Oraşele-grădină, o soluţie împotriva poluării şi suprapopulării din nou la modă

Conceptul de „oraş-grădină“ a fost dezvoltat de reformatori sociali ai secolului al XIX-lea ca o alternativă la oraşele mari: un număr limitat de rezidenţi, aer curat şi spaţii verzi, inclusiv centre de educaţie, de cultură sau cu slujbe la care se poate ajunge pe jos. Ideea a prins bine atunci: Forest Hills Gardens în Anglia, Jardim América în Sao Paulo, Brazilia, în 1913 sau Denenchofu, o suburbie japoneză a Tokyo, 1920.

După câteva decenii în lumina reflectoarelor, oraşele-grădină nu au mai fost la modă. Însă, de curând, ca orice produs retro, îşi fac revenirea. Un număr mic, deocamdată, de arhitecţi, de peisagişti urbani şi de legiuitori propun oraşele-grădină ca „antidot“ la toate relele unui oraş modern, de la locuinţele mici şi aglomerate sau degradarea mediului, până chiar la segregarea dintre săraci şi bogaţi, inclusiv din punctul de vedere al sănătăţii, notează „Foreign Policy“.

Oraşele-grădină reprezintă o alternativă la poluarea planetei

Mizele pentru găsirea unui model de a organiza urbanizarea sunt foarte mari. Până în 2030, un miliard de oameni (aproximativ unul din opt locuitori ai planetei) vor locui în oraşe chineze, iar oraşele indiene vor găzdui aproape 200 de milioane de noi rezidenţi. Între timp, spectrul schimbărilor climaterice atârnă peste orice oraş modern, care reprezintă până la 80% din emisiile de seră şi sunt vulnerabile, în special, la poluarea atmosferică, la valurile de căldură şi la inundaţii.

Oare oraşele-grădină să ajute la repararea acestor probleme?, se întreabă jurnaliştii „Foreign Policy“. Susţinătorii acestei idei spun că da. Ei cred că oraşele-grădină pot găzdui comunităţi umane, sustenabile şi echitabile pe care oamenii le doresc şi de care are nevoie planeta, prin reducerea emisiilor, prin păstrarea spaţiului verde şi prin încurajarea interacţiunii dintre vecini.

„Inima Lacului“ din China – Paradisul plănuit

În zilele noastre, proiectele acestor oraşe-grădini ies la iveală peste tot, din Anglia, în India sau Cambodgia, unde rata de construcţie de clădiri a explodat de la începutul anilor 2000. Printre câteva comunităţi de acest fel, aflate în plan, este şi „Heart of Lake“ (Inima Lacului) proiectată de firma lui Robert Stern, decanul Şcolii de Arhitectură de la Universitatea Yale, SUA, care, împreună cu doi alţi colegi, au publicat volumul „Paradisul plănuit: Suburbiile-grădină şi Oraşul Modern“ (Paradise Planned: The Garden Suburb and the Modern City). 

„Heart of Lake“ se construieşte acum pe o insulă în Xiamen. „Suntem rugaţi să repetăm acest proiect şi în alte oraşe chineze“, mărturiseşte Stern.

Însă, aceste oraşe-grădină vor fi mai mari, mai înalte şi mai dense decât cele gândite în secolul al XIX-lea. De exemplu, Heart of Lake va condensa 185.806 de metri pătraţi de construcţii în doar 10 hectare, inclusiv în apartamente ridicate pe verticală - blocuri. 

Oraşul grădină este un proiect instabil

Este însă neclar cum vor adera aceste proiecte la valorile unui oraş-grădină din interiorul unui alt oraş, inclusiv în ceea ce priveşte dreptul de proprietate şi amestecul claselor sociale. Mai mult, nu există foarte multe date care să dovedească că aceste oraşe sunt într-adevăr soluţia potrivită pentru „bolile“ urbane. Cifre standard despre impactul social, de mediu sau altele nu sunt uşor de obţinut mai ales că nu există două proiecte la fel.

Pe scurt, oraşul-grădină al secolului XXI este un concept instabil. În China, de exemplu, să faci guvernul să adopte o nouă formă urbană, e ca şi cum „ai încerca să muţi malurile unui ocean“, spune Stern. Însă, adevărata întrebare este dacă, indiferent de ţară, o schimbare către oraşele-grădină chiar merită.

Reformă urbană propusă în secolul al XIX-lea

În 1898, un stenograf londonez pe nume Ebenezer Howard a împrumutat 50 de lire sterline pentru a imprima o cărticică numită „Mâine: O cale paşnică pentru o adevărată reformă“ (To-morrow: A Peaceful Path to Real Reform). În carte, Howard a făcut un plan de oprire a fluxului de oameni către centrele industriale, cum era şi Londra, ale căror mahalale pline de boli îl îngreţoşau. „Este deplorabil că oamenii continuă să vină în oraşele deja aglomerate şi astfel să golească districtele ţării“, nota Howard în volumul său.

Prea puţine locuinţe, prea mulţi oameni

În istoria mai recentă, acest flux continuu al oamenilor spre oraşele mari a devenit o ameninţare, printre alte lucruri, prin încurajarea emisiilor de dioxid de carbon a vehiculelor. Mai mult, blocurile au căzut şi ele în dizgraţie, cauzând izolare socială şi adăpostind adevărate cuiburi criminale, notează „Foreign Policy“.

În zilele noastre, ca remediu, unii oficiali şi urbanişti din guvernul britanic resuscitează ideea de oraş-grădină. EI îl văd ca pe un mod atractiv de a testa tehnologiile „verzi“, cum ar fi clădirile ultra-performante, în timp ce se ocupă şi de problema locuinţelor. În Marea Britanie, între 2001 şi 2011, s-au construit 1,4 milioane de case, în timp ce populaţia ţării a crescut cu aproape 4 milioane de oameni.

Unii critici susţin că agitaţia aceasta din jurul oraşelor-grădină ascunde adevărata problemă: lipsa locuinţelor din şi dimprejurul Londrei, cea mai populată zonă metropolitană a Uniunii Europene. 

Redezvoltarea urbană ar reuşi mult mai multe, nu doar construirea de oraşe-grădină, potrivit Alexandrei Jones de la grupul non-profit Centru pentru Oraşe. „Poate că nu ai avea obiecţii pentru un oraş grădină poziţionat în mijlocul pustietăţii, dar poate că nici n-ai cerut să locuieşti acolo“, scria ea în iunie, pe site-ul „Resurse Planificate“, denumind oraşele-grădină „subiectul fierbinte al lunii“. Criticii au o problemă şi cu densitatea relativ scăzută a modelului unui oraş-grădină, spunând că un asemenea proiect va consuma prea multe resurse şi că va promova utilizarea maşinilor prin dezvoltarea prea rapidă.

FOTO Foreign Policy

Oraşele-grădină din China ar putea avea la fel de mulţi locuitori ca „oraşele fantomă“ celebre

Guvernul britanic este hotărât să-şi asigure cetăţenii de beneficiile acestor proiecte şi ar putea chiar oferi scutiri de taxe pentru ca oamenii să accepte construirea oraşelor-grădină lângă casele lor. Între timp, marea idee a lui Ebenezer Howard a găsit susţinere în alte colţuri ale globului, inclusiv în China. Aici, totuşi, se întâlneşte cel mai mare paradox cu privire la aceste proiecte urbane.

Există multe motive pentru care oraşele-grădină pot funcţiona în China, şi printre ele este şi dezvoltarea rapidă a oraşelor puţin mai mici ca Beijing sau Shanghai. Noul plan de urbanizare al guvernului chinez, dat publicităţii în martie 2014, propune să-i gonească pe emigranţii rurali din oraşele foarte mari, spre unele un pic mai mici. În timp ce oraşele s-au întins din punct de vedere al spaţiului în anii 1990 şi 2000, „de-acum încolo vom vedea opusul“, spune Jonathan Woetzel, un analist McKinsey din ţară. „China se va orienta spre un model mai dens“, spune el, cu mai multe oraşe-nod şi orăşele satelit, conectate de căi ferate şi autostrăzi.

Oraşele Chengdu şi Chongqing din sud-vestul Chinei au fost proiectate ca zone speciale de test pentru strategiile de integrare urbană-rurală. Şi, poate observând similarităţi dintre scopurile de urbanizare ale ţării şi viziunea lui Ebenezer Howard pentru Anglia secolului XIX, liderii locali se uită la oraşele-grădină pentru a se orienta.

Oficialii din Chengdu au călătorit la Londra în noiembrie 2013 pentru a se întâlni cu Asociaţia de Planificare Orăşenească şi Rurală (TCPA), o urmaşă a Garden City Association, fondată de Howard în 1899.

Alte proiecte inspirate de Howard sunt Heart of Lake şi Gai Lan Creek din Chongqing, ambele dezvoltate de firma lui Robert Stern, dar şi Yuelay Eco-City din nordul Chongqing-ului, proiectat de firma californiană Calthorpe Associates.

Însă, cât de strict vor urma aceste proiecte îndrumările lui Howard, stabilite cu mai mult de un secol în urmă? Potrivit indicaţiilor, nu foarte bine. Astfel se ridică întrebare evidentă: aceste proiecte pot fi măcar numite oraşe-grădină?, scriu jurnaliştii „Foreign Policy“.

Mai pot fi numite oraşe-grădină chiar dacă nu respectă definiţia?

De exemplu, problema densităţii. Un alt proiect chinez de oraş-grădină, Tianfu, va găzdui 80.000 de oameni în clădiri de apartamente. Adică de două ori mai mulţi oameni decât îşi închipuise Howard. Mai mult, Tianfu nu va avea o zonă industrială separată, ci mai degrabă apartamentele vor fi lângă sau chiar deasupra birourilor şi magazinelor – un model mixt care devine din ce în ce mai obişnuit în China.

Apoi este şi problema controlului pământului. Pământul este deţinut de stat în China, iar Yang explică cum autorităţile locale cumpără pământul fermierilor pentru a construi noi oraşe. Acest lucru se face cu sume mari de bani. Dacă proiectele oraşelor-grădină vor schimba ceva, de exemplu să stabilească un management pe termen lung cu rezidenţii ca acţionari principali, acest lucru va reprezenta o schimbare politică, spune Yang. Însă guvernele locale ar trebui să accepte ideea de acţiuni şi fonduri, lucru foarte nesigur.

Un alt moment de îndoială îl pune şi echilibrul socioeconomic. Planurile pentru Tianfu solicită case ieftine, o raritate în China, unde casele ieftine sunt, de obicei, izolate de alte locuinţe. Însă Gordon Gill, unul dintre proiectanţii Tianfu, recunoaşte că acest lucru nu va împiedica dezvoltatorul. De fapt, ca oricare altul, dezvoltatorul vrea să facă bani.

Mai mult, există eşecuri la ordinea zilei în cadrul proiectelor urbane, în cadrul cărora oraşele-grădină pot fi sacrificate. Clădirile sunt deseori construite în viteză iar proiectul nu este respectat complet, conducând la un produs inferior. Iar faimoasele oraşe-fantomă ale Chinei stau mărturie concepţiei greşite că dacă le construieşti, locuitorii vor veni. Fără slujbe în apropiere, este de părere Woetzel, noile oraşe vor avea dificultăţi în atragerea locuitorilor, chiar şi printre cei care provin din clasa mijlocie.

Cu siguranţă China nu este singură în rezolvarea problemelor care pun beţe în roate oraşelor-grădină. La peste 3.000 de kilometri de Chengdu, în oraşul indian Ahmedabad, rezidenţii s-au mutat la început în Godrej Garden City, care găzduieşte 5.000 de persoane şi are piste pentru biciclete, parcuri şi chiar un metrou rapid. Aici, oraşul-grădină este doar o poreclă: rezidenţii nu deţin pământul, iar cumpărătorii-ţintă sunt cei cu venituri medii şi mari, care deţin poate mai mult de o maşină. Cu toate astea, proiectul specifică faptul că sutele de unităţi de apartamente sunt plănuite pentru rezidenţii cu venituri mici.

Consum energetic mai mic, dar şi mai puţine emisii poluante

Era inevitabil ca, odată cu explozia demografică la nivel global, mărimea şi forma oraşelor-grădină să se schimbe. Altfel, conceptul ar fi fost considerat depăşit şi ineficace. 

Heart of Lake va avea străzi doar pentru pietoni. Fiecare punct din Tianfu ar putea fi atins după o plimbare de cel mult 15 minute, reducându-se astfel nevoia de maşini, iar o linie de metrou rapid îl va conecta de Chengdu. Proiectanţii Tianfu spun că, per total, consumul energetic va fi mai mic cu 48%, comparativ cu un oraş convenţional similar, şi că va genera cu 60% mai puţin dioxid de carbon.

Însă, acest lucru nu înseamnă că oraşele-grădină trebuie să excludă dezvoltarea urbană tradiţională. Mai degrabă ambele proiecte trebuie să fie parte a unei strategii de dezvoltare urbană, împărtăşind multe dintre trăsături. „Răspunsul simplu este că avem nevoie de amândouă. Mărimea crize înseamnă că nu putem îndeplini cerinţele cetăţenilor doar cu un singur proiect“, este de părere Katy Lock, un avocat TCPA, într-un e-mail adresat „Foreign Policy“.

Poate că un oraş-grădină pur, scos chiar din paginile cărţii lui Ebenezer Howard, nu a existat şi nici nu va exista vreodată. Însă, chiar dacă ne adaptăm ambiţiile şi ne îndepărtăm de părerile utopice ale lui Howard, oraşele-grădină încă au potenţialul de a contribui enorm la sănătatea planetei, dar şi la cea a oamenilor, conchide „Foreign Policy“.