Pe 17 aprilie se declanşează oare cel de-al treilea „şoc petrolier mondial“?

Foarte posibil. Cu consecinţe care vor fi foarte aproape de echivalentul unei stări de război economic.  Pe 17 aprilie, la Doha, statele membre OPEC împreună cu Rusia se reunesc pentru a decide „îngheţarea“ producţiei de petrol la nivelul lunii ianuarie 2016, gest de disperare în faţa unui cumul de elemente care au adus aproape de faliment marile ţări producătoare care-şi bazează economia doar pe exportul de petrol şi gaze.

Arabia Saudită, afirmă Robert Novak de la MFX Broker, ar fi pierdut peste 180 miliarde dolari în 18 luni din cauza scăderii preţului petrolului, iar Venezuela nu ar mai dispune de lichidităţi pentru importuri decât pentru două-trei luni de zile. Dar la Doha va lipsi Iranul, ceea ce obligă guvernul să vândă ultimele sale rezerve de aur.

Primul semnal că aşa ceva este posibil a fost dat cu ocazia unei reuniuni în februarie între Arabia Saudită, Quatar, Rusia şi Venezuela, atunci când s-a ajuns la un prim acord de principiu. Urmează ca la Doha acordul să fie formalizat şi să intre în vigoare imediat, aşa cum a anunţat, la finele întâlnirii, ministrul rus al energiei, Alexader Novak.

Contextul este într-adevăr dramatic, atât pentru Rusia cât şi pentru ţările din OPEC: piaţa este supra-saturată de oferta de petrol, iar preţurile au scăzut cu 75% faţă de nivelul din iunie 2014, ajungând la valori sub 30$ barilul, cu perspectiva – dacă actuala stare de lucruri se prelungeşte - de a coborî chiar spre 20 $ pe baril. Marile companii şi-au redus masiv investiţiile (cu paroximativ 30%) în exploatarea şi producţia de hidrocarburi. Aceasta chiar dacă, sub presiunea recesiunii economice, Rusia a atins un record comparabil cu epoca sovietică, adică o producţie de 10,91 barili zilnic.

O situaţie deosebit de complicată ce a provocat deja probleme economice destul de serioase pentru Rusia (afectată şi de embargoul asupra importului de tehnologie de vărf în domeniul extracţiei petroliere decis de UE şi SUA în urma anexării ilegale a Crimeii) şi ţările din Golf, dar a generat crize majore care tind să se amplifice exponenţial în perioada următoare în alte dintre ţările membre OPEC, Nigeria, Venezuela, Irak, Algeria...

Discuţia nu este numai de natură strict economică, ci priveşte o reală şi imediată redistribuire a puterii pe plan mondial. Pentru a înţelege miza enormă a jocului şi a eventualei decizii de la Doha, să remintim, foarte pe scurt, istoria marilor “şocuri petroliere” care au generat mutaţii economice majore şi au redefinit alianţe politice...

„La începutul anilor ’70 – notează portalul francez al economiei şi finanţelor, FACIL’ECO – ţările industrializate care cunoscuseră trei decenii de puternică creştere economică sunt extrem de dependente de petrol. Două treimi din energia consumată în Europa provine din import, mai ales din Orientul Mijlociu. Ţările producătoare realizează că se află în poziţie de forţă. Preţul <<aurului negru>> se dublează între 1970-1973. Şi nu este decât începutul. La finele războiului Kippur între Israel şi ţările arabe vecine, ţările din Golf decid, ca măsură de retorsiune, să reducă producţia. Arabia Saudită care genera în acel moment 21% din producţia mondială de petrol merge chiar mai departe, instaurează un embargou asupra producţiei şi a exporturilor, mai ales către SUA. Se instaurează panica şi preţul petrolului creşte. În câteva săptămâni, preţul se multiplică de patru ori, trecând de la 4 la 16$. Economiile occidentale nu pot face faţă şi, în consecinţă, scade dramatic creşterea economică şi se amplifică şomajul. Aceeaşi mişcare se repetă şi în 1979. Plecarea Şahului Iranului şi revoluţia islamică din această ţară, în acea perioadă producător important de petrol, generează o creştere imediată a preţului petrolului de la 20 la 40$ barilul. Acesta a fost cel de-al doilea şoc petrolier“.

Un tip de şantaj care a atins nivelul său maxim în 2008, când preţul petrolului a atins nivelul de 147 $ pe baril. Moment în care SUA decid şă rupă ciclul dependenţei, scoţând pe piaţă noile tehnici super-perfomante de exploatare a petrolului şi gazelor de şist. , ceea ce a dus la o performanţă uluitoare: producţie zilnică suplimentară de 4,5 milioane barili, ridicând astfel nivelul total al producţiei din SUA la peste 10 milioane de barili zilnic, echivalentul producţiei norvegiene...

Aceasta înseamnă că s-a prăbuşit vechiul raţionament al statelor OPEP în raport cu SUA considerată drept “ piaţă captivă” căci, la finele anului 2014, administraţia americană raporta rezerve de 39,9 miliarde de barili...mai mult decât suficient în caz de criză, apreciază economiştii care subliniază că puţurile de petrol de şist sunt mai uşor de relansat decât marile instalaţii maritime de foraj a căror activitate este foarte greu de oprit din motive financiare şi tehnice.

Caz în care, din nou, terenul de vânătoare pe care se vor duce bătăliile în imediat rămâne Europa care, până acum, nu a reşit să găsească soluţii majore de a reduce nivelul său de dependenţă energetică. Iar miza pe surse neconvenţionale de energie, chiar dacă foarte interesantă şi ecologic importantă, se dovedeşte încă extrem de costisitoare în condiţiile în care tehnologiile de transfer nu sunt încă bine puse la punct. Dar China? Cererea de petrol a acestei ţări a scăzut odată cu încetinirea ritmului său de creştere economică, situaţia care, se pare, va continua cel puţin pe următorii ani.

Care ar putea fi rezultatul posibilei decizii de la Doha? În imediat, o creştere a preţului barilului până undeva între 45-60 $. Dar şi o reafirmare a unui circuit de dependenţe dureroase, cum este cea a Europei în general (şi a ţărilor din est în special) de piaţa rusă care, preventiv (ştiind cum va muta în jocul demarat cu OPEP) a demarat de mai mult timp o vastă acţiune de achiziţionare de active ale unor companii petroliere din estul şi centrul Europei. Să vedm cu ce succes şi în România, căci se vorbeşte din ce în ce mai intens despre o viitoare tranzacţie Lukoil-OMV, ceea ce ne-ar pune direct pe o nouă hartă de dependenţă strategică.

La reuniunea de la Doha va lipsi însă Iranul, ţară care, profitând de redeschiderea canalelelor sale pe piaţa internaţională, Iranul anunţâmd că, doar într-o lună, poate să ridice producţia sa de la 1,5 la 2 milioane de barili pe zi. Iar petroliere iraniene sunt gata să înceapă transportul către Europa, premieră din 2012 încoace. Prima dintre nave, cu o capacitate de 2 milioane de barili, a fost deja închiriată de compania franceză Total, iar două altele (fiecare cu o capacitate de 1 milion de barili) sunt destinate companiei spaniole Cepsa dar şi Litasco, divizie a Lukoil, în vederea prelucrării într-o rafinărie din România.

Cât ar putea asta să strice planurile de la Doha? Vom vedea foarte rapid, căci este evident care ar putea fi efectele politice ale unei mişcări comune Rusia-OPEC în actualul climat internaţional şi aşa extrem de tensionat.  Este însă posibil, afirmă unele surse, şi un eşec al reuniunii de la Doha, un prim semn fiind o eventuală decizie ca acordul să fie supus unei aprobări la conferinţa OPEC din iunie. În prezenţa unor discrete dar foarte active presiuni diplomatice care încearcă să evite adăugarea unui element suplimentar de explozie în focarul deschis de conflict din Orientul Apropiat. Dar şi din cauza jocului rusesc, nestabilizat încă definitiv în estul şi centrul Europei, făr să fi obţinut încă toate activele de producţie dorite şi fără să aibă aprobată construcţia marii conducte de transport de gaze care să scoată definitiv din joc reţeaua din Ucraina....Mai ales că, din nou, revine în actualitate discuţia unei alte organizaţii, un OPEC al gazelor, discuţie relansată în acest context în care orice se poate întâmpla.