Dar ceea ce face acum Macron are o logică, fiind vorba de o încercare (franceză şi evident susţinută de nucleul de forţă din UE) de a recupera şi organiza câteva dintre spaţiile libere lăsate de retragerea americană în urma politicii hiper-protecţioniste promovată de Trump. Pare să fie începutul unui dmers relativ agresiv de completare a spaţiilor albe care, până de curând, ţineau de competenţa americană şi care, din motive diverse, împărtăşesc acum o poziţie anti-SUA din ce în ce mai profundă. Poate mai puţin vizibilă la nivelul politicienilor, prudenţi cum le este natura, dar cu semne recognoscibile în stradă. Din ce în ce mai puternice pe măsură ce diversele crize locale se suprapun şi întăresc efectele economice provocate de pandemie.

Nimeni nu-şi face vreo iluzie că Macron poate juca singur pe această piaţă. Caz în care trebuie înţeles corect demersul său din acest zile, în sensul existenţei unui mandat european, formal şi informal, în funcţie de circumstanţe, pentru a negocia structurări viitoare, a ajuta la instaurarea unor guverne pentru a potoli situaţii de criză imediată sau a organiza noile dialoguri strategice pe care urmează să se ţeasă o nouă arhitectură a relaţiilor internaţionale. Cine-i este alături? Evident că primul răspuns trimite la Germania şi, alături de ea, "nucleul dur", adică ţările din BENELUX, Italia şi Spania. Cu o certă susţinere din partea multor alte ţări din diverse zone şi structuri asociative, panicate de faptul că au rămas singure în faţa viitorului economic incert în perioada pandemiei şi mult după aceea şi a destrămării unor alianţe.

Debutul lui Macron în această oifensivă globală a urmat principiile napoleoniene: ofensivă scurtă şi violentă, precedată de o foarte intensă pregătire de artilerie, apoi atacul final cu liderul aflat în prima linie, în uralele soldaţilor săi uluiţi şi fascinbaţi de curajul dovedit de conducătorul lor. Aşa cum a rămas pentru posteritate şi prin seria de tablouri (foto) semnate de A.Gros, reprezentându-l într-o spledidă postură eroică, chiar dacă adevărul istoric a fost cu totul altul: a fost respins de pe pod, a căzut în apă de unde a fost salvat de apropiaţii săi.

Pe tipul acesta de imagistică pentru posteritatea glorioasă au mers ulterior foarte mulţi lideri politici. Dar ne interesează Macron deoarece, în mod cu adevărat spectaculos, i se pregătise sosirea riumfătoare la Beirut, primul lideri politic din lume care, în mijlocul dezastrului, a ajut curajul să meargă acolo şi să înceapă organizarea în teren a operaţiunilor de reintrare în normalitate, Franţa asumându-şi astfel, din nou, un rol de comandă, în sensul uitatului mandat conferit odinioară de Societatea Naţiunilor. Imaginile astea au făcut înconjurul lumii şi au dat un început de speranţă că lucrurile ar putea, chiar sub o presiune externă evidentă, să poată reveni la normal, singura soluţie pentru ca "Libanul să nu dispară de pe harta lumii", aşa cum se exprima ministrul francez al apărării. S-a mai zias atunci că nu este vorba de o interfeenţă externă care să poată fi interpretată în sensul unui debut de politică post-colonială", iar Macron însuşi a spus că nu era vorba despre implantarea unei "soluţii franceze", ci despre o "nouă ordine politică" în Liban.

Atunci Macrom a adăugat o remarcă cu o semnificaţie terbilă şi nu numai pentru Liban:

Într-o situaţie ca acesta, este perfect de înţeles ca oamenii să abandoneze conducerea politică naţionaloă. Orice e mai bun decât asta. Aşa că înţeleg că majoritatea poporului libanez doreşte - dacă asta ar putea fi cumva posibil - ca o putere străină să preia controlul ţării.

Să fie oare o premoniţie? - se întreabă mulţi comentatori politici după ce Mustapha Adib (fost ambasador al ţării sale la Berlin), prim ministru desemnat după vizita lui Macron, şi-a dat acum demisia, lovitură majoră pentru credibilitatea Franţei în zonă şi readucând tragedia inertitudinii totale în Libanul sfâşiat de luptele şi interesele sectare. Foarte posibil ca Franţa să nu abandoneze (poate asta va anunţa Macron în conferinţa de presă pe care o organizează în această seară la Elysee) dar singura certitudine este că - fără intervenţie externă - haosul va continua şi că, din nou, Hezbollah redevine cheia pentru orice soluţie pe termen scurt şi mediu în Liban şi în regiune. Ceea ce ce-i dă dreptate lui Erdogan şi face lucrurile şi mai dificle pentru Macron.

Vă rog însă să recitiţi declaraţiua lui Macron din Liban şi apoi să mergem mai departe cu dânsul în vizita oficială pe care o va face în Lituania şi Letonia.Tema este evidentă, în contextul în care UE a refuzat să-l recunoască pe Lukaşenko drept preşedinte legitim în Belarus. Ce spune Macron?

Este clar că (Lukaşenko) trebuie să plece...Este vorba despre o criză de putere, este o putere autoritaristă care nu poate accepta logica democraţiei şi care se agaţă cu forţa de putere. Este clar că Lukaşenko trebuie să plece...

Ce înseamnă asta? În principiu, poate fi un preambul pentru eventuale sancţiuni majore împotriva Belarus care să fie luate la Simmitul special de la Bruxelles, pe 1-2 octombrie. Dar este la fel de posibil să se monteze acum un fel de iniţiativă occidentală gerată de Franţa şi Germania de tip "formatul Normandia" încercat în cazul Ucrainei. Teoretic interesant, dar practic imposibil deoarece Belarus nu are un preşedinte recunoscut de către UE. Dar nici asta nu ar fi extrem de grav deoarece în tradiţia diplomatică franceză este recunoscută nlegitimitatea statelor şi nu se spune nimic de cea a preşedinţilor. Ceea ce ar putea face totuşi posibil un format extins de negocieri la care să fie invitate şi cele două state baltice, ca factori direct interesaţi de securitatea şi stabilitatea regiunii. Oricum, la Elysee, Macron spune că o parte a răspunsului se găseşte la Kremlin:

Rusia are o relaţie de mare proximitate cu Belarus şi, de altfel, cei mai mulţi dintre protestatari nu pun această legătură sub semnul întrebării. Am vort cu Vladimir Putin pe 14 septembrie pe 14 septembrie, ziua în care-l primea pe Lukaşenko la Kremlin. I-am spus că Rusia are un rol de jucat şi că acest rol poate fi unul pozitiv dacă-l determină pe Lukaşenko să respecte adevărul din alegeri şi să elibereze prozonierii politici. Asta s-a întâmplat în urmă cu 15 zile şi, de atunci, nu s-a întâmplat nimic

Deocamdată, Macron a eşuat în Liban.

Ce va face acum pentru a încerca să provoace o schimbare de paradigmă, acum poate în acord cu Rusia, la capătul de nord a unei linii care coboră acum din Belarus, trecând prin Ucraina, Marea Neagră, Grecia, Turcia, Cipru, estul Mării Mediterane, până în nefericitul Beirut? Poate, zic mai bătrânii cunoscători ai acestei părţi de lume, a venit timpul să se discute despre partajările de responsabilitate şi spaţii de influenţă.

Se poate asta cu condiţia să se ştie şi cine va vrea să-şi ia responsabilitatea de a se aşeza la masa tratativelor post-Ialta, aşa cum se indica acum trei decenii în promisiunile făcute în Malta înainte de prăbuşirea comunismului. Pe fond, despre această linie se vorbeşte şi, preventiv, d-alungul ei apar zone conflictuale deja transformate sau care pot deveni instantaneu "războaie îngheţate". Drept care, cine ştie, se va reactiva şi discuţia prind utilitatea desemnării "Puterilor Protectoare". Nu cred că suntem foarte departe de reunventarea acestei formule.