Pacea a la russe anunţă un cutremur în Caucaz: raportul de putere alterat între Rusia - Turcia - Iran împinge la un adevărat război regional

Foto Shutterstock

Cel de-al doilea război din Nagorno Karabakh a început la 27 septembrie şi încheiat cu armistiţiul din 9 noiembrie, care este respectat strict de părţile beligerante, cu costuri infinite pentru Armenia şi armeni. Aceştia îşi ard casele şi satele înainte de a le părăsi pentru a lăsa regiunea azerilor, plecând în refugiu în Armenia. Pe de altă parte, războiul a schimbat dramatic raportul regional de putere dintre Rusia, Turcia şi Iran.

Absenţa din înţelegere a Occidentului şi structurilor legitime consacrate de negociere multilaterală şi menţinere a păcii au afectat dramatic evoluţiile de pe teren, ameninţând să determine acumularea de noi tensiuni, de data aceasta între marii jucători regionali, tensiuni ce pot exploda, la rândul lor, în conflicte.                                                                                     

Acordul impus de Rusia în spaţiul post sovietic se întoarce împotriva sa

Rusia a făcut o mişcare bruscă, după multă vreme de absenţă din spaţiul post-sovietic. Deja lumea o acuza puternic de retragere şi absenţă, invocând faptul că nu-şi mai doreşte sau nu mai poate păstori regiunea pe care şi-o arogă îndeobşte ca sferă de influenţă sau “lume rusă”. Dar implicarea Moscovei în Nagorno-Karabakh – prin acordul negociat în variantă online fulger şi mutarea urgentă a trupelor sale pe teren, sub haina trupelor de menţinere a păcii – aduce efecte negative tot mai importante, înainte chiar ca Rusia lui Putin să se bucure de noul avantaj strategic nesperat al prezenţei trupelor ruse în Caucaz.

Astfel, descinderea s-a făcut vădit unilateral, implicând cele două părţi beligerante – o Armenie prăbuşită şi complet datoare şi un Azerbaidjan care avea nevoie de consfinţirea victoriei sale de pe teren – fără implicarea nici unui format legitim şi recunoscut internaţional, OSCE nu a ştiut de acţiune, formatul Minsk nu a fost nici reunit, nici informat, Occidentul – UE, SUA – nu au fost prezente sau consultate, nici măcar prin reprezentanţii SUA şi Franţa membri în formatul Minsk. Rusia a luat iniţiativa în propriile mâini pentru a demonstra că e singura care acţionează în spaţiul post-sovietic. Şi a făcut şi formatul unilateral, încălcând toate regulile trupelor de menţinere a păcii. E o metropolă care-şi face curăţenie şi impune pacea între colonii.

Pseudo-pacea din Caucaz este, însă, o pace pentru propriile interese. Pentru interese strategice individuale. Şi Rusia lui Putin a crezut că l-a prins pe Dumnezeu de un picior, după nenumărate eşecuri şi acumularea de probleme, de la Habarovsk şi contestarea lui Putin în Siberia tot mai autonomă, la Belarusul lui Lukashenko pe punctul de a fi pierdut şi democratizat şi mergând la Kârgâzstanul revoluţionar. Ei bine, acţiunile unilaterale sunt marcate de lipsă de legitimitate internaţională chiar dacă acordurile se menţin şi se respectă pe teren, de această dată, în Nagorno Karabakh.

Acum încep să vină deconturile, şi Moscova trebuie să explice ieşirea din formatul Minsk şi aneantizarea acestuia, respectiv soluţiile necoordonate cu Occidentul. Motive suplimentare de sancţiuni, dacă soluţia finală nu intră sub imperiul echilibrului de influenţă. Oricum Rusia nu are bani să reconstruiască Armenia, aşa cum aventura sa în Nagorno Karabakh cu trupele de separare a părţilor poate să se termine rău de tot.

Occidentul este complet nemulţumit de nerespectarea intereselor sale. Mai întâi, crearea cleştelui georgian afectează în mod substanţial realităţile şi echilibrele strategice şi parteneriatul strategic americano-georgian. Cu trupe ruse în Sud, Georgia e mult mai vulnerabilă azi. Apoi coridorul sudic energetic european Baku-Tbilisi- Ceyhan pentru petrol şi Baku- Tbilisi- Erzerum pentru gaze este ameninţat de această prezenţă militară rusă, afectând atât Uniunea Europeană, SUA cât şi Turcia prin perspectiva de întrerupere a furnizărilor şi creşterea controlului rus asupra conductei.

Formatul Astana – o bombă cu ceas

Nu în ultimul rând, păcălirea Turciei, care a contribuit la acord prin excluderea din trupele de pe teren şi neconsultarea Iranului măcar pe tema coridorului azer Nagorno-Karabakh-Nakhchivan, ameninţă să arunce în aer relaţiile de putere regionale şi să determine adevărate încleştări şi un posibil nou război. Şi cum relaţiile se regăsesc în alte spaţii, mişcarea poate avea repercusiuni pentru Rusia în Siria şi în întreg Orientul Mijlociu.

Într-adevăr, formatul Astana pare că a sărit în aer. Acolo, Rusia cu Turcia şi Iranul găsiseră elemente de convergenţă pentru a soluţiona criza din Siria. Astăzi, întregul format poate fi subminat şi stă pe o bombă cu ceas ce ameninţă să devină confruntare deschisă între puterile componente, după ce deja în Siria rivalităţile sunt mult mai mari după atacul rus asupra Armatei Siriene Libere, pro-turcă, în Idlib şi utilizarea excesivă a miliţiilor şiite pro-iraniene şi a forţelor Al Quds iraniene drept carne de tun împotriva forţelor jihadiste sunnite de către ruşi.

Acum marea problemă este rolul Turciei în Nagorno Karabakh. Rusia nu o doreşte, mai nou, pe teren, ca forţă de menţinere a păcii, nici în centrul de comandă de lângă Stepanakert a grupului de coordonare a monitorizării. O vor în afara regiunii, să monitorizeze cu dronele, deşi, în paralel, Rusia vrea să impună o zonă de excludere a dronelor deasupra a ceea ce a mai rămas din Nagorno-Karabakhul armean. Nu are instrumente, iar relaţile diplomatice şi febrilitatea discuţiilor Ankara-Moscova anunţă nemulţumirea Turciei lui Erdogan pentru excluderea sa şi diminuarea rolului în acordul de pace. Tensiunile cresc şi o soluţie trebuie găsită, dar liniştirea Turciei crează o problemă majoră Rusiei, dincolo de coridorul direct ce leagă Turcia de Asia Centrală prin Nakhchivan, sudul Armeniei, Nagorno-Karabakh şi Azerbaidjan.

O prezenţă turcă pe teren în Caucazul de sud e obligatorie azi pentru a evita ruptura, cu relevanţă şi în Siria(în Libia, Turcia a câştigat deja partida). Şi dacă în Azerbaidjan prezenţa turcă poate fi asumată şi public, în Nagorno Karabakh prezenţa turcă e o adevărată probă a neputinţei ruse şi a paşilor înapoi în prezervarea controlului exclusiv în spaţiul post-sovietic. Chiar dacă coridorul din sudul Armeniei e păzit şi controlat de FSB-ul rus prin trupele de grăniceri, avantajele strategice ale Turciei devin majore şi justifică sprijinirea directă a Azerbaidjanului şi dotarea cu capabilităţi moderne.

În schimb, la fel de nemulţumit este Iranul. Dacă iniţial trebuia să gestioneze proteste publice ale celor 25 milioane de azeri din nordul ţării, la frontiera cu Armenia şi Azerbaidjanul, şi să limiteze posibilităţile de răspândire a conflictului, la fel de nemulţumit a fost Iranul de perspectiva loviturilor de rachete peste graniţă şi de posibilitatea antrenării sale în conflict sau a răspândirii conflictului la sud. Acum asumarea în acord a unui coridor turc pe frontiera sa, de partea armeană, între Nakhchivan şi Nagorno-Karabahul azer, fără a fi consultat sau întrebat, devine un casus beli şi o nemulţumire adusă direct pe masa lui Lavrov şi Putin. O altă relaţie dificilă de gestionat de către Moscova.

Războiul de drone. Schimbarea naturii războiului contemporan

Marea schimbare strategică din Caucaz a reprezentat-o războiul de drone purtat de către azeri. Pentru că războiul din Nagorno Karabakh de astăzi a fost câştigat în foarte mare măsură de lupta cu dronele, respectiv de folosirea dronelor de producţie turcă Bayraktar TB2 şi a dronelor israeliene Kamihaze, care sunt capabile să poarte la ţintă încărcături de 55 kg şi respective 15 kg explozibil. Deşi sunt scumpe, ele sunt extrem de eficiente pentru distrugerea bateriilor anti-aeriene, a radarelor şi oricărei capabilităţi care emite radiaţii captate şi care îndrumă loviturile ulterioare.

Rezultatul a fost unul dezastruos pentru Armenia: forţele Armatei Armeniei şi cele armene din Nagorno-Karabakh au pierdut 185 de tancuri, 45 vehicule de luptă blindate, 44 vehicule blindate ale infanteriei, 147 tunuri de artilerie, 19 capabilităţi de lansare a proiectilelor reactive, 72 lansatoare de rachete multiple şi 12 radare. De asemenea, în conflict şi-au pierdut viaţa peste 2317 militari armeni. În contrapartidă, deşi în ofensivă, Azerbaidjanul a pierdut doar a şasea parte din pierderile armene, numărul de militari azeri căzuţi nefiind comunicat de către Baku.

Războiul de drone din Nagorno Karabakh a schimbat radical lumea şi regiunea şi a arătat care e nivelul real al raportului de forţe de pe teren. El arată şi diferenţele tehnologice dintre actori, iar cel mai puternic mesaj este, de fapt, al Turciei şi Israelului către Rusia şi Iran. Se schimbă natura războiului contemporan, dar mai ales raportul de forţe nu mai este cel din epoca sovietică.

Dronele adversarului - fără capabilităţi de interceptare, război electronic şi bruiere eficientă a liniilor de comunicaţii către centrele de comandă - crează probleme majore şi sunt multiplicatori de forţă pe teren. Epoca sovietică e în spate, ca şi dominaţia tancurilor, tunurilor şi a altor arme de foc atât timp cât chiar un S 300 a fost distrus de către dronele azere. Se schimbă raportul de forţe prin generaţia şi modernitatea capabilităţilor, nu atât prin numărul lor.

Războiul de drone a arătat Moscovei cât de complicată e postura sa cât timp nu a rezolvat adecvat inovaţia şi revoluţia tehnologică la nivelul armamentelor. E o revelaţie similară cu războiul din Golf din 2003, când un Irak bine pregătit şi dotat cu capabilităţi din epoca sovietică târzie nu a rezistat decât câteva zile avansului trupelor americane către Baghdad. Aşa şi acum, când trupele armene au fost carne de tun în faţa dronelor de provenienţă turcă şi israeliană. Iar al doilea care-şi trage lecţiile învăţate este Iranul. În timp ce India priveşte cu atenţie la parteneriatul Turcia-Pakistan şi la perspectiva ca asemenea capabilităţi să ajungă la rivalul său din Nord-Vest.

Armenia în pragul imploziei şi a pierderii suveranităţii reale. Noua Abhazie din sudul Georgiei

Armenia este marea problemă şi marele perdant actual, fără putinţă de tăgadă. Şi cel mai impredictibil prin postura pe care o va îmbrăca ulterior calmării situaţiei actuale. Rusia e văzută ca un trădător, care a abandonat Armenia singură în faţa duşmanului, în momente de război. CSTO-Organizaţia Tratatului Apărării Colective din spaţiul post-sovietic, s-a dovedit nu o garanţie, cât o povară. Armenia trebuie să-şi reconstruiască moralul, să-şi lingă rănile şi să-şi evalueze opţiunile după război, inclusiv prin reevaluarea relaţiilor cu Rusia, cu Occidentul, cu UE, cu NATO. Şi chiar cu Turcia şi Azerbaidjan. Sau cu Georgia şi Iran.

Până atunci, drama armenilor se accentuează. Vin valuri de refugiaţi, după cei 75.000 deja evacuaţi până la faza finală a confruntărilor. Cu 150.000 de oameni refugiaţi, Armenia după război şi în plină pandemie nu are cum să facă faţă fără sprijin şi ajutor. Dar cine îl va putea oferi? Rusia? Nu are bani şi soluţii pentru propriile probleme. Occidentul? Dar în ce condiţii? Este eliminarea lui Pashinyan şi instalarea unui guvern pro-rus sau a unuia naţionalist o soluţie? Nu, din contra. Ar însemna îndepărtarea sprijinului occidental. Şi căderea definitivă în braţele Rusiei.

Între timp, armenii aplică acordul de pace încheiat în formatul dat din cauza imposibilităţii de a câştiga războiul şi de a salva cei 20.000 militari armeni încercuiţi în Nagorno Karabakh de către trupele azere şi care, fie se predau, fie erau măcelăriţi. Ne-o spune chiar Pashinyan, în explicaţiile către populaţia Armeniei, când şi-a asumat semnarea Acordului impus. În acord scrie, la punctul 2 că “Raionul Aghdam şi teritoriile deţinute de Partea Armeană în raionul Gazakh din Republica Azerbaidjan vor fi returnate Azerbaidjanului până la 20 noiembrie 2020.” În acelaşi timp, la punctul 6 se notează că “ Republica Armenia va returna, până la 15 noiembrie 2020, raionul Kelbajar Republicii Azerbaidjan, iar raionul Lachin până la 1 decembrie 2020, păstrându-şi coridorul Lachin (…)”

Armenii şi-au părăsit deja casele în Kelbajar. Plecarea a dat naştere unor scene de o duritate rar întâlnită – pe vremea exodului şi expluzării azerilor de aici nu erau televiziuni de ştiri atât de prezente în fosta URSS ca să consemneze dramele de atunci. Oricum, Armenii şi-au incendiat casele pentru ca să nu lase nimic „la turci”, înainte de a lua drumul bejeniei. Dacă nu a fost neapărat o unanimitate, totuşi majoritatea armenilor au salutat gestul deşi azerii au considerat acţiunea o barbarie. Ei când au fost alungaţi din teritoriul lor, nu şi-au ars casele, iar multe dintre acestea au fost luate de armeni, care azi le distrug.

Mai grav e faptul că Armenia devine un stat slab, dependent de Rusia, tot mai puţin suveran, cu sudul propriului teritoriu luat sub control de ruşi pentru a permite coridorul azer către Nakhchivan, în timp ce coridorul Lachin spre partea armeană a Nagorno Karabakh e controlat tot de ruşi, ca şi linia de contact din interiorul enclavei locuite de azeri. Statului regiunii armene din Azerbaidjan e nedefinit încă, şi probabil nici nu va fi asumat prea repede. Totuşi această dependenţă poate transforma Armenia într-o nouă Abhazie, dar nu la frontiera Rusiei, ci ca enclavă rusă în spatele Georgiei şi la frontiera cu Turcia şi Iranul, cea mai inconfortabilă postură pe care şi-ar dori-o un stat independent.

Atentat la Pashinyan

Haosul ca efect al războiului din Nagorno Karabakh pare să afecteze şi mai grav Armenia, care ameninţă să se transforme într-un stat eşuat. Contestările lui Pashinyan în stradă de către opoziţia care a pătruns în forţă în clădirea Parlamentului şi la guvern, pot duce la demiterea sa. Cum în Armenia premierul e persoana forte iar Preşedintele are doar rol de moderator, după modificarea Constituţiei, eliminarea premierului pe cale neconstituţională, prin proteste şi nu în Parlamentul controlat de Pashinyan şi partidul său, poate duce la implozia statului armean. Despre independenţă sau suveranitate faţă de Moscova nici nu mai poate fi vorba.

Pe de altă parte, agenţiile de ştiri armene au anunţat că fostul şef al serviciului national de Securitate NSS, Artur Vanersyan, a fost arestat sâmbătă, 14 noiembrie, sub acuzaţia de complot pentru uciderea lui Pashinyan şi preluarea puterii prin lovitură de stat. Prevenirea acţiunii a venit tocmai de la serviciile de informaţii armene, Serviciul Naţional de Securitate NSS, care a anunţat că Vanetsyan, fostul şef al fracţiunii parlamentare a Partidului Republican şi voluntarul Ashot Munasyan se află în arest.

Pashinyan era deja sub presiune în faţa demonstraţiilor masive împotriva sa după încheierea acordului de pace. Armenii şi întreaga opoziţie pro-rusă, dar şi naţionaliştii au luat cu asalt pieţele şi instituţiile statului cerându-i demisia premierului şi numindu-l trădător. Lor li se adaugă, de joi, 12 noiembrie, refugiaţii veniţi din Nagorno Karabakh şi zona districtelor azere cedate, dar şi veteranii armatei armene reveniţi de pe front. Presiunea ameninţă să crească, dar nimeni nu se aştepta chiar la elemente care să exceadă obligarea lui Pashinyan să-şi dea demisia sau un vot în Parlament sub presiunea publică şi debarcarea sa.

NSS a comunicat public faptul că “suspecţii plănuiau să uzurpe ilegal puterea în stat prin asasinarea premierului şi deja discutaseră despre potenţialii candidaţi pentru preluarea funcţiei sale”. Pashinyan spusese public că nu a avut de ales în semnarea acordului impus de Rusia pentru a preveni pierderi teritoriale mai importante, prezervarea unei zone etnic armene în Nagorno Karabakh şi evitarea pierderii sudului Armeniei, la frontiera cu Iranul. El a afirmat public că-şi asumă responsabilitatea pentru întreaga situaţie, orice ar fi însemnat acest lucru, dar a refuzat să demisioneze. Nici o discuţie cu Preşedintele nu a permis ajungerea la o soluţie coerentă şi mulţumitoare. Iar presiunea continuă la Erevan.