Perspectiva imediată a unei destabilizări majore în Orientul Apropiat
0
Apare, cu mare violenţă, perspectiva unei escaladări majore a conflictului interconfesional pe care s-a construit realitatea civilizaţională a Orientului Apropiat, cel dintre suniţi şi şiiţi.
Pentru a putea înţelege ce se întâmplă acum şi a avea o imagine clară asupra viitorului acestei părţi de lume, să reamintim câteva dintre datele esenţiale ale acestui conflict, pentru noi doar istorie, pentru ei realitate mereu vie, cerând în continuare răzbunarea în sânge a ofeneselor şi crimelor trecutului imposibil de şters, cerând un singur şi acelaşi lucru de secole: decimarea totală a adversarului.
Totul începe imediat după moartea Profetului (anul 632 al erei noastre), atunci când se declanşează bătălia pentru succesiune. Unii sunt de partea lui Ali, susţinând că acesta, ginere şi văr al Profetului Mahomed, trebuie să devină Calif (conducătorul drept-credincioşilor). Alţii, mult mai numeroşi, vor să aleagă un Calif care să nu facă parte din familia Profetului şi, în final, reuşesc să-şi impună voinţa, Abou Bakr fiind proclamat Calif.
Numai că, în anul 657, cel de-al treilea Calif, Uthman, este asasinat de un partizan al facţiunii lui Ali, deschizând drumul unei posibile proclamări a acestuia în postul suprem. Dar, aproape imediat, autoritatea îi este contestată de mai mulţi membri ai clanului Omeiazilor, sprijiniţi de câţiva dintre apropiaţii Aişei, văduva Profetului.
De aici pleacă ruptura majoră în sânul Islamului, cea care este trăită şi acum cu aceeaşi intensitate: pe de-o parte, şiiţi îl recunosc pe Ali drept primul succesor al lui Mahomed. De cealaltă parte, suniţii nu îl recunosc pe Ali decât în calitate de al patrulea Calif.
Pe această ruptură se construiesc şi se amplifică diferenţe doctrinare care, la rândul lor, produc efecte ample şi de durată în civilizaţia şi comportamentul musulmanilor din cele două ramuri opuse.
Una dintre ele, poate cea mai relevantă pentru a înţelege amploarea reacţiilor generate de evenimentele din aceste zile amorsate de condamnarea la moarte a liderului şiit Al-Nimrexecutat prin decapitare în Arabia Saudită, este statutul diferit al conducătorului comunităţilor musulmane în lumile sunită sau şiită.
Pentru suniţi, şeful comunităţii musulmane este Califul, un om obişnuit (deci nu membru al clerului)care este ales în această demnitate prin votul comunităţii respective, aceasta fiind expresia unui sistem religios cu mult mai puţin ierarhizat decât cel al şiiţilor.
Pentru şiiţi ("cei care iau partea" lui Ali), prezenţa liderilor religioşi este cu mult mai importantă deoarece ei consideră că nu poate fi conducâtor al comunităţii musulmane decât un adevărat Imam, adică descendent al familiei lui Mahomed, în consecinţă Imamii având o autoritate supremă transmisă direct de către Allah.
"În islamul şiit, imamii sunt veneraţi ca nişte sfinţi. Mormintele lor, ale rudelor apropiate şi descendenţilor lor, sunt obiect de pelerinaj şi centre ale vieţii religioase: mormântul lui Ali, la Nejef. Cel al lui Husein, la Karbala. Al imamului Rihda, la Mashhad; cel al Sayyidei Zeinab şi al fiicei sale Ruqiyya, la Damasc şi altele. Într-o viziune populară, împărtăşită de un număr apreciabil de şiiţi, mai ales în Iran, imamul are o funcţie asemănătoare cele a lui Iisus Hristos pentru creştini: numai prin el se poate obţine adevărul şi mântuirea. Pornind de la o asemenea înţelegere, care nu a fost acceptată niciodată de teologi, oamenii cred în minunile pe care imamii le-ar putea săvârşi". (sursa:Wikipedia).
De aici extraordinara putere şi influenţa Imamilor în lumea şiită unde li se recunoaşte rolul de lider suprem, îndeplinind toate misiunile conferite lui Mahomed (revelarea Coranului, interpretarea şi transmiterea către oameni a revelaţiei divine şi aplicarea Sharia). În lumeea sunită, Imamul nu trebuie să îndeplinească decât una dintre atribuţiile majore ale Profetului, adică aplicarea Legii Islamice (Sharia).
În acest context, condamnarea şi executarea Imamului Al-Nimr este o ofensă moratală pe care suniţii saudiţi o aduc întregii lumi şiite şi, ca atare, ea va trebui răzbunată.
Iată harta populaţiilor sunite şi şiite şi repartiţia grupurilor respective în diversele ţări din Orientul Apropiat:
Ţări cu majoritate sunită
» Egipt
- Musulmani suniţi: 90%
- Comunitatea creştină coptă: 6%
» Arabia Saudită - Musulmani suniţi : 97% - Musulmani şiiţi: 2,5%
» Iordania - Musulmani : 95% (majoritate suniţi) - Creştini (diverse rituri): 5%
» Sudan - Musulmani suniţi : 70% - Credinţe locale: 20% - Creştini: 5% - Alte confesiuni: 5%
» Siria - Musulmani suniţi: 75% - Musulmani alaouiţi: 11% - Creştini (rituri diverse): 10% - Druzi: 4 %
» Emiratele arabe unite - Musulmani suniţi: 87% - Musulmani şiiţi: 13%
» Kuweit - Musulmani suniţi: 79% - Musulmani şiiţi: 21% - Creşini, Hinduşi etc: 15%
» Qatar - Musulmans sunnites: 95% - Musulmans chiites: 10%
» Afganistan - Musulmani suniţi: 84 % - Musulmani şiiţi: 15%
Ţările cu majoritate şiită
» Iran - Musulmani şiiţi: 80 % (religie de stat)
» Liban - Musulmani suniţi: 22% - Musulmani şiiţi: 25% - Druzi: 8% - Creştini (diverse rituri): 41%
» Irak - Musulmani şiiţi: 51% - Musulmani suniţi: 46% - Creştini hrétiens (rituri diverse): 3%
» Yemen - Musulmani suniţi: 55% - Musulmani şiiţi (zaidiţi): 45%
» Bahrein - Musulmani şiiţi: peste 50% - Musulmani suniţi: 31 %
Dar, desigur, aceasta nu este decât o parte a ecuaţiei. Poate fi, aşa cum subliniază unii comentatori, "primul foc de avertisment al unui conflict generalizat" datorat faptului că, din ce în ce mai mult în ultima perioadă, Arabia Saudită simte că pierde teren în faţa Iranului, reintrat ca putere importantă în jocul regional şi internaţional odată cu încheiera acordului privind sectorul nuclear. Arabia Saudită a pierdut mult pe cele două fronturi de luptă unde este protagonist major: Siria şi Yemen. Se contabilizează acum şi costurile enorme reprezentate de sprijinul financiar acordat lui Sadaam Hussein în războiul său împotriva Irakului, plus cele din Siria începând cu 1986 şi, mult mai activ, din 2011, dar şi campania din Yemen (considerată drept cea mai costisitoare operaţiune aeriană din istoria militară contemporană). Dacă adăugăm contextul general economic care loveşte din plin economia saudită prin scăderea continuă a preţului petrolului, vedem cauzele radicalizării bruşte a regimului de la Riad, foarte speriat acum de cumulul ameninţărilor venite din partea grupărilor islamiste fundamentaliste, din zona Hezbollah şi cele de ultimă oră ale Iranului.
Se poate ca această situaţie să degenereze într-un conflict militar deschis între Arabia Saudită şi Iran? Există condiţii ca, într-o asemenea situaţie, totul să devină (din nou) un război interconfesional regional în care să se implice şi alte ţări din zonă?
Continuarea unui asemenea scenariu ar fi una de dezastru global deoarece, fără îndoială, fiecare dintre protagonişti va putea face apel la acordurile de securitate şi asistenţă mutuale care-i leagă de supra-puteri: să amintim aici doar acordurile SUA-Arabia Saudită şi Federaţia Rusă+China şi Iran. Rămâne deschisă întrebarea dacă marii actori vor dori să se implice rapid într-un asemenea conflict, ştiind bine că, din acel moment, nu ar mai exista cale de întoarcere.
Oricum, la acest început de an 2016, vedem că perspectiva pentru Orientul Apropiat, departe să se închidă prin proiectata conferinţă internaţională asupra Siriei, este gata să explodeze, trimiţând unde de şoc în întreaga lume şi având un eventual prim efect absolut previzibil: intensificarea exponenţială a exodului de refugiaţi.
Deocamdată este o alarmă gravă. Să sperăm că doar despre atât va fi vorba.
Se încarcă comentariile...
