Potoliţi-vă! Împărăţia sfârşitului este aproape!

Zilele acestea lumea stă pe numeroase butoaie cu pulbere. Personal, e prima oară când asist (neputincioasă… ohhh! Ce sentiment frustrant!) la baia de sânge şi la ploaia de cadavre care cade din cer pe pământ şi de pe pământ în pământ. Copii, tineri, bătrâni, albi sau negri, creştini, musulmani, evrei, malaxorul morţii s-a pus în mişcare şi înghite tot ce-i iese în cale. Undeva din pustie, se aude glasul Botezătorului…

Curajul e taina finală. Învinge acela care este dispus să moară. Nicolae Steinhardt

Este tot mai evident că umanitatea nu a învăţat nimic din propriile erori. În acest an când comemorăm un secol de la declanşarea Primului Război Mondial, ca o ironie a sorţii, o mare parte a planetei clocoteşte de războaie. Nu ne-au ajuns două conflagraţii dramatic de sângeroase, reinventăm arta războiului şi declarăm califate întorcându-ne direct în viscerele Evului Mediu. Dar chiar şi atunci, lumea parcă nu era atât de întunecată şi de agresivă, atunci se construiau catedrale visând la Ierusalimul ceresc, astăzi sunt omorâţi prunci nevinovaţi, visând la fecioare în paradis. Sau în infern… nici nu mai contează când te gândeşti care e miza.  

Mă doare când văd că sunt atâtea locuri în lume în care creştinii sunt pe cale de dispariţie. Mă revolt când văd că în marile ţări europene, cu adânci rădăcini creştine, moscheele cresc ca ciupercile după ploaie, iar pe pământul musulman bisericile creştine sunt reduse la particule de praf, moloz şi pulbere. Ca şi moscheile, bisericile fac parte din patrimoniul umanităţii, Dumnezeu a dat acest pământ tuturor oamenilor, nu numai unora.

Ce nu înţeleg fanaticii e faptul că fiecare dintre noi, creştinii, suntem de fapt o biserică în sine, că adevărata credinţă pulsează tainic în inimă, că fiecare om poartă chipul lui Dumnezeu şi că a distruge lăcaşuri de cult nu înseamnă a distruge creştinismul. Copiii noştri şi copiii lor, umanitatea întreagă are nevoie de patrimoniul deşertului pentru că pe acest pământ arid şi-au purtat paşii primii apostoli, diaconi şi misionari, aici au trăit Sfinţii Părinţi, aici au fost descoperite primele manuscrise evanghelice. Aici Hristos a rostit cea mai puternică şi profundă poruncă a umanităţii… Porunca iubirii: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi“…          

Mă doare când citesc că în ţările arabe creştinii sunt pe cale de dispariţie. Îşi iau pruncii în braţ, fug încotro apucă şi uneori poate mai au timp să-şi ia şi un sac de cartofi. Dar nu cartofii le ţin de foame, ci credinţa. Aceeaşi credinţă care i-a motivat să rămână de sute de ani într-o lume ostilă, autistă, agresivă. Dar în prezent schizofrenia fanatismului religios şi-a atins limitele. Vocile preoţilor care încă apără cea mai rămas din comunităţile religioase din spaţiul musulman, anunţă cu durere finalul creştinilor din Irak aşa cum aceştia au dispărut deja din Arabia Saudită şi din Africa de Nord. Prin această dispariţie însă ecologia societăţii irakiene este total destabilizată, orice societate civilizată având nevoie de diversitate etnică şi religioasă. Dar cu ajutorul jihadiştilor ne întoarcem din nou la anul 1933 când pământul a urlat de durerea unei naţiuni însemnate cu stea. 

Mângâind cu privirea îndurerată ruinile bisericii sale, Yousif Mirkis, episcopul caldean de Kirkuk, povesteşte lumii întregi că în prezent creştinii aparţin unei societăţi umilite. Înainte, în Irak nu exista niciun ghetou creştin, dimpotrivă creştinii fiind prezenţi în toate domeniile societăţii pentru că aveau cel mai ridicat grad de educaţie. La începutul anilor 2000, deşi creştinii din Irak reprezentau numai 3% din populaţie, 40% dintre medici erau creştini. La fel şi scriitori, jurnalişti şi intelectuali, persoane cultivate şi deschise spre lumea occidentală, care au constituit motorul modernizării societăţii irakiene. Iar toate acestea au fost posibile datorită bisericilor care din totdeauna s-au înconjurat de şcoli şi de spitale, primind în bucurie, dar şi la nevoie pe toţi fraţii, indiferent de orientarea religioasă. Acum însă Irakul se transformă în infern. Extremiştii îi omoară pe toţi cei care nu le împărtăşesc ideile, iar privind cu ochii înlăcrimaţi masacrul din Siria şi din Irak, te întrebi dacă creierul lor este străbătut şi de altceva, în afară de gloanţele urii?!

Vocile din spaţiul religios recomandă dialogul şi cultura ca fiind cele mai bune antidoturi împotriva extremismului. Cu cât o ţară este mai educată şi mai cultivată, cu atât devine mai puternică rezistenţa în faţa fanatismului de orice fel. De aici şi ura jihadiştilor care îi omoară nu numai pe creştini, ci chiar şi pe musulmanii educaţi. În ultimii ani s-a produs un adevărat masacru în rândul intelectualilor irakieni, nu mai puţin de 200 de profesori universitari fiind ucişi fără milă. Aşadar, nu numai creştinii se simt neputincioşi, ci şi elita musulmană care alege calea exilului. În aceste zile toride de vară apocaliptică, asistăm la un val de persecuţii mult mai mare şi mai teribil decât în primele secole ale creştinismului.

Barbarismul care a cuprins lumea musulmană mă face să cred că aceasta este atinsă de un fel de schizofrenie, aparent incurabilă. Criminalitatea, fanatismul, ura şi ferocitatea au atins gradul zero al suportabilităţii. Imaginea copiilor însângeraţi şi omorâţi fără milă este sfâşietoare, chipul lui Hristos călcat în picioare de bocanci prăfuiţi îţi provoacă un gol în toată fiinţa, chipurile acestor oameni dezrădăcinaţi din casele şi din bisericile lor sunt pătrunse de fiorul teribil al morţii. Evident, mă simt neputincioasă şi pentru fiecare chip de înger aprind o lumânare. Dar câte lumânări să mai aprind?! Nu-mi mai ajunge pământul… Undeva din pustie, vântul aduce spre (ne)oameni glasul Botezătorului… Potoliţi-vă! Împărăţia sfârşitului este aproape!