transmite (şi eventual exporta) un mesaj cu bătaie mai lungă decât glonţul sau racheta balistică. Nu cred că România trebuie să-şi propună să devină putere nucleară ‒ dar România poate năzui să devină o putere culturală regională, pentru că are cu ce.

image

4. Există o concluzie?

Din punctul meu de vedere, o posibilă concluzie ar putea fi aceea că Brâncuşi poate fi exportat mai mult decât ne imaginăm la prima vedere. Miza noastră în legătură cu acest geniu nu se rezumă numai la înscrierea ansamblului său în Patrimoniul UNESCO. În acest sens, Ministerul Culturii şi Institutul Naţional al Patrimoniului ştiu ce e de făcut, iar declaraţiile din ultima vreme sunt dătătoare de speranţe pentru toţi cei interesaţi (inutil să adaug, în context, că ambasada românească la UNESCO are datoria de a susţine orice dosar bine întocmit). Importanţa lui Brâncuşi în istoria artei este de necontestat; să fie, oare, o întâmplare că singurul atelier refăcut pe lângă muzeul de artă modernă & contemporană Centre Pompidou din Paris este cel al acestui artist? Desigur că nimic nu e simplu într-o astfel de ecuaţie.

În tentativele pentru recunoaşterea UNESCO există o competiţie ca oricare alta. Fiecare ţară are ceva de oferit lumii, desigur. Să nu ne aşteptăm ca cineva să ne invite (sau eventual să ne dea bani!) ca să înscriem ansamblul de la Târgu Jiu pe lista UNESCO. Dimpotrivă. Banii vor trebui cheltuiţi (adică investiţi) de noi. În cei aproape 80 de ani de când Brâncuşi a înnobilat Oltenia (şi România) cu acele lucrări, Istoria a mers mai departe – şi în bine, şi în rău. Urbanizarea din ultimele cinci decenii a României nu a fost ghidată după precepte artistice. În acest caz, regimul trecut a construit pe axă noul centru al oraşului gorjean, iar unii români au obţinut un apartament la bloc mai bun decât fosta lor casă de la ţară; au apărut hoteluri, parcări, blocuri, case particulare etc. pe care Brâncuşi nu avea cum să le prevadă în anii ʼ30; mai nou, au apărut elemente (de la buticuri efemere până la modernizări de durată) pe care nu toţi experţii le apreciază (ca să folosesc un eufemism). Dar nimic nu e iremediabil, dacă vrem – iar dacă vom reuşi să demonstrăm că noi, în primul rând, ne apreciem (şi putem valorifica) propriul patrimoniu, atunci nimic nu ne poate opri în a propune acest obiectiv atenţiei universale. Cheile succesului sunt perseverenţa şi dosarul bine făcut. Am aflat despre obiective franţuzeşti pe lista UNESCO amânate în prealabil de două ori – dar autorităţile locale şi centrale au perseverat şi au reuşit, în cele din urmă. Aceasta este reţeta. Dosarul ansamblului Brâncuşi de la Târgu Jiu va trebui să fie bun, chiar dacă ştim cu toţii că opera acestui artist este magistrală oricum.

5. Câteva sugestii.

La final, îmi permit trei sugestii, din multele posibile – fără nici cea mai mică intenţie de a leza pe cineva: 

i) cred că o promovare românească, prin soft power, a lui Brâncuşi ne-ar aduce numai avantaje. În momentul de faţă, un turist străin ajuns în România găseşte greu un poster, un şal pentru doamne sau un pin de prins la reverul sacoului domnilor cu vreo operă a lui Brâncuşi (mă refer măcar la cele aflate în posesia statului român). Sau, la alt nivel (pentru că nu degeaba am amintit serialele „geopolitice”): oare, nu ne-am dori un serial despre viaţa lui Brâncuşi? Să nu înţelegeţi că am ceva împotriva serialului Suleyman – doar că mai cred că putem difuza şi propaganda noastră (în sens bun, repet), nu numai a altora. Nu ne-am dori să vedem (şi să vindem) o producţie cinematografică despre întâlnirea lui Brâncuşi, de câteva nopţi & zile, câtă a fost, cu Maria Tănase? Regizori buni avem, actori buni aşijderea; ce ne împiedică să vindem şi altora propriile noastre poveşti? (în paranteză fie spus: vă imaginaţi ce film şi/sau serial s-ar putea face despre incredibila viaţă a Reginei Maria?). Eu cred că astfel de produse – în măsura în care le facem pentru piaţa mondială – pot aduce un câştig infinit mai mare decât banii investiţi în ele. Reamintesc un citat de mai sus: 

propaganda bine făcută devine mai mult decât o simplă propagandă...

ii) „dezbaterea” dacă Brâncuşi a fost român sau francez nu duce nicăieri. În marile enciclopedii ale lumii nimeni nu neagă faptul că acest geniu provine dintr-un sat din România. Brâncuşi ‒ artist născut român şi ulterior devenit cetăţean francez ‒ este o mare ancoră a ţării noastre în arta universală. Noi nu avem aici un război de dus cu Franţa – ci cu propria noastră întârziere de a îngriji casa natală[5] a artistului sau de a-i face un muzeu în Oltenia natală. Şi 

iii) nu mi se par foarte inspirate ideile care cer scoaterea osemintelor lui Brâncuşi din cimitirul parizian şi reînhumarea lor în România (deşi admit că cei care perpetuează acest mesaj pot fi bine intenţionaţi, nefiind toţi populişti). Nu insist pe subiect ‒ spun doar că am întâlnit europeni responsabili care, auzind de ideea dezinhumării / reînhumării şi luând-o în serios, cred că românii vor să-l renaţionalizeze cu forţa pe artist, după ce statul român s-a dezis odată de el, în anii ʼ50. Există (şi) aici un joc al nuanţelor pe care, nu mă îndoiesc, orice român educat îl pricepe.


[1] Vezi cărţile lui Nye Soft Power. The means to succes in world politics şi The future of power (Public Affairs Publishing, New York, 2004, respectiv, 2011).

[2] Dosarul “Paix et guerre sur petit écran: séries télévisées”, în Carto, nr. 33, ianuarie-februarie a.c.

[3] Difuzat inclusiv în România; serialul are la bază un roman-fluviu, vândut în milioane de copii all over the world şi tradus inclusiv în româneşte.

[4] Sau serialul american House of cards – o pasionantă şi crudă, sperăm fictivă, introducere în realpolitik-ul contemporan, după o temă împrumutată de la un serial britanic (!).

[5] Cei care urmăresc pe media de socializare drama casei lui Iuliu Maniu ştiu deja că există mai multe cazuri de astfel de locuri ale memoriei... La fel, în anii ʼ50, Coloana lui Brâncuşi din Târgu Jiu ajunsese împresurată de bălării. Au trebuit decenii pentru a înţelege că nu aceasta este calea justă.

       

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite