Chestiunea este deosebit de sensibilă şi are o relevanţă de precedent care ar putea ridica ceva semne de întrebare asupra statutului rezervelor în aur ale altor state care au ales Banca Angliei drept depozitar şi garant, în măsura care decizia de acum arată foarte clar că o chestiune politică (opţiunea guvernului în privinţa rezultatului alegerilor dintr-o ţară anume) poate determina o decizie cu impact care poate fi de viaţă şi moarte, sau poate împinge o naţiune spre faliment sau irelevanţă economică şi militară, nesocotind statutul esenţial al depozitului respectiv, bazat pe garanţia unică a încrederii şi bunei credinţe. În acest sens, marele argument folosit de judecătorul Nigel Tare de la High Court of England and Wales este unul motivat politic:

Guvernul Majestăţii Sale îl recunoaşte pe dl. Guaido în calitate de preşedinte constituţional interimar al Venezuelei şi, în consecinţă, nu îl recunoaşte pe dl. Maduro drept preşedinte constituţional al Venezuelei", adăugând că este absolut imposibil să-i recunoşti în acelaşi timp pe cei doi ca preşedinte.

Drept care şi pe cale de consecinţă, este recunoscută nu decizia guvernatorului Băncii Naţionale a Venezuelei numit de Maduro care a cerut înapoi cele 14 tone de aur în valoare de aproximativ 1,3 miliarde de euro, ci este luată în seamă solicitarea lui Guaido care nu doreşte ca aurul respectiv să plece de la Londra.

Banca Angliei spune că „este prinsă la mijloc“ între cele două revendicări profund contradictorii asupra aurului: pe de o parte avem Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale a Venezuelei, numit de Maduro şi, de cealaltă parte, un alt consiliu, numit interimar de către Guaido care a cerut britanicilor să nu dea curs niciunei cereri formulate de echipa Maduro.

Reamintesc că Maduro a devenit preşedinte în Venezuela după decesul lui Hugo Chavez în 2013, a depus jurământul anul trecut pentru un al doilea mandat în plin scandal, cu acuzaţii multiple şi foarte serioase privind trucarea alegerilor din 2018 care au şi fost boicotate de opoziţie. În februarie 2019, Jeremy Hunt, pe atunci ministrul de externe britanic, a anunţat că Londra îl recunoaşte pe Guaido, şeful Adunării Naţionale, drept „preşedintele constituţional interimar din Venezuela până în momentul în care vor putea avea loc alegeri prezidenţiale credibile“. Iar asta s-ar putea să mai aştepte deoarece principalele formaţiuni de opoziţie au anunţat că vor boicota alegerile legislative din decembrie în acest an pe care, în avans, le descriu drept totalmente frauduloase în măsura în care Indira Alfonzo, preşedinta consiliului naţional electoral, a fost numită de către Tribunalul suprem, instituţie considerată a fi complet controlată de Maduro.

Între timp, se resimt foarte serios efectele şirului de sancţiuni decise de SUA, cele mai serioase fiind cele anunţate în luna august anul trecut: Trump a semnat un decret prin care a impus sancţiuni împotriva tuturor bunurilor şi intereselor venezueliene în SUA. Acestea se adaugă unora din trecut care au vizat compania petrolieră de stat PDVSA şi mai multe zeci de alte societăţi comerciale şi responsabili de la Caracas. De data asta, sunt vizate companiile americane care sunt împiedicate să facă orice tip de comerţ cu Venezuela, expunând la retorsiuni legale şi companiile şi indivizii din străinătate care fac acest lucru, pe modelul blocului de sancţiuni împotriva Iranului. Iată un fragment din decizia respectivă: „Toate bunurile şi interesele Guvernului din Venezuela şi care se găsesc pe teritoriul SUA sunt blocate şi nu pot fi transferate, plătite, exportate, retrase sau folosite în orice mod“.

Trump a spus foarte clar că dorinţa sa a fost de a plasa Venezuela „sub carantină“ şi, evident, îl recunoaşte pe Guaido, chiar dacă autoproclamat la finele lunii ianuarie, drept unicul preşedintele legitim din Venezuela. Situaţia este extrem de complicată deoarece bătălia politică internă din Venezuela s-a internaţionalizat şi provoacă acum o înfruntare între cele 50 de state care-l recunosc pe Guaido şi cele care, în frunte cu Rusia şi China, sunt de partea lui Maduro. Chestiunea, oricât de ciudat vi se pare, ne priveşte oarecum şi pe noi deoarece Uniunea Europeană are o poziţie comună de respingere a guvernului Maduro. S-a şi ajuns la un plus de situaţie conflictuală după ce Maduro a decis expulzarea şefei Delegaţiei UE la Caracas, rugată să părăsească teritoriul naţional în 72 de ore, reacţie la decizia UE de a adopta sancţiuni împotriva funcţionarilor venezuelieni fideli preşedintelui Maduro. Li se reproşează de a fi împiedicat funcţionarea corectă a Adunării Naţionale (controlată de opoziţie din 2015), în fruntea căreia Curtea supremă l-a impus pe Luis Parra, un om din echipa lui Maduro.   

Între timp, dezastrul umanitar din Venezuela, deţinătoare a unora dintre cele mai mari rezerve de petrol din lume, este completat de efectele economice ale pandemiei în condiţiile în care sistemele sociale de urgenţă sunt cvasi-nefuncţionale. Context în care imposibilitatea de a retrage aurul de la Londra este o lovitură enormă.

Dar cea mai interesantă perspectivă şi care este una legată de modul de funcţionare al circuitelor internaţionale de putere este dată de argumentarea deciziei istorice a britanicilor de a nu returna aurul unei ţări, exclusiv datorită unor motivaţii politice legate de deciziile luate de un guvern sau altul. Măsura este extrem de gravă şi, de obicei, este rezultatul unei decizii de justiţie care decide (cum a fost cazul cu averile unor demnitari ai regimurilor naziste, fasciste, dictatoriale) că aurul respectiv a fost strâns în urma unor acţiuni incompatibile cu justiţia internaţională, cu Carta ONU sau prin violarea convenţiilor internaţionale privind ducerea războiului. Ce ne facem însă dacă singurul argument este decizia unui guvern, ştiind cât de rapid-schimbabile sunt acestea în funcţie de oportunităţi şi de eventualele înţelegeri cu alţi parteneri din stratosfera relaţiilor internaţionale?

Tocmai din această cauză, în practica relaţiilor internaţionale, se lua atât de greu o decizie privind blocarea depozitelor bancare şi, atunci când era cazul, explicaţiile erau multiple şi extrem de bine argumentate. Un singur domeniu era păstrat drept cvasi-intangibil: statutul rezervelor de aur ale multora dintre statele lumii trimise înspre păstrare în SUA şi Marea Britanie, ţările considerate până acum drept un safe heaven indiscutabil şi cu garanţii morale ireproşabile. Se schimbă ceva? Se teme cineva de ceva foarte precis? Oare de asta au început unele ţări să-şi retragă rezervele de aur şi să le aducă în băncile centrale naţionale, în previziunea unor evenimente neplăcute şi niciodată pe deplin precizate? Iar povestea n-ar fi completă dacă n-am aminti că acest val de repatrieri de aur a început în 2012, atunci când Venezuela a anunţat decizia de a repatria din SUA rezervele sale de aur (160 de tone), preşedintele Chavez declarând atunci că trebuia să repatrieze urgent lingourile căci riscau să devină „prizonierele“ americanilor şi să se transforme în instrument de presiune. Şase ani mai târziu, în octombrie-noiembrie 2018, Banca Centrală a Angliei blochează transferul de aur în Venezuela, începe bătălia juridică încheiată cu decizia istorică de acum.

Dacă cineva se va mai supăra pe altcineva, e nevoie, iată, de o simplă decizie a unui tribunal comercial şi gata, jocurile se încheie, la revedere şi n-am cuvinte! Aviz amatorilor!