Politica de mare putere şi confruntările lumii de mâine

Lumea se schimbă, iar modul în care se schimbă priveşte şi statele mai mari, şi statele mai mici, ba chiar şi statele cu pretenţii de superputere şi mare putere. Nimeni nu este scutit, nici Republica Moldova, nici România, nici Rusia. Ba nici măcar SUA, odată ce, la un anumit punct, ea ar putea realiza contra-performanţa de a coaliza împotriva ei, într-o formula coerentă, restul puterilor lumii.

Nu este cazul, dar interesul pentru rivalităţi şi alianţe ale oponenţilor rămâne, aşa cum o dovedeşte ultima strategie de Securitate a SUA care arată la capitolul inamici / duşmani / competitori statali Rusia, cu componenta militaristă şi China, cu componenta economică / comercială / furt de proprietate intelectuală şi tehnologie în prim plan.

Cu ce afectează căderea celui mai puternic stat al lumii în realism dur şi pur? Abordarea lumii din poziţii de forţă – vezi discursurile electorale ale lui Trump despre politica externă, discursul său de inaugurare şi ulterioarele luări de poziţii în domeniu?

Ei bine, faptul că Rusia a abordat politica de forţă e deja un avertisment major pentru această parte a lumii în care trăim. Am văzut modificarea prin forţă a frontierelor, în Georgia, august 2008, în Ucraina, februarie/martie 2014, la anexarea Crimeii şi agresiunea militară în Estul Ucrainei. La fel de puţin liniştitoare e ultima declaraţie a lui Vladimir Putin la inaugurare, la al patrulea mandat, declaraţie potrivit căreia Rusia respectă statele independente şi suverane din spaţiul post-sovietic – membre CSI – dar îşi va apăra interesele. Altfel spus, suveranitate limitată de interesele Rusiei în spaţiul post-sovietic, cel puţin, o doctrină a suveranităţii limitate regăsită de la Brejnev, în formulă novatoare Putin.

Când însă politica de putere şi utilizarea unei diplomaţii şi a unei politici externe în forţă de către SUA intră pe firmament, lucrurile devin mult mai grave la nivel mondial, iar afirmaţiile lui Trump pot stârni o preocupare majoră.

Nu NATO şi SUA sunt primii rivali ai Rusiei, ci China şi perspectiva de a deveni sora mai mică şi benzinăria particulară a Benijingului

Între SUA şi Rusia rivalităţile datează de multă vreme şi ambele state au învăţat să le gestioneze. Mai funcţionează încă acea comisie inter-prezidenţială rusă-americană a ultimei şanse, la origine Comisia Hrusciov-Kennedy, în 1962, după criza rachetelor din Cuba, apoi funcţionează şi coridoarele de comunicaţie, iar la nivel militar, canalul de deconflictualizare şi prevenţie şi de stabilire clară a regulilor de angajare, canale stabilite astfel ca un incident local, marginal, să nu escaladeze în conflict direct pe scară largă între cele două state, mai ales că vorbim despre o linie de contact unde se află, de o parte şi de alta, trupe ruse şi americane, linie care se duce de la Marele Nord, Norvegia, Suedia, Finlanda, la Ţările Baltice şi Polonia, Ucraina şi Marea Neagră, Turcia până la Estul Mediteranei şi Siria.

E adevărat că Rusia nu e nici pe departe Uniunea Sovietică, iar raportul de forţe este profund defavorabil Rusiei, chiar dacă ineditul, viteza de acţiune şi capacitatea de a se lansa şi de a purta un război rapid este, sau era până de curând, mai mare la ruşi. Sub Donald Trump, viteza şi voinţa de  a angaja războaie şi acţiuni militare e la fel de mare, iar capabilităţile infinit mai importante în partea americană. Însă cred că Rusia ar trebui să fie mai puţin preocupată de SUA şi NATO decât de perspectiva de a deveni benzinăria de alimentare a unei maşini economice şi de război chineze, respectiv sora mai mică a Chinei în viitoarea confruntare globală.

E bine ca fiecare stat să-şi facă evaluarea corectă a propriei greutăţi strategice şi nivel de ambiţie şi să evite stridenţele în politica externă în asemenea perioade.

Cât despre statele mici, ele trebuie să ştie că, atunci când politica de putere intră în prim plan, lumea se polarizează şi merge spre război, iar confruntările între marile puteri se fac întotdeauna pe seama statelor mici. De aceea, cel mai bun prieten al unui stat mic este dreptul internaţional public, pe care trebuie să-l respecte cu sfinţenie, de aceea statele mai mici nu joacă ţonţoroiul la două capete prin arena internaţională, între ruşi şi europeni/americani, doar-doar or profita de la ambii. Există o zicere clasică: atunci când leul şi tigrul pleacă la vânătoare, e bine ca animalele mici să stea în vizuine, şi cât mai cuminţi. Nu să aţâţe bătălia între cei mari, nu să încerce să speculeze, la risc maxim, avantaje proprii prin alianţe inedite sau jocuri de forţă, atunci când ai greutate strategică redusă. Mai ales că aici trădările sau jocul dublu se pedepsesc drastic.

Elefanţii culcă la pământ, rup şi distrug iarba de sub ei şi când se luptă, şi când fac dragoste. De aceea, e bine ca fiecare stat să-şi facă evaluarea corectă a propriei greutăţi strategice şi nivel de ambiţie şi să evite stridenţele în politica externă în asemenea perioade. Abia acum „mai binele“ poate fi cel mai mare duşman al „binelui“ şi în căutarea unei poziţii mai bune şi a unor avantaje mai mari, rişti să pierzi şi ceea ce ai.

FOTO 123RF

Politica de mare putere la nivel euro-atlantic şi în sânul UE

Ce se întâmplă însă dacă politica de mare putere se răsfrânge asupra relaţiei transatlantice? Am văzut deja suficiente teme de divergenţă între cele două maluri ale Atlanticului: anularea negocierilor TTIP, acordul de liber schimb şi investiţii transatlantic, ieşirea SUA din Acordurile de la Paris privind schimbările climatice şi controlul emisiilor gazelor cu efect de seră, mutarea Ambasadei SUA la Ierusalim, ieşirea SUA din acordul nuclear cu Iranul.

Mai grav, tentaţia SUA de a impune Europei să plătească pentru articolul 5 din NATO şi pentru propria apărare – 2% din PIB pentru Apărare, minimum 20% în echipamente noi – dar şi reechilibrarea balanţei de plăţi comerciale SUA-Europa pe seama introducerea taxelor la oţel şi introducerea de sancţiuni nu numai asupra Iranului, ci asupra tuturor companiilor şi statelor, inclusiv europene, care fac afaceri cu Iranul şi firmele iraniene este deja un salt peste liniile roşii, care contează şi afectează în mod substanţial Europa. Până într-acolo încât Europa să-şi ia soarta în propriile mâini pentru că nu mai poate conta pe SUA în apărarea şi securitatea sa, după cum susţine doamna Merkel.

Rusia îşi freacă mâinile şi-şi continuă politica sa de divizare a Occidentului, a relaţiei transatlantice şi a Europei prin proiectele de război informaţional şi alterarea credinţelor şi voinţei cetăţenilor europeni.

Căderea în logica politicii de Putere a relaţiei transatlantice şi asumarea de către Germania sau de către cuplul franco-german a rolului puterii europene – după ieşirea Marii Britanii din UE, puterea moderatoare şi care echilibra politicile în Europa – duce la o logică confruntaţională transatlantică de care nu avem nevoie. În plus, după Brexit, existenţa pe continent a două puteri, dacă ele aleg să coopereze nu mai pot fi echilibrate, la vot, decât de următoarele 13 state, iar dacă intră în rivalitate – şi vor intra pe logica politicii de putere, pentru că nu poţi să o îmbrăţişezi doar secvenţial, în plus Italia sau Spania nu pot asuma postura echilibrului în Europa între cele două state – poate duce automat la polarizarea în spatele celor două. Şi rivalitatea franco-germană poate renaşte divizând Europa dincolo de est-vest, pro-americani versus europocentrişti.

Fireşte că toate aceste zbateri şi posibile diviziuni avantajează în mod substanţial un actor încă coerent, aşezat în verticala puterii sub un lider autoritar unic, Vladimir Putin. Rusia îşi freacă mâinile şi-şi continuă politica sa de divizare a Occidentului, a relaţiei transatlantice şi a Europei prin proiectele de război informaţional şi alterarea credinţelor şi voinţei cetăţenilor europeni, prin ingerinţa în alegeri şi prin considerarea principiilor şi valorilor democratice drept vulnerabilităţi şi construirea repetată a unor instrumente pentru a valorifica aceste vulnerabilităţi în interes propriu. O reaşezare posibilă pe liniile euro-asianismului putinist, care consideră Europa o peninsulă a Asiei, iar UE o sursă de bani şi tehnologie pentru dezvoltarea Rusiei pe baza resurselor sale naturale. Eventual în conjuncţie sau în competiţie cu finanţele chineze.