„Paradoxul Senkaku“ şi împărţirea de facto a Kurdistanului sirian

Bashar al-Assad a fost plăcut surprins atunci când, pe data de 6 octombrie, Donald Trump a ordonat trupelor americane staţionate în nord-estul Siriei să se retragă. Statul Islamic a invadat această regiune în 2014. Ulterior, miliţiile kurde le-au luat locul.

Pe data de 10 octombrie kurzii au încheiat un acord cu regimul de la Damasc la baza militară rusă Khmeimim, acord prin care au obţinut protecţie de la armata rusă împotriva agresiunii Turciei.

Umilitor pentru publicul american dar şi pentru cel vest-european a fost momentul în care trupele siriene avansau pe acelaşi drum pe care cele americane se retrăgeau. Presa americană a comparat acest moment cu căderea Saigon în 1975, pentru noi imaginile cele mai familiare sunt cele cu retragerea trupelor române, fără luptă, în faţa armatei sovietice care redobândea Basarabia în 1940.

Ȋn acest moment, nu mai există practic militari americani în Siria, ceea ce face ca procesul de pace în această ţară să fie exclusiv dominat de Federaţia Rusă. SUA negociază în prezent cu Irak relocarea militarilor americani din Kurdistanul sirian dar negocierile nu avansează.

Turcia şi-a justificat agresiunea din nord-estul Siriei ca pe un act de auto-apărare, iar Erdogan a declarat că zona pe care armata turcă a ocupat-o va fi folosită pentru relocarea refugiaţilor din Siria care se află în prezent pe teritoriul ei - 3,6 milioane. Marea problemă este că niciun sirian nu doreşte să se întoarcă într-o zonă care va fi controlată, după retragearea prezumată a armatei ruse, tot de forţele militare loiale regimului de la Damasc de care aceşti refugiaţi au dorit cu disperare să scape. Argumentul lui Erdogan este astfel lovit de nulitate. Un alt argument al lui Erdogan a fost că miliţiile kurde reunite în YPG sunt de fapt afiliate PKK, grupare considerată grupare teroristă în Turcia. Un argument la fel de fals. YPG nu a promovat terorismul, dimpotrivă, a fost avangarda luptelor împotriva Statului Islamic, peste 11000 de luptători YPG fiind ucişi pe câmpul de bătălie. Nu este de mirare că YPG a decis să se pună sub comanda armatei siriene în actualul context.

Forţele armate americane au reuşit doar preluarea celor mai periculoşi terorişti deţinuţi în Kurdistanul sirian. Problema este că peste 70.000 de deţinuţi din Statul Islamic, până acum păziţi de YPG, au rămas fără pază, din moment ce Turcia nu a dorit să îşi asume responsabilitatea acestor locuri de detenţie, aflate pe teritoriul pe care l-a cucerit. Puterile occidentale se tem acum că mulţi din aceşti deţinuţi vor evada foarte uşor şi vor veni în Europa pentru a relua seria atentatelor sângeroase. Aceste temeri s-au dovedit a avea corespondent în realitate: pe data de 13 octombrie 800 de deţinuţi Statul Islamic au evadat, după ce Turcia a căpătat posesia închisorii Ain Issa, în urma unor lupte intense cu miliţiile kurde.

Vladimir Putin a sesizat imediat oportunităţile neaşteptate ale gestului lui Donald Trump de retragere din Siria şi a venit în regiune pentru a poziţiona mai bine Federaţia Rusă în Orientul Mijlociu. A vizitat Arabia Saudită, ulterior Emiratele Arabe Unite.

Ȋn prezent, liderii arabi nu mai sunt atât de opuşi lui Bashar al-Assad cum erau la începutul războiului civil din Siria, iar pe fondul acestei apropieri Putin încearcă o punte de legătură în regiune, Statele arabe sunt în continuare apropiate de SUA dar au observat că, deşi există opoziţie în SUA la nivel declarativ, puterea Iranului a devenit din ce în ce mai semnificativă. Mai mult, Putin a angajat negocieri directe cu Erdogan la Soci, pe data de 22 octombrie, negocieri care au durat mai mult de 6 ore. Rezultatul concet a fost oprirea definitivă a avansului armatei turce, după ce un armistiţiu fusese deja agreat. Elementul principal al acordului ruso - turc este faptul că cele două state nu sunt de acord cu “agenda separatistă” - cu alte cuvinte, Turcia s-a asigurat că Federaţia Rusă nu va susţine agenda unui stat kurd. Acordul de la Soci este de fapt o împărţire de facto a Kurdistanului sirian între Turcia şi Federaţia Rusă care acţionează în numele Siriei. Un alt element al acesui acord care consfiinţeşte împărţirea Kurdistanului sirian este acela că trupele ruse şi turce vor patrula împreună graniţa între Turcia şi Siria.

Gestul lui Donald Trump, o retragere aparent fără motiv, a fost dezavuat nu numai de democraţi dar şi de republicani. Lindsay Graham, un congresman influent republican, susţinător declarat al lui Trump, a declarat public în repetate rânduri că a fost o greşeală. La data de 16 octombrie Congresul SUA a adoptat o rezoluţie care condamna această decizie, 129 de membri ai Partidului Republican votând pentru, rebeliune fără precedent la adresa lui Donald Trump.

Preşedintele SUA a replicat că de fapt kurzii nu au fost pe plajele din Normandia în 1944, sugerând faptul că există aliaţi faţă de care SUA au datorii şi mai mari. Intervenţia sa a fost prompt contracarată, deoarece kurzii au luptat sub comandă britanică în Grecia în al Doilea Război Mondial. Vice-preşedintele Mike Pence a fost trimis de urgenţă la Ankara pentru a negocia o încetare a focului, obţinând la 17 octombrie un armistiţiu de 5 zile. SUA a ales şi o modalitate eficientă, cel puţin aparent, de a exercita presiuni la adresa Turciei: procuratura din New York a pus sub acuzare o bancă turcească ce ar fi contribuit la încălcarea embargoului la care este supus Iranul, cu complicitatea unor politicieni turci. Efectul a fost cel scontat, deoarece căderea acţiunilor Halkbank a obligat guvernul turc să interzică mişcările de capital dinspre şi înspre Halkbank. Ȋn acelaşi timp, SUA a impus pe 14 octombrie o creştere de 50% a preţului la care este importat oţelul din Turcia. Aceste sancţiuni au încetat în momentul în care Turcia a informat SUA de faptul că armistiţiul a devenit definitiv - de fapt, Erdogan a l-a informat  pe Trump despre acordul convenit cu Putin la Soci, însă numai după ce acordul a fost încheiat.

Uniunea Europeană, chiar lipsită în acest moment de un leadership legitim (abia pe 1 decembrie s-ar putea să asistăm la instalarea noii Comisii Europene) a decis la data de 14 octombrie un embargo la adresa exporturilor de armament destinate Turciei (care importă arme mai ales din Spania şi Italia). Aparent, un gest binevenit. Ȋn realitate, riscul este ca un asemenea embargo să ofere şi mai multă putere în regiune Federaţiei Ruse care, chiar dacă se declară acum protectoare a kurzilor, ar fi foarte încântată să exporte arme Turciei, în locul statelor membre UE.

Kurzii nu au putut să aibă propriul lor stat după destrămarea Imperiului Otoman. Nici în prezent cauza kurdă nu se bucură de o largă susţinere la nivel internaţional. Totuşi, gestul lui lui Donald Trump de abandon al kurzilor a generat o îngrijorare reală în întreaga lume. Aliaţii SUA, de la est-europeni la Japonia şi Coreea de Sud, se întreabă în prezent ce se va întâmpla dacă SUA îi va abandona ca pe kurzi.

De pe urma retragerii SUA au profitat Siria, Turcia, Federaţia Rusă şi Iranul care este un susţinător declarat al regimului lui Bashar al-Assad.

Aliaţii SUA încep să îşi pună întrebări. După ce Iranul a atacat o dronă a SUA, acţiunea militară de răspuns a fost oprită. După atacul cu drone asupra rafinăriilor din Arabia Saudită, nu a existat niciun răspuns militar la adresa Iranului sau aliaţilor săi. Ȋntreaga succesiune de evenimente generează îngrijorarea că ordinea globală stabilită după cel de-al Doilea Război Mondial va fi pusă sub semnul întrebării. SUA a creat acest sistem mondial şi a beneficiat de pe urma sa, după cum statele aliate cu SUA au avut de câştigat. Michael O’Hanlon, expert al Brookings, în numărul din septembrie - octombrie al Foreign Affairs, pune întrebarea foarte direct “Can America still protect its allies?”. Multă vreme, strategia SUA s-a bazat pe deterrence (descurajare) şi reassurance (reasigurare). Ambele aspecte, în viziunea lui O’Hanlon, nu mai sunt evidente. Ce se poate întâmpla dacă un adversar al SUA, China sau Federaţia Rusă, ar ataca un aliat al SUA, de exemplu Senkaku (o insulă disputată de China şi Japonia)? Din perspectiva lui O’Hanlon, în acest caz leadershipul american ar fi confruntat cu “paradoxul Senkaku”: declanşarea unui conflict major pentru a-şi păstra credibilitatea de mare putere, inclusiv prin recurgerea la armamentul nuclear sau păstrarea unei atitudini rezervate, a nu face nimic în ideea că riscurile oricărei acţiuni sunt prea mari. După cum se poate observa, “paradoxul Senkaku” a fost prezent de foarte multe ori în ultima vreme în poziţionarea SUA faţă de crize globale majore, pornind de la ameninţările Coreei de Nord şi încheind cu retragerea din Kurdistanul sirian. Este nevoie, în opinia mai multor analişti americani, de găsirea unei căi de mijloc, între cele două extreme descrise de “paradoxul Senkaku”.

Va găsi SUA această cale de mijoc, singura care îi poate asigura menţinerea locului de garant al securităţii internaţionale? Ce rol va juca NATO în această ecuaţie, va fi un actor care va fi luat în seamă, în mod subsidiar, pentru asigurarea acestei ordini sau, dimpotrivă, va fi socotit un obstacol? NATO nu a acţionat în niciun fel în ultimele evenimente din Siria, chiar şi atunci când au fost produse probe concludente privind folosirea armelor chimice de către forţele turce împotriva kurzilor. Bernard - Henri Levy publica în urmă cu un an o analiză pertinentă prin care argumenta eliminarea Turciei din NATO datorită încălcării drepturilor omului. Problema nu se pune deocamdată, NATO acţionează pe baza unanimităţii dar se pune întrebarea cum ar fi arătat actuala situaţie din Siria dacă problematica drepturilor omului ar fi fost promovată constant şi impusă cu autorul instrumentelor de drept internaţional.