Ofensiva lui Khalifa Haftar împotriva guvernului recunoscut de la Tripoli, susţinută de Putin

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Vladimir Putin FOTO EPA-EFE / Maxim Shipenkov
Vladimir Putin FOTO EPA-EFE / Maxim Shipenkov

Rusia lui Putin continuă vechea strategie de amestecare în punctele fierbinţi ale planetei pentru a strica planuri de pace sau aranjamente gestionate de către Occident, de către americani, în special, cu scopul de a intra la masa de negociere şi a fi băgată în seamă în perspectiva guvernanţei globale care ar urma să gestioneze globalizarea şi reaşezarea relaţiilor internaţionale, a aranjamentelor de securitate şi a lumii de mâine.

În acest efort, Moscova susţine marşul generalului rebel Khalifa Haftar contra guvernului recunoscut de ONU la Tripoli, furnizează arme, consultanţă militară, intelligence şi susţine diplomatic în Consiliul de Securitate pe omul forte provenit din fostul regim Khadafi.

Politica de putere a Rusiei: Amestecul în afacerile complicate pentru a strica aranjamentele Occidentului

Deşi pariază cu risc maxim, Rusia şi-a asumat inclusiv înfrângerea în acest caz. E motivul pentru care neagă explicit sprijinul pentru o parte în Libia şi menţine apelul pentru toate părţile să se abţină de la confruntări. În momentele cheie, însă, nu s-a abţinut şi a introdus un veto duminica trecută în Consiliul de Securitate al ONU pe un apel dur care cerea întreruperea ofensivei lui Haftar asupra capitalei Tripoli, condamna relansarea violenţei de către Armata Naţională Libiană a acestuia şi cerea tuturor forţelor să evite implicarea şi uciderea civililor în confruntările din Libia.

Îmbrăţişarea noii formule de realism dur şi pur, ce implică utilizarea polticiilor agresive, a forţei armate convenţionale sau a companiilor militare private, cel mai adesea, fac din Rusia lui Putin unul dintre autorii politicilor posibilului, a jocului la risc maxim şi a actorului ce poate aprinde oricând, oriunde, flacăra unui conflict militar deschis, pe scară largă, din dorinţa de a se juca cu focul. E şi cazul Libiei, acolo unde Rusia încearcă să reintre în joc, negând explicit public susţinerea pentru Haftar, dar acţionând pe toate canale pentru a susţine insurgenţa.

A făcut-o în decursul timpului pe diferite meridiane, acolo unde Rusia încearcă să recupereze şi să refacă influenţa avută în raport cu foştii clienţi din perioada sovietică. Dar, fireşte, cu resursele limitate ale Rusiei secolului 21, după epuizarea perioadei înfloritoare a creşterii preţurilor barilului de petrol. Aliaţii importanţi din Africa – Algeria, Libia, Egipt, Sudan, Republica Centrafricană, din alte locuri – din Orientul Mijlociu, Asia sau America Latină au intrat în atenţia Moscovei care încearcă să-şi recâştige poziţiile de la SUA, Occident şi, mai nou, chiar de la China, care a ocupat spaţiile lăsate libere în fostele colonii post-sovietice bogate în resurse. Iar pachetul conţine asistenţă militară şi vânzări de arme dar şi cunoştiinţele şi extracţia de petrol şi gaze, combinată cu tehnologia în energie atomică. Şi cu posibilităţi multiple de a furniza beneficii majore liderilor autoritari vizaţi prin intermediu zonei private dar şi a intreprinderilor de stat ruse, adaptate la corupţia mare în asemenea contracte.


Khalifa Haftar FOTO EPA-EFE

Imagine indisponibilă

Susţinerea lui Haftar, disimulată sub companiile militare private şi vânzări de arme prin intermediari

Oportunităţile de îmbogăţire personală a liderilor sunt cele mai atractive, dar aici confruntarea cu China e cea mai pregnantă. Doar că Rusia vine cu componenta militară, iar noile instrumente vizează sprijinul şi paza din partea companiilor militare private contra gestiunea/concesionarea resurselor lucrative ale statelor vizate. Pe această dimensiune, mai ales în componenta hibridă, ce permite negarea credibilă, rolul miliardarului din Sankt Petersburg Evgheni Prighozhin – patronul fabricii de troli, finanţatorul războiului informaţional rus împotriva lumii şi a companiei militare private Wagner – este de prim plan.

Dacă în cazul lui Assad a fost nevoie de montarea unei operaţiuni militare majore de către Rusia pentru a-l menţine pe dictatorul sirian la putere şi a exercita influenţă majoră în Orientul Mijlociu, în Libia o asemenea operaţiune e prea costisitoare în acest moment, dar permite şi atingerea unui scop strategic: deschiderea unei noi baze, suficient de relevante pentru a permite staţionarea port-avionului său Mareşal Kuznetsov şi a escortei din cadrul armadei în cauză, în condiţiile în care baza de la Tartus, din Estul Mediteranei, chiar şi extinsă, nu poate găzdui capabilităţi de asemenea dimensiuni. Aceasta ar fi interesul Rusiei astăzi în Libia şi motivul investiţiei în Khalifa Haftar.

Presa moscovită, ca să nu mai vorbim despre experţii occidentali, spun clar că Haftar atacă Tripoli cu armele ruse, cu intelligence-ul furnizat de ruşi, cu muniţia rusă, însoţit de trupele ruse private şi coordonat, sfătuit de acestea, cu acoperire aeriană rusă, vândută prin terţi generalului rebel.

Părerile sunt împărţite privind perspectiva ca Libia să devină noua Sirie a lui Putin: resursele ruse sunt deja întinse la maximum, iar operaţiunea de proiecţie la această distanţă e nesigură. Nu mai spunem că Libia nu e Siria, situaţia pe teren e mult mai complexă iar actorii sunt multipli în joc. Haftar e relevant pentru că el gestionează Estul bogat în petrol, plus că baza vizată de ruşi ar fi la Tobruk. Iar pe teren se află deja trupe ruse din ompaniil militar private, sprijin aerian şi vânzări de arme prin terţi – de exemplu elicoptere rus vândute prin intermediul Emiratelor Arabe Unite. O bază militară din vestul Egiptului susţine acţiunile lui Haftar, ca şi Egiptul însuşi, în timp ce Arabia Saudită finanţează acţiunile generalului împotriva guvernului legitim, susţinut de ONU, de la Tripoli, care e sub atac.

Deşi neagă explicit şi nu rareori vehement – prin purtătorul de cuvânt al Kremlinului Dmitri Peskov, prin Ministrul de Externe Lavrov şi purtătorii de cuvânt ai MAE – faptul că ar susţine o parte în Libia, Rusia este trădată de acţiunile vizibile în acest sens. Nu mai vorbim despre repetatele vizite la Kremlin ale generalului rebel – trei la număr din 2016 – vizita pe portavionul Mareşal Kuznetsov pentru o teleconferinţă cu Serghei Lavrov, vizite la Moscova în care a fost filmat în întâlnirea cu Putin la care a participat Prigozhin.

Iar presa moscovită, ca să nu mai vorbim despre experţii occidentali, spun clar că Haftar atacă Tripoli cu armele ruse, cu intelligence-ul furnizat de ruşi, cu muniţia rusă, însoţit de trupele ruse private şi coordonat, sfătuit de acestea, cu acoperire aeriană rusă, vândută prin terţi generalului rebel. Scopul este reaşezarea controlului pe Libia şi reluarea afacerilor lucrative cu petrol şi arme. Chiar dacă această acţiune, ca în Siria, este una contrară opţiunilor Turciei, faţă de care Rusia păstrează o deferenţă şi o aparentă angajare binevoitoare.


Proteste faţă de fostul lider algerian Abdelaziz Bouteflika FOTO EPA-EFE

Protestatarii demonstrează faţă de candidatura preşedintelui Abdelaziz Bouteflika  pentru un al cincilea mandat la putere în Alger Algeria FOTO AFP  Ryad Kramdi

Înfrângerile succesive din Primăvara Arabă 2.0

Primăvara arabă, începută în Tunisia şi continuată de jur împrejurul Orientului Mijlociu, pare să fi intrat într-o a doua fază recent, odată cu debarcarea lui Bouteflika în Algeria şi cu lovitura militară care l-a înlăturat pe Omar al Bashir în Sudan. Două lovituri importante pentru foştii autocraţi absoluţi, dar şi pentru interesele ruse în Nordul Africii. Mai mult, această schimbare ar putea fi o motivaţie reală a reluării ofensivei lui Khalifa Haftar asupra capitalei Tripoli în Libia, doar, doar interesele ruse ar fi apărate aici.

Într-adevăr, Bouteflika a vizitat Rusia ca ministru încă din anii ‘60 şi a fost cel mai mare cumpărător străin de arme ruse. Alături de investiţiile în armatele private în Sudan şi perspectiva unei baze pe malul Mării Roşii, Rusia a pierdut şi aici o oportunitate, aşa cum pare să piardă şi investiţiile din Venezuela, odată plecat Maduro. Iar menţinerea regimului acolo pare foarte complicată pentru că o operaţiune la distanţă strategică nu se poate menţine, iar armamentul, echipamentul şi câteva sute de militari nu pot face diferenţa.

De notat că, în toate aceste cazuri, a fost vorba despre manifestaţii masive de protest care au pus sub semnul întrebării dictaturile de dezvoltare desfăşurate de ani buni. Mai mult, în cazul Primăverii Arabe 2.0, a fost vorba despre revoluţii fără lideri, o variantă clasică egipteană. De aici problemele eliminării grupării Le Pouvoir în Algeria şi absenţa succesiunii pe linia unei opoziţii în Algeria, de aici greutatea pasării responsabilităţii către un lider al Opoziţiei în Sudan, de la junta militară care l-a arestat pe preşedintele al Bashir, sub presiunea străzii. Doar în Venezuela s-a decantat un lider al opoziţiei clar, Juan Guaido, liderul Adunării Naţionale, care e recunoscut drept preşedinte legitim interimar de către un număr mare de state.

Oficial sau semi-oficial, Rusia pierde masiv în Africa, de unde şi nevoia de a fi prezentă şi a dezvolta presiunile în Libia.

Mai putem adăuga aici investiţiile în companiile militare din Republica Centrafricană, acolo unde instructorii militari ruşi susţin un regim care nu controlează mare parte din ţară, dar acolo unde bogăţiile pot fi lesne concesionate contra sprijinului militar şi al pazei acestor resurse în faţa miliţiilor de toate culorile. Dar aici baza de interese a Rusiei pare să fie o alta decât cea strategică imediată şi directă, ca şi în alte puncte din Africa. Dar e vorba tot despre o investiţie cu risc maxim şi perspective majore de escaladare a confruntărilor cu Vestul.

În Libia, construcţia diplomatico-militară a relaţiei cu Khalifa Haftar, care conduce cea mai important forţă militară din Libia, a fost naturală. Scopul este relansarea companiilor mixte ruso-libiene de petrol şi gaze. În plus, deşi este un embargo formal al ONU pe arme, Rusia vinde arme prin intermediari în timp ce trupele lui Prigozhin sunt prezente pe teren. Formal, Rusia continuă să vorbească despre apărarea stabilităţii ţărilor în curs de dezvoltare în faţa încercărilor Occidentului de a submina conducătorii legitimi – forma de combatere a Revoluţiilor colorate şi a Primăverii arabe, deci a instalării democraţiei în aceste state. Oficial sau semi-oficial, Rusia pierde masiv în Africa, de unde şi nevoia de a fi prezentă şi a dezvolta presiunile în Libia.


FOTO Sputnik

Imagine indisponibilă

O bază militară rusă în mijlocul Mediteranei

Amplasarea unei baze militare ruse în Libia, la Tobruk, de exemplu, capabilă să găzduiască flotila din jurul portavionului său Amiral Kuznetsov, începe să creeze probleme majore şi o presiune directă pe care o pot resimţi şi Italia, şi Franţa. Într-adevăr, dacă până de curând preocuparea pentru acţiunile Rusiei era mult mai redusă în Occident, creându-se chiar discuţia privind diferenţele între flancul Estic şi Flancul sudic şi percepţia riscurilor, ameninţărilor şi vulnerabilităţilor, iată că această falie se îngustează sensibil. Nu întâmplător acţiunile Rusiei în Republica centrafricană nu sunt neaparat salutate de Franţa.

Prezenţa unei baze militare ruse în sudul Mediteranei încununează încercări majore ale Rusiei de până azi. A creat o bază puternică în Estul Mediteranei, a încercat să constituie o bază în Muntenegru, până la intrarea statului muntenegrean în NATO. Apoi a obţinut folosirea bazei din Cipru pentru realimentare şi provizii. Însă în Libia ar fi prima bază majoră cu capacitate de proiecţie prin Gibraltar în Oceanul Atlantic. Şi dacă prognozata bază discutată cu Sudanul în Marea Roşie pare să fi fost un eşec, după eliminarea lui Al Bashir, nu acelaşi lucru se poate spune despre proiecţia controlului militar pe ţărmul Nordic al Africii care poate schimba dramatic percepţia Occidentului în privinţa ameninţărilor Rusiei şi poate creşte interesul pentru Ucraina şi pentru securitatea la Marea Neagră.

Experţii sunt mai degrabă sceptici în privinţa capacităţii financiare a Rusiei de a amplasa o bază pe malul Mediteranei de Sud şi de a o menţine acolo din cauza costurilor. Pe de altă parte, impactul prezenţei ruse şi a susţinerii ofensivei lui Khalifa Haftar în Libia s-a văzut şi în relansarea valului de refugiaţi civili către continent. Deci impactul la adresa securităţii Europei Unite şi a Europei Occidentale pare să fie unul nefast, contabilizat direct la Roma, La Valetta şi chiar la Paris.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite