Parlamentul irakian ia o decizie care va influenţa întreg echilibrul de forţe în Orientul Apropiat. Cel puţin

Adel Abdel Mahdi, prim-ministru demisionar al Irakului

Îmi pare rău că realitatea confirmă analiza pe care o publicam azi dimineaţă pe site-ul Adevarul.ro şi în care, conform informaţiilor primite de la colegi şi surse din ţări din Orientul Apropiat, vă anunţam că era extrem de posibil să punem încă un mare semn de întrebare la afirmaţia atât de des vehiculată de americani, adică sintagma „Mission Accomplished“(Misiune îndeplinită) cu care se refereau la misiunile din Irak, Afganistan şi Siria.

Mai putea fi un dubiu, măcar formal, privind Irakul.

În urmă cu o oră, formal, la modul cel mai oficial, Parlamentul irakian reunit în sesiune extraordinară a votat textul unei rezoluţii prin care se cere guvernului de la Bagdad să procedeze la încheierea totală a prezenţei americane în Irak, trimiţând în acelaşi timp şi Naţiunilor Unite un document oficial, o plângere împotriva autorităţilor americane pentru violarea suveranităţii naţionale a Irakului prin asasinarea generalului Soleimani la Bagdad. „A fost vorba despre un asasinat politic“ – a spus prim-ministrul Mahdi - şi Irakul nu poate accepta acest lucru“.

Decizia are o importanţă enormă, în primul rând datorită semnificaţiei sale simbolice. Marchează, pentru prima dată în mod oficial, luarea unei hotărâri în cadrul unui parlament ales în mod democratic (proces lăudat de americani ca una dintre marile reuşite ale procesului de „normalizare post-conflict“) care să spună „Americans, go home!“ (Americanilor, plecaţi acasă!) ca precondiţie pentru instaurarea unui climat de reală securitate în ţara respectivă şi în zonă. Sigur că americanii se înţeleg cu talibanii să le dea ţara înapoi după 18 ani de încercări nefrunctuoase de a aduce „pax americana“ în Afganistan. Sigur că se retrăseseră din Siria, lăsând ca totul să fie pus acolo în paradigma decisă de ruşi, turci şi iranieni.  Dar, chiar dacă au circulat pe surse câteva variante ale acordului cu talibanii, nu avem încă un text final şi, oricum ar fi, nimeni nu e atât de naiv să creadă că pasul decisiv va fi aprobartea sau respingerea lui în adunarea naţională dominată de triburile susţinătoare ale talibanilor. Nu aveam, ca acum la Bagdad, un act oficial al Parlamentului solicitând o asemenea măsură extremă, spre exemplu luată în Siria unilateral din voinţă americană.

Pe plan practic, asta trimite o undă de şoc în întregul Orient Apropiat şi mult mai departe, în orice caz în ţările europene sau non-europene care au trimis trupe în Coaliţia antiteroristă, că, din acest moment, alături de SUA vor trebui să-şi renegocieze protocoalele de cooperare şi colaborare cu guvernul irakian, în condiţii care mie mi se par a fi de mai mare vulnerabilitate. Sigur că totul nu se face imediat, nu în următoarele ore, căci, conform acordului precedent cu americanii, aceştia beneficiază din partea guvernului irakian de un an în care să-şi retragă efectivele, echipamentele şi să elibereze bazele militare. În condiţiile rezoluţiei votate azi, Guvernul irakian are obligaţia să stabilească cu partea americană un calendar precis al acestei retrageri totale.

Dar nu va fi deloc simplu căci, din informaţiile pe care le deţin acum, se pare că de-abia din acest moment urmează să se amplifice adevăratele tensiuni, cuprinzând ţările enumerate plus Libanul. Un semnal clar este că votul din Parlamentul de la Bagdad a fost susţinut de majoritatea şiită, deputaţii minorităţilor sunită şi kurdă neparticipând la şedinţă. Kurzii (al căror vot ar fi putut fi decisiv) au lipsit pentru a sancţiona purtartea foştilor lor aliaţi de la Washington care i-au lăsat de izbelişte după ce i-au folosit, în Irak şi în Siria, drept forţă de şoc în linia întâi, prima dată împotriva forţelor lui Saddam Hussein, apoi împotriva lui Bashar al Assad şi a luptătorilor jihadişti ai ISIS. În cazul suniţilor, şi-au făcut imediat efectul ameninţările deschise formulate de cei din Hezbollah care au spus că vor număra fiecare vot, îl vor fotografia şi vor face publice numele celor care s-ar exprima cumva împotriva rezoluţiei propuse de prim-ministru, demascându-i ca pe nişte „trădători şi vânzători de ţară“ ce ar fi. În climatul de acum din Irak (aţi văzut sutele de mii de oameni de la ceremoniile funerare, oameni intraţi deja în transă şi cerând răzbunare imediată) asta ar echivala cu o invitaţie imediată la linşaj.

Chiar şi mai mult: liderul Hezbollah a avertizat, la câteva minute după aprobarea rezoluţiei, că „armata americană va plăti preţul necesar“ şi că următoarele ţinte vor fi „bazele militare americane, navele militare, fiecare ofiţer şi soldat american din regiune“.

De partea cealaltă, secretarul de stat Mike Pompeo, vorbind pentru ABC, a răspuns imediat: „Vom acţiona în cadrul legii. Americanii trebuie să ştie că-i vom apăra întotdeauna şi că o vom face respectând legislaţia internaţionalâ şi Constituţia americană. Americanii trebuie să ştie că orice ţintă pe care am putea-o lovi este una legală şi aleasă din cauza unei misiuni anume: protejarea şi apărarea americanilor“.

Întrebarea pe care mi-am pus-o ascultând discursul prim-ministrului irakian era: oare Guvernul de la Bagdad va începe să lucreze sub presiunea evenimentelor sau îşi va lua un timp de reflecţie? Răspunsul a venit foarte repede, în sensul că Ministerul irakian de Externe a anuţat că l-a convocat deja pe ambasadorul american, şeul diplomaţiei irakiene condamnând „operaţiunile militare purtate ilegitim de SUA“ , evocând raidul asupra unor baze pro-iraniene şi atentatul pe sol irakian asupra generalului iranian.

Ce va urma? Supoziţii sunt multe şi nervii sunt extrem de întinşi. S-ar putea să existe însă o mică, foarte mică, speranţă, căci Josep Borrell (foto jos)), şeful diplomaţiei europene, l-a invitat la Bruxelles pe ministrul iranian de externe pentru a discuta despre „dezescaladarea” situaţiei din zonă. În discuţia telefonică pe care cei doi au avut-o a fost evocată „importanţa de a se menţine Acordul de la Viena în ce priveşte sectorul nuclear iranian care rămâne crucial pentru securitatea mondială“, Borrell confirmând că „este decis să continue rolulul de coordonator şi să menţină unitatea între participanţii rămaşi pentru a aplica pe deplin acordul de către toate părţile semnatare“.

Interesant, deoarece, cum ştiţi, Trump a decis unilateral ieşirea SUA din Acordul nuclear, iar „participanţii rămaşi“, adică Franţa, Germania, Marea Britanie, China şi Rusia, vor ca acordul să continue, instituind chiar un mecanism financiar separat care să permită ocolirea efectelor cu care americanii au încercat să lovească Iranul.

Semnificaţia acestei reuniuni trebuie conectată cu reacţia europenilor la acţiunea recentă din Irak şi cu zvonurile din ce în ce mai intense pe unele canale cum că „cei rămaşi“ în Acordul nuclear vor să propună Irakului (acum eliberat oficial de constrângerile impuse de fostul acord cu SUA), o conferinţă internaţională de pace pe modelul Siriei, spre exemplu, sau în formatul duplex care, la Doha şi Moscova, a discutat acordul cu talibanii. Dar, deocamdată, doar presupuneri. Pe alte surse, vin însă avertismente imediate privind starea de insecuritate ce se va dezvolta prin creşterea sentimentului antiamerican, combinată cu ceea ce veţi vedea că va avea loc în zona Maghrebului. Nimic bun.

Caz în care repet întrebarea pe care o puneam în această dimineaţă: „Mission Accomplished“?