„Paşapoartele de aur“: soluţia disperării sau imunitate „la cheie“ pentru super-bogaţi?

Cât de bogat trebuie să fii pentru a scăpa de Fisc? Cât de rapid poţi obţine un paşaport care să-ţi ofere o posibilitate suplimentară de negociere a libertăţii şi, în orice caz, şansa transferurilor „curate“ a banilor pe care i-ai trimis preventiv din ţara de origine către prieteni sau societăţi-paravan specializate în stocarea de fonduri pe perioade limitate contra unor taxe enorme?

Vă interesează răspunsul? Poate că da, e duminică, e vacanţă şi asta ar putea să semene cu rezumatul unei poveşti poliţiste. Numai că nu este nicidecum o ficţiune. Este o realitate fascinantă şi care preocupă până la obsesie autorităţile şi, în orice caz, serviciile de informaţii din câteva mari ţări ale lumii deoarece se estimează că ar fi scăpat de sub control şi s-a dezvoltat exponenţial practica achiziţionării de „paşapoarte de aur“.

E vorba despre paşapoartele emise de către ţări binevoitoare care au legalizat această formulă, încasând sume absolut considerabile de la cei care se declară „investitori“ sau, după caz, „investitori strategici“.

Practica vânzării de paşapoarte la nivel statal s-a născut în 1984, în Caraibe, în jurisdicţia Saint Kitts et Nevis, cu încurajarea deloc discretă a FMI care vedea în practica asta un mijloc rapid de a aduce foarte mulţi bani în visteria unor state mici şi aproape de momentul încetării de plăţi. Şi iată lista europeană de acum (mai precis din 2014 pe care o publica o sursă excepţional de bine informată, Tribune de Geneve)

Foarte recent, OCDE (Parlamentul European are deja o rezoluţie în acest sens încă din 2014) a ieşit la luptă contra acestei practici denumite „rezidenţă contra investiţiei“ sau „obţinerea de naţionalitate prin intermediul investiţiilor“.

Cererea este enormă şi implicaţiile pe măsură. În primul rând, avem ţări europene precum Malta, Cipru şi Portugalia care oferă asemenea paşapoarte unor oameni de afaceri, cei mai interesaţi dovedindu-se ruşii şi azerii. Spre exemplu, în Malta, dacă vrei să accesezi programul guvernamental oficial „Individual investor programme“ începi prin a depune într-un cont al statului modesta sumă de 650.000 de euro la care se mai adaugă alte cheltuieli precum cumpărarea obligatorie a unei rezidenţe şi demararea unor investiţii locale minimale, în total, cu aproximaţie, suma totală fiind de 1,2 milioane de euro. Directorul agenţiei guvernamentale care derulează programul respectiv, Joseph Cardona, citat de Actunet, spune că iniţiativa respectivă vizează persoane „al căror patrimoniu este mai mare de 5 milioane de euro“. Costuri totuşi modeste şi de bun simţ faţă de cele impuse de St. Kitts and Nevis: 108.000£ pentru fondul destinat combaterii efectelor uraganelor, 179.000£ investiţii în industria zahărului sau cumpărarea unei proprietăţi în valoare de 287.000£.

Apoi avem o lungă listă de ţări (peste 90) din întreaga lume care, cu motivaţii mai mult sau mai puţin elaborate dar bazate mereu pe o masivă condiţionare financiară, care oferă acelaşi serviciu. Spre exemplu, iată câteva dintre cele mai cunoscute citate după Corpocrat Magazine, Henley and Partners, Malta Immigration:

Iar Fondul Monetar Internaţional dă aceste valori de piaţă pentru cumpărarea de cetăţenie:

Problema este într-adevăr enormă. Pe de o parte, un individ care obţine cetăţenia în acest mod poate fi suspectat că o face nu numai dintr-o pură şi nevinovată dorinţă de a investi capital, ci de a spăla banii obţinuţi fraudulos în ţara de origine dar „albi“ în momentul în care, provenind din depozite aflate în ţări care permit existenţa unor companii tip „cutie-poştală“ apar fonduri care sunt înregistrate care vărsăminte fără probleme (dijmuite graţios de către ţara primitoare, dar asta face parte din joc). Imediat, persoana în cauză începe să redirecţioneze fluxul financiar către alte bănci, eventual în paradisuri fiscale sau în zone discrete în care li se poate pierde urma prin operaţiuni de investiţii.

Desigur, în principiu, programele guvernamentale specifică faptul că doritorii de paşapoarte şi cetăţenie nu trebuie să aibă cazier, „dar acest lucru se poate modifica datorită existenţei unor circumstanţe excepţionale“ cum se precizează de altfel foarte clar în legislaţia malteză,

„Există un risc puternic ca asemenea scenarii să se dezvolte acolo unde un individ cumpără un permis de şedere sau cetăţenia într-o jurisdicţie cu fiscalitate redusă sau nulă sau într-o jurisdicţie în care profiturile realizate în străinătate sunt exonerate de impozite sau, în fine, într-o jurisdicţie unde nu se aplică schimbul automat de informaţii în scop fiscal“ - observă cei de la OECD.

Situaţia se complică şi mai mult în cazul în care ţara de destinaţie a persoanei nu este aleasă numai pentru avantaje fiscale ci şi pentru că nu are semnat acord de extrădare cu ţara de origine a persoanei care, de regulă, recurge la vechiul dar foarte eficientul truc de a cere azil politic motivând fie că în ţară va avea parte de un proces politic fie, dacă este deja condamnat şi dat în urmărire internaţională, va argumenta că sistemul penitenciar din ţara sa de origine este unul atât de vechi şi primitiv încât închisoarea este echivalentă cu condamnarea la moarte. Avem şi noi exemple în acest sens, le cunoaşteţi foarte bine şi, după cum se vede, sunt de neatins pentru justiţia română, complet nebăgată în seamă în asemenea cazuri.

Pe plan mondial, cele mai multe cereri pentru „paşapoarte de aur“ vin din partea cetăţenilor chinezi, în ultima decadă, aşa cum notează cei de la lovemoney.com, înregistrându-se peste 100.000 de aplicaţii, estimarea fiind că au fost cheltuiţi peste 17,1 miliarde euro...Pe listă urmează cetăţenii ruşi, cei din câteva ţări ale Orientului Apropiat precum şi din Africa de Sud şi Brazilia.

Chestiunea este complexă şi devine stringentă în acest moment tocmai din cauza dimensiunii de securitate pe care o implică. Gradul de „atractivitate“ pe care-l prezintă aceste paşapoarte vine şi din faptul că ele sunt emise de ţări care au un grad diferit, extrem de diferit chiar, de acceptare internaţională, adică posesorul lor are sau nu nevoie de viză într-un număr mai mare sau mai mic de ţări. Iată de ce, spre exemplu, un paşaport din Santa Lucia costă atât de mult: deţinătorul său nu are nevoie de viză în 130 de ţări ale lumii, inclusiv Marea Britanie, Franţa şi Elveţia. Sau cei din Antigura and Barbuda, cu acces fără viză în 140 de ţări ale lumii.

În ce priveşte România (alături de ţări precum Croaţia, Bulgaria şi Serbia) este citată pe lista ofertanţilor de „Golden Visas“, dar, dat fiind că nu face parte din Schengen şi din zona euro, cu atractivitate redusă, doar cu perspectiva unei eventuale cetăţenii europene pentru cei mai disperaţi şi mai puţin bogaţi dintre doritorii de a pleca din ţările lor de origine.

La nivel european, problema este luată din ce în ce mai serios şi se anunţă un şir de măsuri restrictive foarte severe în cadrul unei noi definiţii a politicii de migraţie şi azil. Dar şi de supraveghere a calităţii, identităţii şi activităţii investitorilor care, pe lângă beneficiile normale pentru o economie deschisă, pot implica şi riscuri şi, astfel, alimenta circuitele terorismului mondial.

Până atunci însă, bogăţia oferă, după cum vedeţi, canale de scăpare multiple. Surse de informare să ai, că totul se rezolvă. Cele mai mari preţuri nu sunt cele pomenite până acum, ci cele cerute pentru pachete complete „viză+cetăţenie+identitate şi istoric fiscal+recomandări valide de investitori strategic de încredere“. Dar, despre asta, cu altă ocazie.