În Israel, rămîne în vigoare o apucătură demodată: riposta. Dacă adversarul meu e robul unui cult bestial şi nu ezită să îşi omoare copilul ca să bifeze un martir în plus, atunci relaţia noastră e glonţul pe ţeavă. Dar asta e insuportabil de suveran şi existenţial pentru o Europă care îşi adoră duşmanii şi s-a lăsat de făcut copii.

Zeci de mii de palestinieni atacă frontiera de stat a Israelului şi lumea bună a Occidentului le aplaudă eroismul. Bestiile de la Hamas îşi trimit supuşii la moarte, cu tot cu copii de unică folosinţă, aşteaptă măcelul, după care încep să urle la mormîntul martirilor. Investiţia e răsplătită pe loc: presa, politicienii şi instituţiile Occidentului se cutremură de indignare. Hamas stă la primire şi încasează marele bonus propagandistic: victime fără apărare. Şi toate astea pentru că evreii trag, cînd cineva le atacă frontiera. Sau, cum s-ar zice din tot subconştientul pus deoparte pentru conversaţiile de taină: jidanul tot jidan! Întotdeauna, asupritor de oameni săraci şi drepţi!

În ce ne-am băgat! Şi cum mai ieşim? Mintea românului cea de pe urmă, la fel prima şi penultima, n-au de ce întîrzia în preajma otrăvurilor care mănîncă sufletul Europei.

Ce paradox nenorocit! În clipa în care cetăţeni români în căutare de aer îi invocă valorile şi îi strigă numele prin Piaţa Victoriei, Europa împarte aşternutul cu Rusia, Iran şi ceva ce se cheamă cauza palestiniană. În pauzele de amor şi numărat bani, UE apare revigorată în balcon, de unde dă lecţii de feciorie Europei de Est şi de umanism Israelului.

UE ne cere solidaritate. Rezonabil, nu?

Astfel, dacă sîntem europeni adevăraţi şi nu tîrle profitoare, trebuie să refuzăm mutarea ambasadei la Ierusalim, oraşul acela pe care evreii îl pregătesc, de 3.000 de ani, pentru cazarea arabilor.

Dacă sîntem europeni adevăraţi şi nu românaşi ciorditori, trebuie să facem lanţ în jurul acordului UE-Iran, minunea pacifistă denunţată de Trump-curvarul.

Dacă sîntem europeni adevăraţi şi nu fraţi de bandă cu fasciştii polonezi, trebuie să ne alăturăm progresului prin care îşi croiesc drum conductele celui pe care Jean Claude Junker l-a numit ”prietenul meu Vladimir”. Pe 28 aprilie. Noua Zi Europeană a Demnităţii Făinoase.

Alinierea europeană face figură de virtute dacă e vorba de Iran şi de Ierusalim. Ciudat! Cînd a fost vorba de independenţa Kosovo, aceiaşi oameni superiori nouă au decis că nu e cazul să fim solidari. Ni s-a îngăduit să gîndim, slobod şi cu capul nostru. Explicaţia? Libertatea domneşte pînă în punctul de la care începe jocul pe bani.

Spre deosebire de Iran, Kosovo nu putea împărţi contracte de miliarde companiilor aşezate la coada formată pe direcţia Teheran. OMV, Total sau Airbus n-ar fi găsit cazare, în Kosovo, nici pentru şoferii directorilor sosiţi la negocieri. Pe cînd, la Teheran...

Dacă un limbut consilier de ministru iranian pe nume Ansari nu minte presa italiană, s-ar putea să înţelegem mai bine de ce apără UE cu atîta patimă acordul cu Iranul. Dna Mogherini, şefa politicii externe a UE, şi o sumă de miniştri europeni au avut - se zice - ocazia să afle, la Teheran, că regula locală de negociere e ”banul şi persanul”.

Neverosimil! Europa anului 2018 apără cu dinţii o teocraţie care îşi spînzură adversarii de macarale, visează un Israel în cenuşă şi poartă războaie paralele pentru a controla Orientul Mijlociu. Adevărat, pentru toate astea, UE trece pe la casierie, iar Estul încasează încă o lecţie de înaltă ţinută etică.

Germania, mama-motor a UE, e şi mai îndreptăţită la admiraţia noastră pioasă. Din 3 mai, Germania e primul stat care a început lucrările la Nord Stream 2, conducta care aduce gaz direct din Rusia, ocolind Europa de Est. NS2 face din Germania un toxico-dependent de ugerul rus şi din Europa de Est o cameră de ecou în aşteptarea partiturii scrise la Moscova. Germania s-a grăbit într-atît, încît a început lucrările înainte ca Suedia şi Finlanda să semneze permisiunea de şantier în apele lor teritoriale. Dar asta e absolut normal cînd valorile şi solidaritatea europeană primează!

Toate aceste înalte euro-găinării explică fără să ne scuze. Tembelismul politico-diplomatic în care am alunecat e rezultatul matur al inepţiei noastre plenare. Povestea deraierii noastre are toate ingredientele unui banc prost, rostit în camera greşită, pentru un auditoriu plecat din clădire.

Aşadar, mai întîi, l-am frecventat, încurajator pe Trump. Apoi am arătat caracter la votul ONU şi ne-am abţinut. Apoi, dreapta internă a făcut cadou PSD-ului, pe gratis şi cu funduliţă, tema relaţiilor cu Israelul. Acum, după un curajos viraj ploieştean, ne repliem sîrguincios pe linia solidarităţii cu UE.

S-ar putea crede că un telefon îmbufnat al Frumoasei de la Teheran, inegalabila Mogherini, a fost de ajuns. Să nu supralicităm presiunile pentru a ne subestima prostia. Nu sîntem noi, oare, admiratorii geniului diplomatic al lui Titulescu, isteţul care a înţeles, din timp, că e bine să stai cu fundul în două luntri, din care una e crucişător sovietic? Dreapta noastră politică a cedat în bloc tema Israelului pentru că habar n-are ce să facă din ea. Nici PSD-ul nu se pricepe dar mai bine să se facă ei de rîs.

Însă prostia cea mai ţanţoşă e de găsit în altă parte. În alibiul rahitic pus la treabă pentru a justifica brambureala pe linia Israel-Iran-SUA-UE şi, tot aşa, pînă la capătul lumii: dacă gîndim cu capul nostru, nu sîntem buni europeni! Ne aşezăm, adică, alături de Orban şi Kaczyński, repetenţii fumători ai şcolii primare. Aşadar, numai cine e mut ca vita surdă şi numai cine vede primul scamele de pe gulerul şefului e stîlp UE.

Consolarea e că ne vom reveni curînd. Aşa cum se ştie, facem politică externă bună în mileniile fără soţ.

Momentul general e insuficient de tragic pentru că e excesiv de penibil. UE caută să arate că e o frăţie de neputincioşi care îşi cumpără vasalitatea energetică pentru a nu o rata pe cea politică.

Morala? Morala e că întrebarea despre morală e o idioţie. În faza ei recentă şi sigură de sine, umanitatea îşi pune doar problemele pe care le poate falsifica. Căutăm democraţia şi apărăm drepturile omului, dar ne înhăităm, pe bani, cu brutele de vîrf în domeniu.

În ce ne priveşte, am lămurit, totuşi, o problemă care stă pitită din 2007 încoace: sîntem stat membru UE ca să primim exact atît cît înseamnă confortul reţelei dominante în România şi satisfacţia comercială a nucleului franco-german. În rest, vorbe goale şi linii roşii, într-un şotron pentru ipocriţi şchiopi. Bieţii protestatari din Piaţa Victoriei strigă după principii născute din părinţi mincinoşi.

Întrebarea la care nimeni nu pare să se fi gîndit e: ce facem după UE? Explozia pe care o pregăteşte, în Italia, un guvern adus la marginea nebuniei de dogmatismul economic german ar putea face ţăndări zona euro. Votul italienilor a făcut posibil un guvern care promite 780 de euro pe cap sărăntoc, şterge 250 de miliarde datorii angajate în Europa şi refuză regimul fiscal dictat de Berlin. Europa - cum geşit se spune alianţei birocratic-fiscale franco-germane - atîrnă de un fir de aţă reciclată din cîlţi. Germania e în faţa unei răscruci înfundate. Fie suprimă administrativ votul popular italian şi, cu asta, pune capăt, în sfîrşit, pretenţiilor democratice în Europa de Vest. Fie plăteşte pocinogul italian şi înlesneşte, astfel, drumul spre putere al radicalilor de la AFD.

Catastrofa europeană tocmai are loc, îndeajuns de evident pentru ca noi să o ignorăm, convinşi că UE e prea mare ca să cadă. Dar gravitaţia nu poate fi interzisă de comoditatea şi conformismul domnitoare la Bucureşti.

Jucăm drama europeană în regim de farsă. Olguţa Vasilescu a pus recent o întrebare de imbecilitate fără leac: la ce vor să mai dea foc? Vizionara Vasilescu nu mai are Dumnezeu şi crede că Ponta a fost doborît de un incendiu pus de adversari, la Colectiv. Răspunsul la asemenea odor de întrebare ar trebui preluat de PSD: să dea foc manuscriselor savantei Dăncilă.

Ca să parafrazăm o maximă recentă a geniului lingvistic rezident şi prim-ministru al României: orice om îi e frică de Dumnezeu, dacă nu e porc (omul).