Posibilă explicaţie a „complotului” de la Amman: Iordania, o monarhie ce aduce aminte de regimurile de tip bananier

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Regele Abdullah al II-lea (al doilea din dreapta) şi prinţul Hamzah (primul din dreapta) în prima apariţie publică după scandalul despre complot FOTO www.addustour.com
Regele Abdullah al II-lea (al doilea din dreapta) şi prinţul Hamzah (primul din dreapta) în prima apariţie publică după scandalul despre complot FOTO www.addustour.com

Iordania face implozie sub ochii SUA, iar soluţia este în interior, scrie un profesor de ştiinţe politice american într-un comentariu acid referitor la criza recentă din casa regală de la Amman.

În timp ce monarhia iordaniană îşi aniversează centenarul, cetăţenii Regatului Haşemit încă discută despre „Afacerea Hamzah”. Un scandal nemaiîntâlnit în cadrul familiei regale a devenit public la începutul lunii curente, când serviciile de securitate au arestat peste 20 de oficiali de rang înalt, inclusiv pe Bassem Awadallah, fost director al biroului regal şi Sherif Hassan bin Zaid, fost emisar special al regelui iordanian în Arabia Saudită. Cei peste 20 de oficiali au fost acuzaţi de complot, la fel ca fratele vitreg al regelui Abdullah al II-lea, fostul prinţ moştenitor Hamzah. Închis în propriul palat, Hamzah a primit ordin să nu se mai întânească cu liderii tribali. Ori, deranjaţi de dificultăţile economice şi corupţie, unii dintre aceşti lideri începuseră să-l vadă pe Hamzah mai potrivit pentru a le fi rege decât Abdullah al II-lea.

Acum un secol, britanicii i-au adus pe haşemiţi din Peninsula Arabă pentru a domni asupra regatului pe care l-au inventat atunci cu reşedinţa la Amman. Deşi nu avea bogăţie şi nici prestigiu, casa regală de la Amman a reuşit să menţină stabilitatea internă a Iordaniei prin patronarea şi protejarea triburilor sale, mai ales după ce tânăra ţară a devenit un loc de refugiu pentru milioane de palestinieni după războaiele arabo-israeliene din 1948 şi 1967. Înţelegerea a fost austeră, dar a funcţionat: pâine în schimbul loialităţii. Totuşi, după instalarea pe tron a lui Abdullah al II-lea, în 1999, triburile au început să asiste la dispariţia locurilor de muncă şi a serviciilor de asistenţă socială. Relaţia dintre monarhie şi baza sa tribală a slăbit, ducând la o ruptură care favoriza propulsarea lui Hamzah spre conducerea ţării.

În timp ce unii susţin o teorie a complotului cu amestec saudit, majoritatea analiştilor consideră că este vorba de o criză fabricată în scopul de deturna atenţia unui public înfuriat de felul în care monarhia a gestionat treburile ţării în ultimul deceniu. Pandemia a afectat şi mai mult economia deja stagnantă a Iordaniei, ridicând rata şomajului de la 15 la 25 la sută şi rata sărăciei de la 16 la 37 la sută. În tot acest timp, promisiunile de reforme democratice nu s-au transpus în fapte. Criticat sever de activiştii tribali, regele pare înclinat să răspundă accentuând represiunea în loc să îmbunăţească politicile şi să asigure transparenţa. Înăbuşirea unui complot din faşă, intrigi la palat? Povestea adevărată este cu totul alta, scrie Sean Yom, profesor de ştiinţe politice la Temple University (SUA), într-un articol publicat în Foreign Policy cu titlul „Iordania a devenit o monarhie bananieră”.

Iordania a devenit o monarhie bananieră cu o conducere a cărei legitimăţi populare este în derivă şi care supravieţuieşte numai prin infuzii masive de ajutor şi arme din partea SUA. Regimul nu este dispus să întreprindă reforme interne atâta timp cât nu este presat dinspre Washington. Între timp, SUA rămân complice la confuzia economică şi abuzurile politice îndurate în ţară.

Abdullah al II-lea este în prezent cel mai longeviv lider din lumea arabă. Washingtonul îl prezintă drept un conducător pro-occidental, un model de reformă şi echilibru în lumea arabă. În contextul crizei recente, preşedintele SUA, Joe Biden, l-a sfătuit să „rămână puternic”, în timp ce secretarul de stat Antony Blinken a evidenţiat „parteneriatul strategic” dintre ţara sa şi Iordania.

Este o poveste tristă, dar familiară, care aduce aminte de Iranul condus de şah sau de Nicaragua sub dinastia Somoza. În cazul Iordaniei, mizând pe monarhie, SUA şi-au păstrat dominaţia în Orientul Mijlociu şi au protejat Israelul. Dar astfel de conducători nu ezită să dedea unor excese tipice autocraţiei, îmbogăţindu-se şi înstrăinându-se de societate. Ei ignoră semnele de avertizare ale revoluţiei, crezând că Washingtonul îi va salva mereu. Dar nu se întâmplă niciodată.

Acest impuls hegemonic de a sprijini regimurile de tip bananier pe măsură ce se autodistrug este pur şi simplu o refacere a doctrinei Kirkpatrick - chiar şi cele mai corupte dictaturi pro-occidentale sunt de preferat democraţiilor anti-occidentale. Odată ce SUA se angajează nu doar să apere un regim, ci chiar şi să conducă ţara respectivă, nu mai pot da înapoi. Prinse în tranşee, SUA se confruntă cu un paradox. Factorii de decizie se tem că reducerea măcar şi a unei părţi din sprijinul lor va destabiliza statul-client, care nu ar putea supravieţui fără acesta. Singura opţiune este perpetuarea sistemului actual, în pofida politicilor destabilizatoare ale regimului. Acesta este motivul pentru care administraţia Biden poate recalibra legăturile cu Arabia Saudită - mare şi bogată - din cauza excesului său de autoritarism, dar nu poate face nimic în Iordania - mică şi săracă.

Transformarea Iordaniei într-un aliat fidel al SUA a început în timpul Războiului Rece. Washingtonul i-a înlocuit la Amman pe britanici, care au plecat la sfârşitul deceniului 1950-1960. Mişcarea era logică, ţinând cont de nevoia de a sprijini regimurile antisovietice de pretutindeni. După Războiul Rece, Iordania a ajutat la Pax Americana în Orientul Mijlociu. A făcut pace cu Israelul, a facilitat campaniile de combatere a terorismului, a grăbit invazia Irakului şi a găzduit Coaliţia împotriva Statului Islamic.

De-a lungul acestui proces, Washingtonul a ajutat la construirea statului iordanian. Timp de mulţi ani, ajutorul economic al SUA a depăşit toate veniturile fiscale interne, singurul lucru care a împiedicat „fortăreaţa iordaniană” să intre în insolvenţă. Chiar şi apa de la robinet curge cu ajutorul SUA, furnizat prin intermediul Agenţiei pentru Dezvoltare Internaţională (USAID). Zona economică specială Aqaba, un mega-proiect menit să transforme oraşul port Aqaba de la Marea Roşie într-un centru comercial regional, a fost finanţată şi proiectată de tehnocraţi americani.

În plus, structurile de forţă ale Iordaniei sunt ataşate simbiotic de SUA. Soldaţii iordanieni îşi datorează pregătirea şi armele statului american. Dar Direcţia Generală de Informaţii, văzută de jurnaliştii occidentali drept o versiune arabă a Mossadului, îşi ocupă timpul nu doar cu combaterea terorismului, ci şi cu sufocarea disidenţei.

Aceşti factori explică de ce, în ciuda tendinţelor monarhiei de a-i suprima pe liderii tribali, instinctul SUA este în continuare să ofere sprijin deplin. Washingtonul pur şi simplu nu-şi poate imagina un alt tip de cooperare cu Iordania.

Dar istoria arată că sprijinul american nu reuşeşte să-i salveze pe clienţii autoritari de la răsturnarea socială. Istoria mai arată că guvernele care îi înlocuiesc sunt deseori anti-americane. Republica Islamică a Iranului este cel mai elocvent exemplu, un caz care îi bântuie pe liderii americani de 40 de ani încoace.

Având în vedere improbabilitatea ca SUA să pună presiuni de la distanţă pentru o reformă serioasă, sarcina schimbării cade pe umerii iordanienilor. Monarhia ştie deja ce îşi doresc atât lideriii tribali, cât şi cetăţenii, pentru că aceştia îşi spun frământările încă de pe vremea primăverii arabe. Vor campanii credibile şi transparente care să pună capăt corupţiei la scară largă. Vor încetarea irosirii banilor publici cu programe productive, care să creeze locuri de muncă. Vor mai multă democraţie, o promisiune pe care Abdullah al II-lea a făcut-o în 2011. Doar în cazul acestor schimbări Regatul Haşemit ar putea deveni modelul de reformă şi echilibru proclamat de Washington în prezent, conchide Sean Yom.

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite